Pelerin in românitate - Cristea Sandu Timoc
Si a fost începutul... ( I )
Am fi dorit să scriem la timpul prezent despre un om care a trăit pentru sufletul românesc. Din păcate nu mai putem face acest lucru deoarece, el, OMUL, a plecat spre alte zări pentru a lupta pentru români si pentru a le sustine cauza în fata Divinitătii. Nu ne rămâne decât sansa de a ne întoarce în timp pe firul naratiunii realizate cândva... undeva... pe pământ românesc.
Si acelasi lucru o să-l facem si despre multi alti oameni care vor apărea de-a lungul acestui serial.
Ne întoarcem în timp, când am avut privilegiul de a dialoga cu multi dintre românii de lângă noi, într-un pelerinaj făcut în românitate, avizând cititorul că multe dintre aceste dialoguri, apărute în două volume ”Destine învolburate” si ”Pelerin în românitate”, trebuie citite si percepute la timpul respectiv, când a avut loc întâlnirea noastră si când gândurile expuse reflectau starea emotională si de fapt a acelui timp. Facem acest demers din respect pentru fratii nostri români care merită să le fie cunoscută, prin această modalitate a dialogului obârsia, credinta, neamul, limba în care vorbesc, credinta, portul si cântecul.
Ne facem datoria de a răspunde, pe cât este posibil, prin intermediul lor, a fratilor nostri, la întrebarea pe care ne-am pus-o încă de la început: Cine suntem si de unde venim ?
Sperăm, ca stând pe prispa casei părintesti, să apucăm si vremea răspunsurilor...
Vom face acest demers de restitutio in integrum numai actului de bunăvointă din partea grupului ”Observatorul”, personal a domnului Dumitru Puiu Popescu, cărora le multumesc pentru întelegerea pe care au manifestat-o de a vă aduce, Dumneavoastră, onorati cititori, în prim plan, strădaniile unui ”pelerin în românitate” care a dorit si doreste să vă facă cunoscută cealaltă lume de români trăitoare în afara României.
Si a fost începutul...
...O zi frumoasă, cu un soare cald de toamnă, şi un vânt care deabia adia, mângâind frunzele arămii ale castanilor care străjuiau de-o parte şi de alta drumul ce ne călăuzea paşii spre o clădire maiestuasă, care adăpostea între zidurile ei istoria locului.
Ne aflam pe malul Dunării, nu departe de piciorul Podului lui Traian unde, cu secole în urmă, treceau legiunile romane ale împăratului Traian peste apele fluviului, pentru a cuceri Dacia.
Stau încă mărturie rămăşiţele cetăţii, armele şi obiectele conservate în Muzeul de istorie din oraşul proiectat şi construit încă de pe vremea lui Kisellef. Drobeta Turnu-Severin.
Oamenii locului, poate mai mult decât alţii, au fost printre primii care au cunoscut şi recunoscut legătura de sânge, de neam, de tradiţie dintre ei şi cei aflaţi dincolo de Dunăre la Kladovo, Graboviţa, Negotin, Zajcear sau Bor. Şi de aceea poate au început să se adune, prin doină şi joc, la Cântecele Românilor de Pretutindeni, români de pe ambele maluri ale Dunării.
Aici am cunoscut un român care purta cu el amintirea unui întreg neam de români timoceni, năpăstuiţi de-a lungul vremii de răutatea şi ignoranţa istoriei, el însuşi timocean şi trăitor al acelor vremuri.
A venit aici, pentru a-şi vedea fraţii pe care nu-i mai văzuse de ani de zile.
S-a născut în Timoc...
A crescut în Timoc...
A învăţat la şcoala vremii în limba sârbă, şi mai apoi la şcoala neamului în limba strămoşească a părinţilor săi...
A ajuns ambasador al românilor din Timoc pentru ca mai târziu să ajungă ambasador al românilor de pretutindeni...
A luptat necontenit pentru drepturile românilor timoceni, răsplata fiindu-i expulzarea sa din ţara vecină şi declararea sa ca „persona non grata ". A scris peste 30 de cărţi de istorie şi folclor despre românii din Timoc...
Sunt multe de spus, dar cel mai bine este să-i cunoaştem povestea din rândurile care urmează.
Pot spune că am trăit între două lumi,
fiecare cu preferinţele, frumuseţile si farmecele sale.
Cristea Sandu Timoc
- Domnule Cristea Sandu Timoc, sunteţi unul dintre românii care au avut cel mai mult de suferit din cauza sentimentelor pe care le-aţi avut de mic copil pentru românii din Timoc, dintre Morava şi Timoc, identifîcându-vă cu ei, cu bucuriile şi necazurile lor, determinate de vremurile istoriei pe care le-au parcurs. Nici nu este de mirare acest lucru, dumneavoastră fiind născut şi crescut în Timoc. Soarta dumneavoastră este şi soarta lor. Am mai vorbit şi-n alte împrejurări despre unele perioade din viaţa dumneavoastră, dar niciodată nu am reuşit să cuprindem totul.
Aş dori ca acum să o luăm cu începutul şi să nepovestiţi pe îndelete cât mai multe...
Unde şi din ce neam v-aţi născut, unde v-aţi petrecut copilăria, ce amintiri vă leagă de acele vremuri, atât cât vă mai amintiţi şi atât cât cunoaşteţi din povestirile părinţilor. Şi-am să vă rog să ne povestiţi şi despre ei, ceea ce vă mai amintiţi la această vârstă destul de înaintată.
- Pot spune că am trăit între două lumi, fiecare cu preferinţele, frumuseţile şi farmecele sale. Nu cunosc în literatura română o copilărie mai zbuciumată şi fantastică aşa cum este a mea.
În viaţa mea, de la început, parcă Dumnezeu a coborât şi a pus mâna lui misterioasă peste mine, încât actele, gesturile, întâmplările să apară ca fiind ocrotite de un miracol divin, care face din noi oameni predestinaţi să sufere toată viaţa, fără ca vreodată să aibă bucurie, în afară de patimi, lacrimi, luptă cu fiinţe imprevizibile şi golite de suflet.
Vă dau câteva exemple.
La şapte zile am fost pe front cu muma la Cioaca Mare, lângă Zajcear, unde se duceau lupte din tranşee pe frontul bulgaro-sârb.
Am căzut de pe cal în râul Timoc şi de aceea moş Florea al lui Şpicoveanu, care m-a salvat de la înec, mi-a dat, în glumă, numele de botez „Timoc".
La 14 ani am făcut prima închisoare pentru că după trei ani de liceu la „Traian" în Drobeta Turnu Severin n-am mai putut răbda dorul de părinţi şi mai ales de iada mea răsfăţată scăpată din gura lupului, „Bărzuica", şi am trecut graniţa.
La 21 de ani am fost condamnat de poliţia din Negotin să sparg piatră în munţii din Macedonia ca să nu mai învăţ la şcoli româneşti, când şi Iugoslavia monarhică avea destule licee, ba mai vârtoase decât cele din „Rumania".
La vârsta de 24 de ani mi s-a înscenat un proces politic la Negotin pentru „trădare de patrie" şi provocare la rezmeriţă, difuzând printre românii timoceni ziarul „Nădejdea" de la Vârşeţ din Banatul de Vest şi cărţi româneşti. Incriminarea putea duce la condamnarea mea la moarte. De aceea, în 1939 am izbutit să fug în România, de la liceul român din Vârşeţ, unde eram văzut ca „oaia neagră". Suferinţele nu se opresc aici.
În 1953 eram un profesoraş la Timişoara, unde am fost arestat la 30 martie, cu o săptămână înainte de Paşti sub acuzaţia de „spion titoist", pentru că lucrasem pentru puţin timp la ambasada română de la Belgrad. Am primit cinci ani condamnare pe bază de „lettre de cachette" ca pe vremuri la Bastilia. Norocul meu a fost că a venit la putere Hruşciov, care a început clarificarea relaţiilor cu aşa-zisul criminal Tito.
Dacă nu venea Hruşciov la putere, probabil eram condamnat la moarte!
Am mai primit o condamnare de şase ani de detenţie grea pentru infracţiunea de „activitate intensă contra clasei muncitoare", conform articolului 193, dar care nu exista în Codul Penal al României şi care fusese importat din Codul penal sovietic. Eu am primit puţin şase ani faţă de Cornel Coposu care a primit 18 ani de detenţie grea.
Am fost „persona non grata" sub Tito şi Miloşevici aproape 44 de ani, timp în care am avut interdicţie de a trece graniţa sârbească pentru a-mi vedea casa părintească, părinţii, fraţii, surorile; nici la înmormântarea lor nu mi s-a permis să calc pe pământul pe care m-am născut.
Mi s-a confiscat întreaga avere, soţia a fost obligată să divorţeze de mine, iar fiica mea, profesoară la liceul de fete din Timişoara, a fost dată afară din învăţământ. Au fost mai multe tentative de a fi lichidat prin împuşcare în zona Mehedinţi, dar graţie lui Dumnezeu am scăpat.
Prin anii 80, când eram în drum spre Macedonia, la un congres internaţional de etnografie şi folclor, care se ţinea la Ohrid, am fost forţat să cobor din tren la Vârşeţ, anchetat şi trimis înapoi la Timişoara, nefiind persoană agreată la acel congres. De fapt, în acea perioadă şi până astăzi, n-a existat nici un singur intelectual român din Timoc, care să fi fost acceptat ca simplu cetăţean în satul său de naştere, fără să nu-i fie viaţa în pericol. Oricine se declara şi se purta ca român în acea perioadă era nevoit să-şi găsească azil politic în România sau în Occident. Prezenţa limbii române în Serbia reprezenta mai mult decât un butoi cu pulbere.
Din viaţa mea senzaţională, partea cea mai frumoasă mi se pare copilăria, despre care am scris înainte de 1989 o carte intitulată „Cu Bărzuica în America", pe care însă nu am publicat-o. Dar trebuie să vă spun că pe mine nu bucuriile şi viaţa lumească m-au ţinut, ci lupta, jugul greu al vieţii într-o lume găunoasă, ticăloasă, o lume de suflete pierdute şi rătăcite. Nu mă pot lăuda cu familia mea mică, pentru că am neglijat-o, dar mă pot lăuda cu familia mea mare de vreo 9-13 milioane de copii, nepoţi şi strănepoţi risipiţi pe la frontierele ţării şi în diasporă. Acestei familii mari mi-am dedicat viaţa de tânăr. Am fost un an învăţător într-un sat de munte din Banat, la Cănicea, după unii, un sat de hoţi care furau din vagoanele ungureşti de pe vremuri; apoi am studiat dreptul la Academia de înalte Studii Comerciale şi Industriale, am trecut puţin şi pe la „Maxim Gorki" şi am fost autodidact în istorie, pentru că mi s-a respins cererea de înscriere la facultatea de profil deoarece treceam printre cei „tobă de carte burgheză" împreună cu alţi olteni, prieteni.
- Unde v-aţi născut ?
- M-am născut în satul de pe râul Timoc din dreapta Dunării, numit Zlocuţea sau Casa Rea, un sat aşezat pe două coline, cu spatele acoperit de dealurile Poieniţi, Făget, Părăsita, Bujorna şi Dealul Mare. M-am născut la 8 septembrie 1916 sub un păr, după ce muma mea Gherghina s-a muncit şapte zile să mă nască şi n-a putut. Pe atunci, pe Dealul Mare şi Cornişi era aşezată armata bulgărească în tranşee, iar tunurile lor băteau peste casele Sănduleştilor pe dealul de la Raiţ, un sat sârbesc pe stânga Timocului. De-a lungul Raiţului erau aşezate tunurile sârbeşti, care băteau aruncând ghiulele deasupra satului nostru. De aceea, în acel an, berzele speriate au părăsit satul, lumea s-a îngropat în pivniţe şi nimeni nu trăgea nădejde că satul nu va fi ars cu vite cu tot.
Aşa după cum era obiceiul, între sârbi şi bulgari, în perioada 1876-1941, când au avut loc nişte „războaie frăţeşti", vreo şapte la număr, totdeauna în prima linie erau puşi românii din Timoc, din Serbia de răsărit şi românii din Bulgaria. Atunci însă, avea loc doar un război de pe poziţii strategice şi zi şi noapte băteau tunurile şi din cauza lor, poate muma nu putea să mă nască.
În a şaptea zi, era o vineri, mama trăgea să moară, deşi eram al cincilea copil. Sora ei, Floarea, a încălecat iapa şi s-a strecurat prin frontul bulgăresc pe pârâul Diavolului până la Nerezii şi de acolo la Tianuţi apoi la Cosova, unde s-a oprit la baba Duja, vrăjitoare vestită în ţinutul timocenilor. Pe la prânz, iar a încălecat calul şi a tăiat frontul împreună cu vrăjitoarea şi s-au oprit în faţa casei la părul din miriştea lui moş Călin, bunicul meu. Dar cu o seară înainte, joi, bunicul Călin cu frati-su Marin al lui Sandu s-au dus peste Timoc cu apa până la gât şi s-au oprit în satul Raiţ la primarul care se numea Ştefan şi l-au rugat să meargă la generalul sârb să-i spună să nu mai tragă cu tunurile vineri, că moare o muiere, care nu poate să nască din cauza tunurilor. Cu generalul bulgar se înţeleseseră mai înainte. Comandantul frontului sârbesc a înţeles, şi în acea zi de vineri tunurile n-au mai tras. Sora mamei mai mică împreună cu baba Duj a au găsit-o pe mama trăgând să moară. Era slabă şi fără putere. Vrăjitoarea i-a descântat, i-a dat să bea din apa fermecată, şi cum a băut m-a şi făcut. Mama a plâns că a scăpat de moarte şi i-a zis sorei sale „era să-mi ia capul copilul ăsta". Au trecut vreo şapte zile şi încă nu mă botezaseră. Pe la înălţarea Sfintei Cruci, de Cârstov, vreo 33 de muieri din sat au urcat pe cai şi cu moş Florea din Rinciu, unul dintre singurii bărbaţi care nu fuseseră chemaţi la război, au plecat să-şi vadă „oamenii", adică bărbaţii. Pe „omul" mumei Gherghina îl chema Petre şi făcea parte din Regimentul 3 din Dii sau Vidin. Mama m-a pus în „luică", un fel de hamac care se leagă la spate şi a plecat pe front cu celelalte muieri, toate cu câte un copil pe care taţii nu-i văzuseră pentru că se născuseră după plecarea lor pe front. Mama era călare pe o iapă şi din şirul de 33 de muieri era ultima.
- Dar de unde ştiţi?
- Din povestirile de mai târziu. Femeile au mers pe dreapta Timocului, printre fronturi, mai mult noaptea, până la Cioaca Mare, unde un armăsar care păştea pe malul râului, ne-a speriat iapa, şi din cauza insistenţei armăsarului şi „refuzul" iepei, băierile de la luică s-au rupt iar eu, în scutece, am căzut în valurile râului care m-au purtat la vale. Mama şi femeile priveau neputincioase cum mă duce Timocul şi cum o să mă înec. Atunci, moş Florea a sărit în râu, m-a scos din Timoc „botezat de Sfântul Ioan Botezătorul" şi i-ar fi zis mumii:
- „Gherghino, ţine-ţi copilu că 1-a botezat Sfântul Ioan Botezătorul şi i-a dat numele de Timoc, că aşa a fost scris să fie".
-Cam aşa s-au petrecut lucrurile cu numele meu de Timoc. Muierile au ajuns în spatele frontului cam pe la amiază şi generalul bulgar a încetat să bată cu tunurile. Toate femeile erau fericite că-şi văd „oamenii", numai muma era tristă pentru că atunci când trăgea să moară în miriştea bunicului sub păr, femeile care au trecut pe la ea i-au cotrobăit printre ţoale şi i-au furat punga cu toţi dolarii pentru care tatăl meu muncise 12 ani în America la Cleveland, Chicago, Texas sau Toledo. Când 1-a văzut pe tata în uniformă bulgărească şi cu cască nu 1-a recunoscut, iar mai apoi i-a întins copilul şi printre suspine i-a spus cam atât:
-„Petre, era să mor, dar să ştii că rudele noastre şi poate şi vrăjitoarea mi-au furat toţi banii agonisiţi atâţia ani în America. Poţi să mă omori, să-mi faci ce vrei, acum suntem săraci, dar Dumnezeu ne-a dat acest copil."
Tata când a auzit a îngheţat, dar nu a suflat nici o vorbă rea.
- „Lasă, a zis, ţine, şi să creşti copilul, o avea grijă Dumnezeu".
Pe urmă a mers cu iapa mumei în Bregova, un fel de târg, unde m-a botezat la părintele Ristea. Noi, copiii, îi făcuserăm şi o poezie „Popa Ristea, cu cădelniţa de catran / Botează şi un ţigan". Şi aşa am venit eu pe lume...
Va urma
În episodul următor Sandu Cristea Timoc
ne povesteste de unde i se trage neamul.
”După spusele celor bătrâni, Sănduleştii ar fi venit de la Uacşina, de pe lângă Isnovăţul Mare, la miază-zi de Timoc. M-am trezit pe lume în casa bunicului Călin al lui Sandu, o căsuţă mică, pitică, având o cameră de dormit spre răsărit în care se intra pe o uşă aşezată la mijloc, ce se deschidea şi închidea cu un belciug din fier îndoit, care se introducea pe o deschizătură spre a mişca o placă de lemn cu găuri, un fel de limbă a lacătului. In casă era un singur pat, lat de la un perete la altul. Pe patru măgari (capre din lemn) se aşezau scânduri peste care se puneau saltele sau rogojini; iarna saltele, vara rogojini. In acest pat dormeau şaisprezece persoane. La marginea dinspre fereastră dormea moş Călin, urma tata Petre, apoi muma Gherghina după care veneau surorile mele Ioana, Floarea, Călina şi fraţii mei Ilie, Cristea şi Pascu. Lângă frate-meu Ilie era leica Stana, cumnată-mea cu Draga, Iconiţa şi Nădejdea, apoi urma fratele tatei Anghel”.
Cornel Rusu
( Din volumul Pelerin în românitate, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2005)
|
Cornel Rusu 7/5/2016 |
Contact: |
|
|
