Conflictul ca Performantă Scolară
„În viata zilnică, să fii cu picioarele pe pământ. În gândire, să nu te complici. În conflict, să fii drept si generos. În stăpânirea celorlalti, să nu încerci să îi tii sub control. În muncă, să lucrezi cu plăcere. În viata de familie, să fii prezent pe deplin.” — Lao Tzu
— Nu este posibil să reusesti dacă nu te impui în fata celorlalti, îi spuse tatăl copilului său ascunzându-si cu greu furia si nemultumirea. Nu am crescut un papă-lapte, care să fugă din fata celorlalti! tună el cu nemultumire împotriva micutului ghemuit într-un colt al canapelei.
Pret de o jumătate de oră acest discurs continuă pe acelasi ton ascutit si aducător de furtună. Tatăl se descărcă plin de năduf pentru umilinta îndurată când în ziua precedentă copilul său plecase fără să spună nimic din fata unui coleg mai mare care îl jignise în fata multor elevi. Asa ceva i se părea inimaginabil. El i-ar fi replicat cu vârf si îndesat fără să se lase călcat în picioare.
Dar copilul continuă să tacă si să nu răspundă tatălui său, a cărui furie crestea de la o clipă la alta:
— Nu întelegi ce spun? De ce nu spui nimic? Măcar fă-mă să înteleg ce este în capul tău!
Ochii mari ai copilului îl priviră în tăcere, dar nu schită niciun gest de răspuns. Fata i se destinse si continuă să stea nemiscat asemenea unei stânci în bătaia vântului. Nu simtea nevoia să se justifice. Nu dorea să discute în contradictoriu cu părintii săi. Cunostea prea bine temperamentul violent al tatălui său. Orice opinie contrarie i-ar fi fost respinsă imediat.
Dar furia tatălui crescu pe măsură ce monologa aparent la nesfârsit:
— Nici nu îti dai seama ce eforturi depunem eu si mama ta ca să te crestem asa cum trebuie! Iar tu nu esti în stare să îti aperi onoarea înaintea celorlalti! În felul acesta, vei rămâne mereu în urmă si nu va fi nimic de capul tău!
Cunostea bine acest discurs. Stia că nu se ridica la înăltimea cerintelor impuse de tatăl său. La scoală observase acelasi spirit dur al competitiei pentru întâietate între colegi. Îsi dădea seama că părintii lor procedau similar, inoculându-le dorinta de a fi primii călcând în picioare peste ceilalti.
Straniu, prietenul său cel mai bun din perioada prescolară, între timp coleg de bancă, se schimbase dramatic în doar câteva luni de la începerea anului de învătământ. Devenise obsedat să ia note mari si să se fălească înaintea celorlalti. Îi vorbea de rău pe toti. Căuta să placă învătătoarei si personalului didactic. Nu pierdea nicio ocazie pentru a se face remarcat, chiar dacă astfel îi denigra pe altii mai buni decât el la învătătură.
Ochii rosii de mânie ai tatălui îi aminteau de expresia acelui coleg mai mare care îl insultase în auzul tuturor pe coridorul de la etajul unu, aflat nu departe de intrarea elevilor. Râsul batjocoritor al celorlalti copii îi răsuna încă în ureche. Erau si colegi de clasă printre acestia, inclusiv prietenul său cel mai bun. Întâmplător, un pedagog trecuse pe lângă ei să vadă despre ce este vorba, dar după ce se lămuri, plecă rânjind în urma lui fără să îi pese.
— Dar ce ai cu el? se auzi glasul mamei venind din bucătărie. Este la fel de mototol ca tatăl său! continuă ea fără să îi pese de reactia sotului. Te crezi destept doar acasă, dar în rest ..., spuse ea apărând în cadrul usii sufrageriei, unde se desfăsura întreaga scenă.
Luat prin surprindere, tatăl se blocă. Se înrosi brusc la fată. Respiră adânc, după care zise:
— Nu este cazul să ne certăm în fata copilului. Acum aveam treabă cu el si nu cu tine, mă întelegi?
— Da si nu, răspunse mama fără să se lase impresionată. Degeaba îl certi. Asa îi este felul, stii bine lucrul acesta, si nu îl vei schimba, spuse ea plictisită si făcând cu mâna un gest de lehamite.
Copilul cunostea si această scenă. Se jucase de zeci de ori în fata sa. El o numea „cearta de seară”. Actorii principale erau mama si tata. Uneori, se adăuga si bunica, din partea mamei bineînteles, care locuia împreună cu ei. Erau mai multe acte ce se derulau pe parcursul unei ore, iar alteori cu prelungiri până la două ceasuri. Scenariul era acelasi, cu modificări minore.
— Ti-am spus să nu te legi de mine, spuse mai departe pe un ton răspicat tatăl. Eu trebuie să fac legea în casă si nu tu! Acest copil este bleg din cauza ta, fiindcă l-ai cocolosit tot timpul!
— Hai că mă faci să râd, răspunse ironic mama. Copilul este mototol din cauza ta! Nu ai fost niciodată bărbat cu adevărat, zise ea privindu-l provocator în ochi.
Urmă cunoscuta scenă a amenintărilor verbale, cu nuante de bătaie fizică, dar niciodată finalizate pe deplin. Fiecare parte enumera betesugurile de neam ale celeilalte până când vacarmul întrecu limita de zgomot admisă în apartament. Atunci începură bubuiturile vecinilor în perete si în teava de calorifer. Ba chiar se auziră mai multe răcnete si înjurături azvârlite de pe balcon sau pe fereastră.
Dar copilul continuă să stea ghemuit într-un colt al canapelei privind dincolo si de această binecunoscută scenă. Îsi vedea colegii de scoală cum se îmbulzeau si se loveau, mai în joacă sau mai în serios, în timpul pauzelor. Observa cuvintele murdare pe care si le aruncau unii altora cu o plăcere aparte de terfelire a adversarului.
Urletele din pauză erau completate de răcnetele cadrelor didactice, adevărati dictatori peste o masă de copii aflati la cheremul lor. Necunoasterea unei lectii se transforma într-un bun prilej de ridiculizare si de luare în răspăr a celui în cauză. Etichete dintre cele mai diferite erau atunci lipite în dreptul celui incriminat, unele devenind chiar porecle mai târziu. Si el privea zilnic acest lucru în sălile de clasă prost luminate de becuri fluorescente aprinse din loc în loc si stând în bănci de lemn cioplite de cel putin zece generatii de elevi.
Părintii ajunseseră la capitole ce tineau de geneza lor, trecând si la strămosi, când îsi făcu aparitia bunica, mama-soacră a tatălui, venită să îi dea o mână de ajutor mamei aflate în dificultate:
— Băi ăsta, să stii că acest copil este nătâng ca taică-su, mă întelegi sau nu? Noi în neam am fost totdeauna oameni destepti si curajosi! Dar nu am avut ce face, fata mea a crezut că a dat de altceva, dar s-a fript bine si acum nu are ce face!
Iesit din minti tatăl îi răspunse:
— Cotoroantă bătrână! Copilul seamănă leit cu bunicii săi din partea mamei, mai precis cu molâul de bunic cu care te-ai procopsit tu când erai fată mare!
Si după aceea, iesi repede pe usa de la intrare înainte de a primi în ceafă o pernă aruncată cu năduf în urma lui. Actul următor continuă pe linia unui bocet în care mama se plângea de sotul ei că a iesit un copil mototol si bleg, care nu este în stare să îsi apere mândria în fata celorlalti.
— Ascultă la mine, spuse bătrâna, copilul acesta nu-i de soi bun. Seamănă cu tac-su! Nu îti va fi de niciun folos când vei fi în vârstă ca mine. Mai mult, asa cum este el de bleg, îi va suci mintea vreo smecheră si gata, va face tot ce va vrea ea! concluzionă ea lipind definitiv mai multe etichete negative pe fruntea micii progenituri.
Si copilul tăcu privind acest episod până când personajele plecară de pe scenă, mama în bucătărie la cratitele de mâncare si bunica în camera ei, să lâncezească mai departe, fără să facă nimic. Dar ecourile cuvintelor aruncate fără discernământ îi răsunară în minte:
„Esti un nătâng. Nu este nimic de capul tău. Nu se va alege nimic de tine. Cine te-a făcut asa? Cum de ai iesit asa de molâu?”
După care se amestecau râsetele ascutite, ca de pumnal, ale colegilor:
„Este un fraier, nu merită să fii prieten cu el. Faci tot ce vrei din el. Nu este în stare să dea nici cu un pai în cineva. Să râdem de el cât putem că nu se întâmplă nimic.”
La final se auzeau cadrele didactice spunând:
„Te consideri destept, ia zi? Cine te crezi? De ce nu răspunzi? Stii bine că nu este nimic de capul tău! Nu meriti decât să fii pedepsit si să rămâi repetent!”
Închise ochii si lacrimile porniră să îi curgă pe obraji. Cute lungi, nefiresti pentru vârsta lui, îi slutiră fata în timp ce strângea plusul cuverturii de sub el. Nu întelegea de ce apăruse în această lume. Cine îsi bătuse joc aducându-l la viata într-un astfel de balamuc? Nu îsi dădea seama de unde provenea aceste impuls de a nu răspunde cu brutalitate la agresiunile celorlalti, dar cu sigurantă, stia bine, că indiferent cât de mult va fi jignit si provocat de cei din jur, el de fiecare dată se va abtine să dea răspuns cu o aceeasi măsură a violentei.
Si de ce acest lucru? Simplu, fiindcă el simtea o nesfârsită compasiune si milă fată de aceste sărmane fiinte: părinti, profesori si colegi, care nu stiau decât să se lovească unii pe altii uitând cât de scurtă este viata si cât de nepretuit este darul de a trăi, char si o singură zi pe pământ. Surprinzător sau nu, în acea clipă o rază de soare pătrunse în sufragerie si sub forma unui zâmbet, ea lumină fata destinsă a acelui copil cu ochi mari si strălucitori, având culoarea de safir a infinitului!
|
Octavian Lupu 7/6/2016 |
Contact: |
|
|
