Despre filozofie ( 1 )
Studii traditionale
“Una’i una si două-s mai multe” (Ion Creangă)
Lumea modernă este tot mai putin dispusă în a accepta filozofia ca parte integrantă a ei. Printr-o ciudată metamorfoză, petrecută în ultimele decenii, tehnica informatională a înlocuit aproape total orice urmă si gust de “a filozofa”. Nu vrem să spunem că termenul a dispărut din limbajul modern, dar cu sigurantă că el si-a pierdut continutul. Astăzi se vorbeste cu nonsalantă despre “filozofia educatiei”, “filozofia cinematografului”, “filozofia feminismului” etc., filozofia fiind considerată un fel de suport teoretic a tot felul de activităti practice si curente sociale sau politice. Sigur, mai sunt destui care studiază filozofia prin universităti si alte scoli, asa cum era ea cunoscută până nu demult, dar o astfel de îndeletnicire pare mai mult ca oricând sterilă si fără rost. Astăzi, când trăim o lume pe dos, filozofia nu poate în nici un fel să ofere o alternativă, din contra, ea îsi trădează netemeinicia si falsitatea. Fiindcă modernii care au abuzat termenul “filozofie”, folosindu-l în scopurile cele mai triviale, nu sunt atât de condamnat ca cei care încă din vechime l-au întors de la rosturile sale normale făcând din el titlul pentru o “stiintă” profană si umană.
Asa cum arată etimologia cuvântului “filozofie”, ea numai profană nu ar fi trebuit să fie. Si totusi ce departe suntem de Aristotel, care numea metafizica “filozofia primă” sau de Sf. Grigore Sinaitul caree a afirmat: “Iar filozof dumnezeiesc este cel ce s-a unit prin fapte si vedere nemijlocit cu Dumnezeu, ajungând si numindu-se prieten al Lui, ca unul ce iubeste Întelepciunea primă, făcătoare si adevărată, mai mult decât orice altă prietenie, întelepciune si cunostintă”. René Guénon a atras si el atentia că, initial, cuvântul “filozofie” a însemnat “dragostea de întelepciune” si devierea a apărut când s-a substituit sofia cu filo-sofia; si adaugă că tot ceea ce filozofii moderni desemnează sub numele de metafizică nu are nimic în comun cu metafizica adevărată. Ne grăbim să subliniem că sophia de care se vorbeste aici nu se referă la o “întelepciune” înteleasă ca eruditie sau cultură profană, ci la una care are în vedere o realizare spirituală, o cunoastere a celor divine.
În acest sens a fost înteleasă filozofia în primii ani ai crestinismului. La sfârsitul sec. II A. D., Clement din Alexandria scria: “discipolii lui Aristotel spun că unele dintre tratatele lor sunt ezoterice, iar altele comune si exoterice. Mai mult, aceia care au instituit Misterele, fiind filozofi, au ascuns doctrinele lor în mituri, pentru a nu fi accesibile tuturor”. Sallust spune că pildele sau fabulele imită zeii, cu privire la rostit si nerostit, ascuns si aparent, întelepciune si ignorantă. Căci, adaugă el, “să spui tuturor despre adevărul dumnezeiesc produce dispret în cel ignorant, din cauza incapacitătii lui de întelegere, si neglijentă în cel studios; dar ascunzând adevărul în fabule, previne acest dispret al primului si îndeamnă la filozofie pe al doilea”.
Având în vedere că am pomenit de metafizică, în legătură cu filozofia, este bine să o definim cât mai clar posibil, pentru a evita eventualele confuzii ce deobicei se ivesc în domeniul contingent, mai ales că filozofii moderni au tendinta de a considera metafizica un fel de filozofie profană, uitând de Aristotel. Cum arată Guénon, sensul imediat rezultat din etimologia cuvântului este cel de “dincolo de fizică”, întelegând prin fizică, cum făceau întotdeauna cei vechi, ansamblul tuturor stiintelor naturii, astfel că metafizica înseamnă esentialmente cunoasterea universalului sau a principiilor de ordin universal, dar oricum o definire riguroasă a metafizicii e imposibilă, tocmai datorită universalitătii ei, neputând fi definit decât ceea ce este limitat, or metafizica este nelimitată si atunci o definitie cu cât ar fi mai precisă cu atât ar fi mai inexactă. Metafizica se referă la intelectualitatea pură, în timp ce stiinta si filozofia, desi cu pretentia de intelectualitate, nu depăsesc nivelul individualului, diferenta dintre metafizică si diversele stiinte particulare fiind aceeasi ca dintre universal si individual, între ele neputând exista opozitie deoarece nu au măsură comună si domeniile lor sunt profund separate, căci domeniul oricărei stiinte presupune întotdeauna si o modalitate a experientei, o “verificare experimentală”, în timp ce metafizica, fiind “dincolo de fizică”, depăseste orice experientă; asa că, oricât s-ar extinde domeniul unei stiinte n-ar ajunge niciodată în contact cu cel al metafizicii, deoarece chiar dacă considerăm generalul ca domeniu al cunoasterii stiintifice acesta, ca extindere indefinită a particularului, rămâne la nivel individual si deci se supune schimbărilor si influentelor spatio-temporale, contingentul, accidentalul, variabilul, apartinându-i de drept, pe când “obiectul” cunoasterii metafizice se raportează la universal, rămânând mereu acelasi, “fără dualitate”, dincolo de orice schimbare si “dincolo de natură”. Asa cum spun musulmanii, “doctrina Unitătii e unică” si atunci metafizica nu evoluează, nu permite noi “descoperiri”, dispretuind evolutia si progresul prin imutabilitatea sa esentială, influentele individuale “originale” neafectând-o de fel, domeniul universal fiind esentialmente supraindividual si timpului si spatiului supunându-i-se doar învelisul exterior al metafizicii, ce se poate schimba, adaptându-se unor conditii speciale.
Metafizica nu are nici o legătură cu “credintele” sau “opiniile” domeniului individual, ea nu participă la relativitatea stiintelor, deoarece prin definitie implică o certitudine permanentă si imutabilă, adevărurile metafizice nefiind ipotetice si nici contestabile, discutiile si controversele ce pot apărea datorându-se unei expuneri defectuoase sau unei întelegeri imperfecte, fapt scuzabil având în vedere că prin natura lor universală, conceptiile metafizice contin o parte inexprimabilă si inimaginabilă, neputând fi atinse decât de inteligenta pură si informală, limbajul, ca si toate simbolurile, servind numai ca punct de plecare, ca “suport”, asa cum mentalul este doar o trambulină pentru intelectual, si de altfel, singurul mod posibil de expunere integrală a metafizicii este tăcerea. Dacă stiinta sau religia deosebesc un subiect si un obiect, în cazul metafizicii actul cunoasterii, subiectul si obiectul sunt esentialmente unificati, ceea ce implică o cunoastere de ordin supraindividual, ce depăseste rationalul, mentalul, si corespunde supraluminosului, suprarationalului, adevărurile metafizice neputând fi concepute decât de o facultate ce întrece individualul si anume intuitia intelectuală, rază luminoasă ce are un caracter imediat, direct si infailibil, în timp ce rationalul are un caracter discursiv, mediat si failibil.
Este ca si cum în domeniul fizic un sistem mecanic, termodinamic sau de altă natură, ce primeste o energie si o transformă cu o anumită pierdere, în conformitate cu legile fizicii, ar fi transpus “dincolo de fizică” unde, întreaga energie primită s-ar transforma integral, pierderea fiind nulă, ca si variatia entropiei sistemului, randamentul devenind Unu, energia primită, sistemul si energia transformată topindu-se în unitate, obtinându-se astfel acel caz ideal atât de des visat de oamenii de stiintă; or metafizica este tocmai acest caz ideal când eroarea este nulă, iar adevărurile metafizice si intuitia intelectuală se unifică fără dualitate, intuitia intelectuală fiind pentru aceasta infinit mai imediată decât intuitia sensibilă, căci ea e dincolo de distinctia dintre obiect si subiect, fiind în acelasi timp mijloc de cunoastere si cunoasterea însăsi. Cunoasterea metafizică corespunde asadar intelectului pur, supraindividualului, universalului, cunoasterea stiintifică se limitează în schimb la ratiune si imaginatie, facultăti individuale ce corespund motorului fizic subunitar ca randament, si care oricât l-am perfectiona, asa cum oricât am cultiva mentalul, nu va atinge cazul ideal, decât printr-o rupere de nivel, o trecere “dincolo de fizică”, când va deveni motorul imobil al lui Aristotel.
|
Mircea A. Tămas - Toronto 10/2/2004 |
Contact: |
|
|
