Don Quijote sau Înţelepciunea morilor de vânt
Din vol. « Intâmplarea ca o viaţă de om »
De-atâtea secole tot macină timpul povestea acelui ciudat cavaler, pre numele său Don Quijote, rătăcitor prin landul raţiunii unei lumi de-a pururi iraţionale!
Cât se mai ştie despre insolitul personaj turnat în magma cuvântului de Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616) astăzi, când lectura cărţilor nu face decât să genereze maliţioase zâmbete acelora pentru care „cea mai de folos zăbavă” nu-i decât un ilar anacronism într-un vârtej de patimi cu golul logodite!
Şi totuşi, până şi ne-cititorii – cititori poate în stele căzătoare ce nu vor şti nimic din tainica lumină din cerul gândului, au auzit de lungele umbre albastre ale morilor de vânt ce macină nimicul, de nişte mult prea large, adânci oglinzi care răsfrâng şi chipuri-măşti, şi zboruri-cădere, şi ţipătul-tăcere, când mai mereu înfrânt, omul rămâne zeu etern şi pieritor.
O întreagă lume de umbre îşi află ilustrare în geniala nebunie a acestui personaj care nu-i decât măsură iubirii pe pământ.
Cel mai adesea literatura şi artele se inspiră de la un model uman real spre a reda în felul lor nouă alcătuire poveştii „ca o viaţă de om”. Don Quijote, ingeniosul hidalgo de la Mancha creat de Cervantes, creează la rândul lui un tip uman căruia, pentru simplificare, i se spune donquijotesc şi, care înglobează în el candoare şi temeritate, măreţie caricaturală şi curaj întru împlinirea unor acte care n-au servit niciodată cu adevărat la nimic dar fără de care viaţa n-ar fi decât un anost şir de zile care duc toate spre singura certitudine asupra căreia „trestia gânditoare” nu are nici o fărâmă de îndoială – moartea.
Eroul donquijotesc este generos fără limită, iubirea îi este zeitate, onoarea – măsură a sufletului, gloria – steaua de neatins spre care se înalţă iar şi iar ca un Sisif modern, Sisif etern, Sisif condamnat de nu se mai ştie care zei să-şi poarte spre vârful muntelui de lumină, nu stânca ci trupul însuşi. Este un Icar cu grele aripi de miere, plutind sub cerul cu stele-oglinzi, şi sori rotitori, şi vânt de mori separând lumina de întuneric în zările de dincolo de zări.
Se cuvine să menţionăm câteva coordonate bio-bibliografice ale autorului ca nu cumva să se creadă că Don Quijote este cel care l-a creat pe Cervantes, deşi uneori îndoiala, ca o răsfrângere a tăişului de gând, mai stăruie să ne tulbure sufletul care vede în legea lui: Dar dacă, totuşi?...
Ei, da! Dar dacă totuşi?…
Istoriile literare ale lumii, dicţionarele – cataloage mereu actualizate ale Bibliotecii din Alexandria ajunsă în fărâme de pulberi până la noi, ca la rândul nostru să le păstrăm adăugite (neapărat adăugite! Altfel cum vom putea răspunde la Marea Judecată întrebării: „Venirea ta n-aduse nici un adaos lumii?!”), pentru cei ce vor veni după noi în vastul deşert din lumea celor care mai cuvântă, istoria cu-ale ei istorii despre bătălii mereu pierdute în urale de victorii din care nu învăţăm niciodată nimic şi totul se ia de la-nceput, teatrul, muzica, pictura, dansul, totul stă mărturie cum că, da! Cervantes a existat!
S-a născut la Alcada de Henares la 29 septembrie 1547 într-o familie blagoslovită cu mulţi copii a unui modest chirurg – Rodrigo de Cervantes şi a soţiei sale Dona Leonor de Cortinas. Se mai spune c-ar fi urmat nişte studii întârziate la Salamanca prin anii 80 ai veacului al XVI-lea, după ce luase ceva lecţii de ştiinţe umaniste de la magistrul Juan Lopez de Hoyos şi îşi încercase talentul într-ale scrisului compunând rondeluri, elegii, sonete, epitafuri, mai cu seamă epitafuri pentru că pe atunci, ca dintotdeauna, se mai înclina sub tăişul coasei de fum şi câte-un cap încoronat pentru care (musai!) lacrimile trebuiau turnate în cânt de jale, un fel de doină ceva mai „etranjeră” de pe la noi cei care, navând prea multe capete încoronate de jelit, am prins a plânge în vers-cântec de jale câte-un fecior pierit în luptă – dreaptă mereu şi strâmbă deopotrivă – pe vreun haiduc, ori crai, ori crăişor, pe vreun fără de nume domnişor din neam de Gheorghe, Iancu sau Ion…
Prin toamna anului 1568 se stingea regina Isabelle de Valois, cea de a treia soţie a lui Filip al II-lea. ( Socoteală dreaptă: ea - a treia, el - al doilea…)
Cervantes a compus atunci o „copla”, o elegie şi un epitaf – trei „jelanii” pentru cea de treia soaţă a regelui.
Va fi fost recompensat cu câţiva firfirici.
Gloria scriitorului nu-şi sunase încă din trâmbiţe de aur venirea.
Un an mai târziu, poetul Cervantes era la Roma întregind „armata” personalului de servicu pe lângă viitorul cardinal Acquaviva (în traducere „Apă vie” sau „Apă de foc” sau neaoşa Ţuică, semn că sfinţiei sale îi cam plăcea să se împărtăşească …), experienţă care-i va servi mai târziu la scrierea unor opere cu aluzie la Italia.
În 1570 se înrolează ca soldat în armata pontificală şi participă la expediţia maritimă contra turcilor, sub comanda generalului Marc Antonio Colona sub ale cărui ordine se aflau trupele şi galerele spaniole de la Andrea Doria.
Istoria consemnează în dreptul expediţiei cu pricina : Eşec.
În 1571, în bătălia de la Lepante, soldatul Miguel de Cervantes primeşte în piept două focuri de archebuză (cărora le-a rezistat eroic) şi un altul în braţul stâng care-i va fi retezat. Aflăm acestea din Prologul la cea de a doua parte din romanul Don Quijote precum şi din ciclul de povestiri Nuvele exemplare: Captiv: Călătorie în Parnas.
În primăvara anului 1572, infirm deja dar tot bun de luptă (!), îl aflăm în regimentul lui Don Lope de Figueroa, modelul eroului din „Alcadele din Zalameea” de Lope de Vega.
Bătălii, bătălii, bătălii – mori de vânt măcinătoare de vieţi!
Între 1575-1580, Cervantes este prizonier în Alger. Nu singur: împreună cu fratele său mai mic Rodrigo. Evocarea acelor ani o va face în comediile (da, comedii! Captivităţii trebuie să-i opui hohotul de râs spre a o face suportabilă!): Galatheea, Persilčs, Epistolă lui Mateo Vasquez ( acesta era secretarul lui Filip al II-lea), Viaţa în Alger, Închisorile din Alger, Topografia Algerului, Raport, Numamţa.
În anii 80, numai la Madrid, i se joacă peste 20 de comedii.
Viaţa îi joacă şi scriitorului o comedie dintre cele mai savuroase: i se naşte fiica naturală Isabel care va deveni mai târziu un fel de zburdalnică Dulcinee asemenea mamei sale, iubeaţa Caterina de Salazar y Palacios cu care Cervantes – cavaler cu un înalt simţ al onoarei – se va căsători (ne) fericit.
Ajuns om la casa lui, tată de familie, s-a ocupat vreme de vreo zece ani cu descurcarea (încurcarea) iţelor financiar-contabile pentru comercianţii de cereale, ulei de măsline şi, Invincibila Armada pentru care avea obligaţia de a procura hrană şi echipament.
Dezastru: „Invincibila” este învinsă!
În 1598 moare şi Filip al II-lea.
Cervantes scrie un celebru epitaf pentru mormântul celui dus. (Cred că trebuie mers la Madrid să vedem la faţa locului ce se spune în epitaful cu pricina. Filip al II-lea nu mai poate obiecta. Deci, vă invit la călătorie!)
În 1600, în bătălia de la Dune, moare fratele său Rodrigo.
Ce epitaf va fi scris atunci poetul, nu se ştie. Istoria nu se ocupă de oamenii simpli…
Miguel de Cervantes a fost invitat să „locuiască” un timp într-o închisoare din Sevilla pentru oarece „greşeli de calcul” în actele contabile de care se ocupa.( Pe vremea aceea „se suporta” detenţia pentru „greşeli de calcul”!).
Avea 57 de ani când, în 1604, la 26 septembrie solicita şi obţinea privilegiul curţii regale de a-şi publica romanul Ingeniosul Don Quijote de la Mancha, partea I.
Şapte ediţii aveau să urmeze în acelaşi an.
De ce ne-am mira că în zilele noastre această bijuterie literară este opera cu cel mai mare număr de ediţii din lumea întreagă, cu cea mai mare notorietate literară zămislitoare de erou – oglindă fidelă şi mereu schimbătoare în reflectarea chipului unei lumi nebune, nebune, nebune în care omul se oferă de bunăvoie – grăunte fragil – pietrei şi vântului în marea nebunie a morilor de pulbere şi noapte, după o scurtă ardere-n iubire, după o rătăcire fără sens prin landul iraţionalei raţiuni omeneşti!
Cum cea de a doua parte a romanului întârzia să apară iar gloria scriitorului depăşise binişor graniţele limbii spaniole, prin anul 1614, un editor din Taragona publică un Don Quijote apocrif cunoscut astăzi sub titlul Quijote de la Avellaneda.
Abia la 30 martie 1615 lui Cervantes i se acordă privilegiul ( tot un fel de cenzură ca aceea din vremi ştiute nouă funcţiona şi pe atunci sub ochiul vigilent veghetor al „suavei Inchiziţii”…) de a-şi publica partea a II-a a Don Quijote-lui său. Dedicaţia autorului este, ca şi la partea I a romanului, o plecăciune către marele său protector Contele de Lemos, pe atunci vice-rege de Napole.
În anul 1617 cele două Părţi ale romanului apar în sfârşit împreună, la o editură din Barcelona.
Din 23 aprilie 1616 (ca să nu-l lase pe Shakespeare să facă singur drumul cel de dincolo de marea trecere!), Miguel de Cervantes, autorul lui Don Quijote, s-a dus să odihnească puţin.
Eroul său este fără de moarte.
Cine n-a văzut la 23 aprilie 2005 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti spectacolul în care Dan Puric, acest inclasabil artist al scenei româneşti, împrumuta chipul lui Don Quijote spre a ne pune în faţă imaginea lumii noastre ieşită parcă dintr-un infernal coşmar al raţiunii îmbătrânită-n rele, lume ce se buluceşte (este mânată) ca o turmă de bezmetice necuvântătoare spre gura nesătulă a monstrului care sfârşeşte (?!) prin a alinia spre cer trei semeţe şi terifiante siluete … atomice care aştern întunericul după o (slavă cerului !) simulare de explozie cât să-ţi îngheţe sufletul în fotoliul tău de spectator inocent, nu va înţelege imensa bogăţie de sensuri a acestei poveşti, când jocul inteligenţei se logodeşte cu raţiunea inimii iar nebunia îşi ascute pe mai departe laserul ghearelor.
Dar raţiunea-raţiune din timpul nostru ce chip are? Unul de măscărici, desigur, un Sancho Panza care conjugă în felul său comandamentul din primum vivere ignorând, de la înălţimea măgarului care-i este piedestal mergător, orice deinde cu filosofările lui cu tot.
Inimitabilul om de teatru (tot despre creatorul nepereche Dan Puric vorbesc!) foloseşte un „limbaj” care nu-i altceva decât tăcere adânc grăitoare, aleasă (culeasă) dintr-un vacarm asurzitor de tălmăciri sonore înveşmântate-n muzici, spre a ne învăţa pe noi, spectatorii, să auzim liniştea (când „se izbesc de geam razele de lună” cum ar fi zis poetul din cel „sat de lacrimi fără leac”), să recunoaştem Iubirea - Dulcinee când, cu degete moi de răcoare, ea ne abate până şi umbra gândurilor grele înscrise-n ridurile frunţii.
Câtă bogăţie în jocul acestui Stradivarius al scenei româneşti în care lumea, rotundă ca o lacrimă şi tot ca ea de dulce, se aliniază mişcării sferelor din universul tot mai fără cer al realităţii, amestecând în infinitul din noi ceva care nu mai vrea să semene cu zborul ci cu minunea simplă a mersului pe apă…
Don Quijote rămâne în creaţia lui Cervantes ceea ce (păstrând proporţiile) este Dansul Săbiilor din Suita Gayaneh de Aram Haciaturian raportat la întreaga sa muzică (despre care însuşi autorul spunea: „Copilul acesta răsfăţat a anulat tot restul muzicii mele”).
Şi de-ar fi aşa, dacă Don Quijote ar fi tot ce a scris Cervantes, ce-ar schimba aceasta?
Miguel de Cervantes Saavedra rămâne în primul rând creatorul de geniu, acel Pygmalion muritor căruia eroul său Don Quijote, Galatee masculină, i-a dat viaţă, nemurindu-l.
Este imens numărul studiilor dedicate lui Cervantes şi, infinit acela al operelor artistice inspirate din povestea Cavalerului de la Mancha.
Aş mai aminti doar două puncte de vedere exprimate de doi gentilomi, ambasadori ai Franţei, veniţi în Spania din timpul lui Filip al III-lea (mai exact din timpul lui Cervantes şi Lope de Vega!) să pună la cale oarece chestiuni politice deghizate în alianţe matrimoniale între cele două regate.
Sătui de ode şi epode, de vin de Malaga, de doamne şi domniţe gâsculiţe, de toată fauna bufonă – saltimbanci, pitici, măscărici cu sau fără ranguri nobiliare, aceştia (ambasadorii adică) şi-au exprimat dorinţa de a-l cunoaşte pe autorul lui Don Quijote.
Jenaţi foarte, curtenii, lighioane pomădate, dedulciţi la fastul Curţii, i-au „deconseiat” pe oaspeţi strâmbând din nasul lor subţire şi spunând că Cervantes nu este decât un bătrânel ramolit, un zdrenţăros mutilat de război, un hidalgo scăpătat.
- „Cum, s-a prefăcut mirat unul din oaspeţii regatului acela în care soarele nu apunea niciodată, pe un astfel de om Spania nu s-a învrednicit până acum să-l îmbogăţească? Nu i s-a acordat o rentă viageră din casa de bani publici?”
Întrebarea începea să fie de-a dreptul stânjenitoare pentru cei de la care se aştepta răspunsul.
Atunci celălalt ambasador francez („peţitoare” ceva mai stilată, cu diplomaţia la purtător) s-a grăbit să intervină:
-„Dacă tocmai lipsurile îndurate îl ajută să scrie aşa cum scrie, facă Bunul Dumnezeu Preamilostivul ca el să nu afle nicicând ce este bogăţia şi, în felul acesta, prin opera lui de om sărac să îmbogăţească şi pe mai departe lumea cu frumuseţe!”
Aviz bogaţilor din vremea noastră:
Să nu-i lăsaţi pe adevăraţii creatori să se îmbogăţească fiindcă, fără suferinţă şi fără lipsuri cântul lor n-ar fi decât o lălăială sălcie, dansul lor – o scălâmbăială de marionete cu sfori şubrezite de prea îndelungă uzură, arta – o gelatină imitând marmura cu Pygmalioni de mucava şi Galathee – steluţe de doi bani în perpetuă cădere!
Cervantes, deşi aparţine Renaşterii, este reversul lumii renascentiste.
Dar aparţine şi clasicismului, fiind foarte la locul lui în acest imperiu al perfecţiunii.
Aparţine până şi „ismelor” toate din veacul al XX-lea în care literatura pare o formă derizorie a delirului.
El a intrat la fel de modern şi contemporan „cu fluturii, cu Dumnezeu”, până şi cu noi cei din Mileniul al Treilea, pe poarta mare a Cuvântului şi, generos, ne îngăduie să mai fim şi noi pe-aici, măcar până apucăm să-i citim capodopera…
Ar trebui să fii de foarte rea credinţă să te prefaci că nu ştii că Don Quijote există!
Altfel degeaba gândul că „În orice nebunie se ascunde şi-un strop de-nţelepciune uneori”.
Vastă panoramă a moravurilor cavalereşti, Don Quijote rămâne, cum avea s-o declare autorul însuşi „O invectivă contra romanelor cavalereşti, o parodie a lor, un mozaic halucinant de poeme eroi-comice”, o imitaţie, în cel mai nobil sens al cuvântului, a lui Ariosto, a poeţilor bucolici.
Personajelor create de el „li se conferă atâta clarviziune încât ele nu se mai mulţumesc doar să acţioneze ci se şi analizează acţionând, se şi judecă. La Cervantes nu-i om care să-şi fi pierdut umbra, nici gândire omenească fără judecată” (Paul Hasard).
Dar cel mai bine o spune tot Cervantes, în Prolog: „Cititorule fără griji, ai să mă crezi cu siguranţă fără să-mi pretinzi să jur, dacă-ţi voi spune că aş dori ca această carte – copil al gândului meu, să fie cea mai elegantă şi cea mai plină de miez din câte se pot închipui; numai că, vai!, n-am putut să mă opun legilor naturii care cer ca fiecare fiinţă omenească să nu poată da naştere decât unei alteia care să-i semene…”
Adevăr grăit-ai, meştere hidalgo!
Îţi seamănă leit acest „copil al gândului tău”, ba, mai mult, el se aseamănă cu lumea cea niciodată pieritoare!
Dar cât de puternic în tragismul lui sentimentul acela de om care se naşte, suferă şi moare, (da, mai cu seamă moare!) sentiment pe care fiecare dintre noi îl purtăm în suflet ca pe o rană de nevindecat.
Ce alta este poemul din musical-ul L’Homme de la Mancha – La Quęte, pe care Jacques Brel, şi el un Don Quijote al cântecului francez din a doua jumătate a secolului al XX-lea, îl face una cu „l’impossible ręve”:
„Să porţi în suflet dor de ducă,
Vis de neîmplinit să creşti
Unde nu-s drumuri să porneşti
Când dor de viaţă te usucă
Să iubeşti ne-ncetat şi învins
Să încerci fără armură şi scut
Să atingi steaua de neatins.” […]
…Şi să nu uităm (cum am putea?) că orice om are-o Dulcinee cât inima mai ştie-a bate.
„Dar dacă tu eşti dintre-aceia
ce vor să ţină luna-n palmă,
nu uita: luna de-o atingi
se face pulbere, se sfarmă […]
Nu, nu există Dulcineea
există doar dorul de ea;
blestem acelui ce confundă
verbul a fi cu a avea[… ]
Sperarea-i este disperare
amară, cenuşie, tristă :
Nu, Dulcineea nu există!”
Dar dacă, totuşi?...
În literatura română, pentru că se cuvine să amintim de ea atunci când ne raportăm la un model de dimensiune planetară, Marin Sorescu a creat ciclul de poeme „Tinereţea lui Don Quijote.” (1968), dar şi poemul răzleţ „Don Quijote şi Sancho Panza” (1965), în care „cavalerul” (nobil, de!) îşi prezintă „scutierul”:
„E Sancho Panza nobil scutier
Preabunul şi-ncercatul meu curier…
Atent m-ajută să mă-mbrac
Întâi c-o platoşă de-oţel,
Apoi cu una de bumbac
Să par pe dinafară slab şi moale
Şi să induc morile în eroare.
Mă sui apoi pe-o Rosinantă,
De iureş drumul meu se face pantă
Şi, ca pe-o lance cu-ascuţiş fierbinte
Azvârl cu mine înainte.
Odată m-am înfipt cu capu-n soare
Şi, agăţându-mi gravitaţia de picioare
Pământul m-a întors din nou la sine;
Chiar când greşesc
Pământul nu se leapădă de mine.”
Câtă profunzime de gând în scrisul românului nostru! Câtă tristeţe jucăuşă în acel „Pământul nu se leapădă de mine”, de noi cei mai mereu cu capu-n nori, noi „cei cărora ne e dor de optimismul inimii de vată a păpuşilor-jucării, noi, cei adulţi, ajunşi prea mari, pentru care nu mai există nimeni mai mare ca noi cât să ne-alinte”…
Don Quijote este un perpetuum mobile, ceva care încearcă să ne spună pe înţelesul nostru un lucru simplu şi poate tocmai de aceea de neînţeles:
„ Că între idealurile oamenilor şi realizarea lor va exista întotdeauna o diferenţă de nivel mai mare decât cea mai înaltă cascadă dar că se poate folosi raţional această cădere de speranţe”.
Tot Sorescu a spus-o, aşa-i! dar ştiţi voi ceva mai clar exprimat pentru a defini un suflet donquijotesc, un suflet al cărui chip ne pare cunoscut că prea seamănă cu al nostru?
Doar învelişul altul…
Poezia lui Marin Sorescu, alt Don Quijote, are ceva ce seamănă cu o solară nebunie familiară nouă, „ca o bucată de destin de esenţă tare” cu care i se dă omului cu graţie în moalele capului lovitura de … graţie.
Don Quijote continuă să trăiască în fiecare dintre noi chiar când „bucata noastră de destin de esenţă tare” ne păleşte mai mereu fără graţie…
Şi-acum te-aş întreba, non-hypoctite lecteur, mon semblable, mon frčre, ce-ţi mai fac morile de vânt? Dar tu…
Ce mai faci, dragul meu hidalgo?
Nu, nu-mi vorbi de morile-ţi de vânt –
Femei ce macină-n cuvânt nimicul
Şi nici de lancea, ultim biet tezaur.
Ce mai faci tu în vremea noastră
Cu iz de spini şi laur.
Te-au fost robit zăpezile de-altdat’
Cu albul lor curat din zile alte?
Ce mai faci, dragul meu hidalgo,
Când Dulcinei şi Rosinante
Ce-şi schimbă rolu-n ritm de tŕngo
Râzând de morile-ţi de vânt
Şi nechezând a vino-ncoa’
Şub şa de noi tâmpi scutieri,
Cearcă şăgalnic între dinţi
Valoarea calpilor arginţi?...
Ce mai faci, dragul meu hidalgo,
În vremea asta fără cânt?
Nu, nu-mi vorbi de morile-ţi de vânt
Cu chip de nori. Cocorii
Sunt duşi demult; pe rând
Şi frunzele spre zare
Au învăţat să zboare
Căzând…
Da, ştim cu toţii: Don Quijote nu este decât un personaj creat de un autor genial la o vârstă la care muritorii în cea mai mare parte nu mai au nimic de spus (dacă ar fi avut vreodată).
Nu, nu Don Quijote l-a creat pe Cervantes!
Dar dacă, totuşi?...
Din vol. Paula Romanescu, « Intâmplarea ca o viaţă de om »,
|
Paula Romanescu 7/3/2016 |
Contact: |
|
|
