Note personale : Civilizaţie încotro ?
In 1950, studentul american Ralph Solecki, doctorand la Universitatea Columbia, a descoperit în timpul unei recunoaşteri prin regiunea Arbil din nordul Irakului, un subiect de teză ce l-a făcut faimos.
Este vorba depre senzaţionalul zăcământ arheologic din caverna Şanidar.
Săpăturile, continuate sistematic de Solecki până în 1961, au dezgropat acolo rămăşiţele relativ bine conservate a zece neanderthali dintre care unii fuseseră înmormântaţi ritual, iar alţii muriseră surprinşi de o prăbuşire a tavanului peşterii. Vârsta relicvelor este datată între 35.000 şi 65.000 de ani şi au fost găsite într-un strat ce conţinea şi sute de unelte din piatră cioplită.
Oamenii de neanderthal, rudele noastre foarte apropiate, au apărut acum aproximativ o jumătate de milion de ani şi au dispărut complet în urmă cu douăzeci şi opt de milenii. Printre specialişti datările de mai sus, clasificarea neanderthalilor ca specie sau subspecie a lui Homo sapiens şi alte aspecte ale existenţei lor întreţin controverse încă nerezolvate. Cu toate că în medie creierul lor era superior creierului nostru, neanderthalii au fost consideraţi până de curând - datorită înfăţişării grosiere, a necunoaşterii scrisului şi fiindcă foloseau tehnologii paleolitice - a fi cu foarte puţin deasupra nivelului maimuţelor antropoide. In acest context a stârnit un interes deosebit descoperirea de către Solecki a rămăşiţelor unui bărbat de circa 40 de ani, etichetat de el ca “Şanidar I Neanderthal” sau “Nandy”, decedat în accidentul amintit. La examenul medical s-a constatat că clavicula, omoplatul şi partea superioară a braţului drept ale lui Nandy erau atrofiate, probabil din naştere, şi că în timpul vieţii antebraţul i-a fost amputat cu success ceva mai sus de cot.
El suferea de artrită şi dinţii îi erau complet tociţi. De asemenea era orb de ochiul stâng, iar faţa şi craniul său prezentau cicatrice substanţiale. Este evident că pentru un grup puţin numerous şi foarte mobil de vânători nomazi cum erau neanderthalii un asemenea personaj nefolositor şi neajutorat constituia o povară. Şi totuşi ei l-au îngrijit încă de la naştere, fiindcă altfel Nandy nu ar fi putut supravieţui până la o vârstă înaintată pentru vremea lor.
Aceasta demonstrează că, departe de a fi o haită de animale sălbatice, semenii lui Nandy formau o societate de fiinţe civilizate, generoase, cu consideraţie faţă de cei nevolnici şi însufleţite de sentimente caritabile, care ignorau eugenia şi eutanasia. Mărturia aceasta de înaltă conştiinţă umană şi responsabilitate socială este cu atât mai remarcabilă cu cât, chiar în civilizaţia noastră avansată cei debili şi nedoriţi au fost, sunt şi vor fi exterminaţi în continuare datorită imperativelor economice sau sub presiunea modelor politico-culturale.
Lăsând deoparte avortul, instituţionalizat în baza sloganului libertăţii de alegere, un exemplu este şi legiferarea eutanasiei la sfârşitul primului război mondial în Republica de la Weimar. Ca o consecinţă a conflagraţiei spitalele germane erau atunci supraaglomerate şi întreţinerea lor greva economia.
Partidul socialist la putere, confruntat cu costul ridicat al îngrijirii medicale a elaborat pentru echilibrarea bugetului soluţia “morţii uşoare”. Pornind de la conceptul inuman că anumite vieţi nu merită trăite, guvernanţii au iniţiat programe de cercetare şi producţie pentru metode de ucidere în masă, care au fost imediat aplicate. Zeci de mii de foşti combatanţi infirmi, copii handicapaţi şi bătrânii neputincioşi, ale căror vieţi au fost declarate fără valoare de medici şi funcţionari adecvat indoctrinaţi, au fost ucişi. Neindoios că nefericitele victime ar fi dus-o mai bine în compania neanderthalilor.
Când naziştii au preluat puterea în Germania bazele tehnice şi ideologice pentru”Soluţia Finală” a lui Hitler erau deja în acţiune de o vreme, iar urmarea se cunoaşte. Condamnat la Nurenberg, Holocastul va rămâne pentru totdeauna o pagină ruşinoasă în istoria civilizaţiilor. Dar oricât de incredibil poate să pară, vinovaţii au susţinut repetat, de-a lungul proceselor pentru crime împotriva umanităţii, că au practicat eutanasia din compasiune.
Ceea ce este însă şi mai incredibil este că astăzi legalizarea eutanasiei este justificată prin aceeaşi minciună generoasă sub eufemismele “sinucidere asistată” şi “ajutor medical în moarte”. Este mult adevăr în aforismul apocrif atribuit KGB-ului care spune că “oricine poate omorâ pe cineva, dar trebuie un artist ca să-l sinucidă”.
Totul a început în februarie 2015, când Curtea Supremă, un grup de funcţionari savanţi, numiţi şi nu aleşi prin vot, au somat parlamentul să introducă eutanasia în Canada. Următorul pas a fost raportul publicat la 25 februarie 2016 de Comitetul Parlamentar Pentru Moartea cu Asistenţă Medicală. Raportul a mers chiar mai departe decât filantropicii jurişti, propunând ca eutanasia să fie aplicată şi persoanelor cu tulburări mintale ori demenţă, inclusiv copiilor sub 18 ani. Anumiţi senatori au cerut ca medicii “să fie obligaţi” să facă referatele necesare şi ca “toate instituţiile medicale finanţate public” să presteze sinucideri efectuate de medici. Legea
C-14 introdusă de guvernul liberal în Camera Comunelor la 14 aprilie current a limitat însă aplicarea eutanasiei la adulţii bolnavi incurabil, aflaţi în stări ireversibile de declin care provoacă suferinţă fizică şi psihică intolerabilă. Istoria a demonstrat că o asemenea lege deschide cutia Pandorei, atrăgând abuzuri din ce în ce mai înfiorătoare aşa cum s-a întâmplat în Germania secolului trecut şi mai recent în Olanda şi Belgia. In virtutea noii legi sinuciderea unui pacient înseamnă practic uciderea lui, adică omucidere. Cel care o execută este ori călău ori ucigaş.
Dacă legea o permite atunci un “serial killer” poate pretinde şi el statut prfesional şi nu mai are ce căuta în închisoare, putând deveni eventual util unei instituţii care oferă servicii de sinucidere. Şi asta este numai începutul.
Civilizaţie, încotro?
British Columbia CA
|
Gabriel Watermiller 6/27/2016 |
Contact: |
|
|
