Din culisele Celui de-al Doilea Război Mondial
1.Tainele existentei
Viata si moartea sunt cele două taine cutremurătoare care marchează destinul, cele două borne – aparent antipoidale – între care se miscă existentă. De ce aparent antipoidale? Deoarece în profunzimea creuzetului divin al creatiei, viata si moartea se întreptrund desăvârsit si necontenit, astfel că sfârsitul uneia se constituie în începutul celeilalte, si ele amândouă coexistă într-un echilibru miraculos si precar, spre bucuria si deznădejdea omului angajat pe calea anevoioasă a gustării din fructul fericirii.
Destinul omului si al istoriei sale este aidoma unei scări în dublu sens: capătul de sus duce înspre culmi imposibil de atins fără o pregătire temeinică prin iubire, cumpătare si înfrânare, în timp ce capătul de jos se îndreaptă spre hăurile fără fund ale abjectiei si satanicului. Fireste, e mult mai usor să cobori decât să urci, îndeosebi atunci când constiinta s-a hrănit cu himere si s-a adăpat cu cocleala lui “Je m’en fiche”…De asemenea, sunt dese cazurile când faptele contrazic vorbele, ori cele în care oglinda constiintei este astfel reglată si manevrată, încât ajunge să reflecte într-un mod statornic si hiperbolizat doar faptele de cinste. Tot astfel, progresul material al societătilor moderne, ca si ghiftuirea până la îndobitocire a bogatilor prea putin preocupati de nevoile acute ale celor multi si săraci, n-are cum să justifice si să acopere gravele carente de ordin moral-spiritual ale omului civilizat. O civilizatie, de altminteri, extrem de controversată, având în vedere primejdiosul dezechilibru dintre consumurile materiale tot mai accentuate si împlinirile fundamental-umane din ce în ce mai firave.
...Pe curba dezvoltării umane, războaiele pot fi asemuite cu punctele de întoarcere ale unui grafic: o întoarcere brutală spre adevărata fată a lucrurilor, aceea a bestialitătii, cruzimii si egoismului, trăsături alarmante cu care omul zilelor noastre luptă să-si clădească fericirea prezentă si viitoare.
Războiul este el însusi o taină dosită în pântecele destinului istoric, căruia, printr-o fiziologie socială defectuoasă, i se pun la dispozitie de către grupurile oligarhice, complicate si costisitoare supape de eruptie. Si precum un vulcan în clocot, al cărui moment de intrare în eruptie poate fi stabilit cu o bună aproximatie, tot asa poate fi cunoscut momentul fatidic al declansării conflagratiei, dar, conflictul odată declansat de ambitiile si interesele politicienilor, industriasilor si militarilor, cine poate stabili când va înceta si cu ce jertfe umane se va încheia!
Nu astfel au stat lucrurile în timpul celor două războaie mondiale, care au zguduit din temelii lumea secolului 20, fără ca aceasta să-si mai poată regăsi echilibru si tăria fundamentelor?! Iar temeliile umane odată zdruncinate, ele au putut fi doar nitel cârpite si proptite în decursul lungului război rece si a nesfârsitei suite de războaie regionale ce s-au succedat, e drept, fără amploarea în timp si spatiu a celor două cataclisme mondiale, totusi cu consecinte imprevizibile pentru profilul moral-spiritual al omului zilelor noastre: un om rece si grăbit, lacom, egoist si dur până la agresivitate. Tot mai numeroasele atacuri teroriste în diverse puncte ale globului, ca si bombardamentele nimicitoare din Iugoslavia, Afganistan si Irak, supranumite războaie ultramoderne purtate cu arme inteligente, întăresc afirmatia de mai sus în legătură cu trăsăturile de caracter dominante ale omului hipercivilizat si mai putin civilizat.
2.Surprizele din faza premergătoare declansării celui de-al II-lea război mondial
Pentru cine ia aminte cu atentie la desfăsurarea ulterioară a evenimentelor mondiale, este lesne de dedus că aceste surprize s-au cristalizat încă din timpul primului război mondial.
Astfel, anul 1917 a fost un an fatidic pentru Rusia si tarul ei, Nicolae al II-lea. Aidoma anului 1905, când, după înfrângerile catastrofale din războiul cu Japonia, Rusia a fost cuprinsă de febra revolutiei, tot asa înfrângerile suferite în luptele cu nemtii si austriecii s-au repercutat într-un mod specific în mintile sleite de oboseală si lipsuri ale soldatilor rusi: dezertări în masă, împuscarea ofiterilor obsedati de disciplină, producerea de uriase brese în front prin retragerea unor mari unităti militare, fapt care a creat nesperate spatii de manevră pentru nemti si a complicat situatia de pe frontul românesc până aproape de colaps.
În aceste conditii de haos total, tarul abdică si, în vidul de putere creat, s-a format un guvern provizoriu în frunte cu Kerenski, proces istoric cunoscut sub numele de faza victorioasă a revolutiei burghezo-democratice.
Însă bolsevicii lui Lenin, Trotki et comp. doreau să pună ei mâna pe putere. În acest scop, propaganda bolsevică se înteteste, armatele se descompun si se demoralizează în pas cu procesul de bolsevizare, astfel că în octombrie 1917 toate condiţiile sunt coapte pentru deturnarea sensului democratic al revolutiei si însusirea puterii de către bolsevici. Iar Lenin si ai lui, odată stăpâni pe situatie, s-au grăbit să încheie cu Puterile Centrale tratatul de pace de la Brest-Litovsk, fapt care a complicat enorm situatia de pe fronturile din Balcani. (România, aproape în întregime ocupată de armata germană, este nevoită să se gândească la pace. Dar tratatul de pace ratificat de Parlamentul de la Iasi, spre cinstea regelui Ferdinand I n-a fost niciodată promulgat de acesta...) Pacea era nu numai un punct de onoare pentru conducătorii bolsevici, care au sesizat starea de lehamite a soldatilor si le-au promis acestora încetarea războiului îndată după preluarea puterii. Pacea a însemnat totodată o necesară gură de oxigen în vederea organizării Armatei Rosii sub comanda lui Trotki, cu scopul de-a contracara adversitătile ce se profilau la orizont – războiul civil si răscoalele dezlăntuite de cazacii de pe Don si din Ural. Adică o suită de măsuri care, dincolo de atrocitătile comise, au dus la întărirea autoritătii bolsevice si, în final, la recunoasterea internatională a Uniunii Sovietice.
Dar se stie că aparitia unei extreme, în cazul de fată a extremei stângi, duce pe plan intern la ruperea echilibrului social, deci la aparitia unor reactii de revoltă, iar pe plan international creează conditii pentru aparitia contraponderii sale – extrema dreaptă. Astfel au apărut fascistii în Ungaria lui Horthy si Italia lui Mussolini, astfel s-au impus nazistii în peisajul politic al Germaniei.
Prin anii ’30, în Germania bătea din ce în ce mai tare vântul nemultumirii si al frustrării teutonice vizavi de pierderea războiului si de conditiile grele de pace impuse învinsilor de către învingători. Iar acest vânt cu rafale revansarde, umfla tot mai promitător pânzele corăbiei national-socialiste, ce-l avea la timonă pe zugravul Adolf Hitler.
Acesta nu era nici pe departe ceea ce s-ar putea numi un revolutionar; nu era nici măcar neamt pur-sânge, ci austriac. Dar prin forta elocventei, el a stiut să-si atragă de partea sa sute de mii de germani cinstiti si milioane de lichele, unii fără căpătâi, altii fără scrupule, însă cu totii în căutarea unui rost în viată. Din prima categorie cei mai multi s-au dezis de Hitler si doctrina sa după demararea dezmătului mortii întărâtată până la dementă de ură fascistă, rasism si antisemitism. Doar cea de-a doua falangă – baza de masă a viitoarei politici hitleriste – s-a întărit continuu, îndeosebi după 30 ianuarie 1933, dată la care bătrânul presedinte Paul Hindenburg, sub presiunea marilor trusturi (Krupp, Thyssen s.a.) a semnat decretul de numire a lui Adolf Hitler în functia de cancelar al Germaniei. De subliniat că în steaua lui Hitler si în politica lui agresivă au crezut nu numai nemti de prim rang, ci si personalităti de marcă din alte tări, ca de pildă reputatul scriitor norvegian Knut Hamsun, laureat al Premiului Nobel.
După această surpriză de proportii oferită de istoria buclucasă, au urmat alte surprize, toate subsumate aceluiasi tel: declansarea celui de-al doilea război mondial, pentru că – sustinea propaganda hitleristă – numai în acest mod natiunea germană îsi va asigura spatiul vital de dezvoltare. În ceea ce priveste militarismul german în clocot, si pentru el doar războiul reprezenta sansa revansei si a stergerii umilintei înfrângerii din primul război mondial.
Surprizele s-au succedat cu repeziciune, căci se părea că însusi timpul face pasi mai repezi, parcă pregătindu-se să-si ia avânt peste falia provocată în trupul istoriei de uriasul cataclism:
a)Anexarea Austriei si invadarea Cehoslovaciei, urmare si a politicii conciliatoriste promovată de premierii Angliei si Frantei;
b)Pactul Ribbentrop-Molotov privind delimitarea zonelor de interes ale Germaniei si Uniunii Sovietice. Consecinta directă a acestui pact a fost pierderea Basarabiei si Bucovinei de către România, teritoriile respective fiind ocupate de către rusi;
c)Dictatul de la Viena din 30 august 1940, un alt act samavolnic prin care Hitler impunea regelui Carol al II-lea cedarea Ardealului de nord-vest, de data asta în favoarea ungurilor. În acest mod nu numai că se satisfăceau pretentiile teritoriale ale unui aliat fidel până la îngenuncherea Germaniei si zdrobirea fascismului, dar însăsi Germania motorizată si în acută criză de combustibili îsi crea un culoar lesnicios de acces la câmpurile românesti de petrol de pe Valea Prahovei.
Germania, însă, cravasată nemilos de sloganurile isterice ale lui Hitler, nu putea să se multumească doar cu mizilicuri. Grandoarea teutonică afisată în mersul cadentat al diviziilor, în scrâsnetul senilelor, răpăitul automatelor si zvastică, aspira la ocuparea întregii Europe si la refacerea Reichului. Iată de ce zdrobirea Rusiei era văzută ca o necesitate, iar redobândirea coloniilor de peste mări si ocuparea altora după victoria puterilor Axei, căpăta chipul unui act de justitie în ochii nemtilor exaltati. Pentru atingerea acestor deziderate, asa cum s-a văzut foarte curând, diplomatia nazistă nu s-a jenat să calce în picioare tratatele încheiate si să dea de pământ cu angajamentele asumate.
3.Surprize după declansarea celui de-al II-lea război mondial
Al doilea război mondial s-a dezlăntuit la 1 septembrie 1939, odată cu atacarea Poloniei de către Germania. De fapt, având în vedere agresiunile anterioare acestei date, se poate vorbi de-o uvertură la cel de-al doilea război mondial, un gen de repetitie macabră, prin care tările Axei întelegeau să-si verifice potentialul militar si combativitatea trupelor.
Asa, bunăoară, în anul 1935 Italia fascistă atacă Abisinia (Etiopia), unul din putinele state de pe continentul african ce nu fusese transformat în posesiune colonialistă. Rezistenta abisinienilor ia sfârsit în mai 1936, prin folosirea de către Italia a gazelor toxice si a bombardamentelor aeriene.
Germania si-a demonstrat siesi si celorlalti superioritatea militară prin usurinta cu care în martie 1936, treizeci de mii de soldati pătrund în zona demilitarizată Renania, unde, la granita cu Franta, vor construi puternica linie fortificată Siegfried. Apoi, în cursul anului 1938, cu concursul politicii împăciuitoriste practicată de anglo-francezi vizavi de Hitler si pretentiile lui tot mai sfruntate, acesta intră cu aceeasi usurintă în Austria si invadează Cehoslovacia.
Si tot pe-atunci, dar departe în Extremul Orient, armatele japoneze pătrundeau cu tot mai mari sacrificii în adâncimile Chinei, în cadrele unei agresiuni preconizată scurtă si fără replică, dar care văzând cu ochii se transforma într-un extenuant război de pozitii si durată, cu consecinte dezastruoase pentru trufia militară a imperialismului nipon.
Iar dacă se au în vedere intensele actiuni de spionaj, cu rol fie în accelerarea propriilor pregătiri strategico-militare prin capturarea unor secrete de exceptională importantă, fie în dejucarea unor planuri ale potentialilor adversari prin cunoasterea acestora din timp si prin luarea de măsuri adecvate, măsuri care merg de la furnizarea informatiilor false si intoxicarea retelelor inamice, până la declansarea conflictelor militare, atunci putem afirma fără teama de-a gresi că germenii celei de-a doua conflagratii au încoltit în mintile obsedate de revansă, încă din timpul tratativelor de pace desfăsurate după primul război mondial...
Richard Sorge s-a dovedit la acest capitol un agent de-o valoare încă neegalată până în prezent, atât prin durata neîntreruptă a activitătii desfăsurate, cât si prin informatiile de primă importantă pe care le-a furnizat rusilor. Născut în Rusia din mamă rusoaică si tată neamt, Richard Sorge, asemeni unui unchi de-al său, nutrea pronuntate simpatii socialiste. Dotat cu remarcabile însusiri, indispensabile unui spion de înaltă clasă, precum inteligentă, stăpânire de sine, farmec exterior, cultură aleasă, cunoasterea la perfectie a mai multor limbi străine (inclusiv chineza si japoneza), tact si perspicacitate în abordarea oamenilor, Sorge reuseste cu ajutorul fratelui său mai mare, apreciat om de afaceri german, să pătrundă în cele mai selecte cercuri berlineze, implicit în cercurile sus-puse ale nazismului.
La sugestia Centrului, personal a sefului Berzin, Sorge – devenit între timp un faimos si foarte gustat jurnalist, cere să fie trimis în Japonia în calitate de corespondent al ziarelor germane Frankfurter Zeitung si Börsen Kurier si al celui olandez, Amsterdam handelsblad. Ajuns la Tokio, el îsi înjghebează o valoroasă retea de agenti, din care făcea parte inclusiv japonezul Ozaki Hozumi, corespondent special al ziarului Osaka Asahi si apropiat al printului Konoye, viitorul prim-ministru al Japoniei. Pe această cale si prin relatiile sale foarte apropiate cu ambasadorul german la Tokyo, Richard Sorge va reusi să intre în posesia unor informatii ultrasecrete, de-o importantă covârsitoare pentru desfăsurarea ulterioară a ostilitătilor.
După declansarea războiului în Apusul Europei, si în preajma atacului asupra Rusiei, în cadrul unei actiuni dintre cele mai riscante efectuată de Ozaki taman în cabinetul primului-ministru, inclusiv cu fotografii, Sorge a fost în măsură să le comunice rusilor o informatie de cea mai mare importantă: ignorând tratatul de neagresiune dintre Germania si Uniunea Sovietică, Hitler de fapt pregătea în cel mai mare secret planul Barbarossa, adică atacul fulger împotriva rusilor de la 22 iunie 1941!
Apoi, când Rusia era cât pe-aci să gâtuită de nemti, Sorge furnizează o altă informatie de-o nepretuită valoare: Desi anglo-americanii doreau si sperau din răsputeri că Japonia îsi va îndrepta atacul spre nord, respectiv spre Siberia si Vladivostok, totusi, nefiind pregătită pentru o asemenea campanie, politicienii si strategii niponi aveau privirile îndreptate spre sud! Era o stire atât de surprinzătoare, încât la receptionarea ei, oficialii rusi au clătinat neîncrezători din cap, iar Stalin mai abitir ca toti. Pentru că ea, în cazul fructificării, oferea rusilor în corzi o nesperată gură de oxigen, respectiv retragerea multor divizii din Orientul Îndepărtat si aruncarea lor pe fronturile din Europa, pentru astuparea enormelor brese provocate de diviziile germane motorizate. Ceea ce s-a si făcut nitel mai târziu, adică atunci când cursul evenimentelor a confirmat adevărul cuprins în informatia cu pricina.
Aceasta, de altminteri, a fost ultima stire transmisă la Centru, întrucât imediat după aceea întreaga retea a fost capturată de contraspionajul nipon, iar Richard Sorge si Ozaki Hozumi, după un proces lung si întortocheat, au fost condamnati la moarte. Ceilalti membri, functie de vina dovedită fiecăruia, s-au ales cu mai multi sau mai putini ani de temnită. Alcătuită astfel încât doar Sorge avea cunostintă de toti membrii, reteaua si-a încetat existenta în anul 1941, după o activitate neîntreruptă de nouă ani! O performantă de-a dreptul uluitoare, dacă se are în vedere proverbiala vigilentă a politiei secrete japoneze.
...Iar Japonia si-a început expansiunea din Oceanul Pacific prin atacul de la Pearl Harbor. La vremea respectivă, pentru foarte multi americani – militari si civili – a fost o adevărată enigmă atacul efectuat de aviatia japoneză pe fondul unei totale relaxări americane. Atacul s-a produs duminică dumineata. Se stia cu precizie data si ora atacului, deoarece serviciile secrete americane deja intraseră în posesia codului japonez, prin urmare erau la curent cu continutul tuturor mesajelor si comunicatelor trimise de la si spre ambasada niponă din SUA. Dar nu s-a luat nici o măsură evidentă de preîntâmpinare si respingere a agresorilor, atâta doar că din ordinal personal al presedintelui Roosevelt au plecat din Pearl Harbor cele trei portavioane si cinci crucisătoare grele de tip nou. În rest, parcă japonezii au fost invitati să atace: toti comandantii liberi, nici o măsură de apărare, ba mai mult, avioanele si vapoarele rămase, erau însirate ca mărgelele pe ată, tinte ideale pentru escadrilele japoneze care se apropiau cu un uruit infernal, fără a întâmpina cel mai mic obstacol în drumul lor nimicitor.
De-abia după intrarea Americii în război, prin coroborarea faptelor s-a vădit că atacul de la Pearl Harbor, dimpreună cu jertfele umane si pierderile materiale, făceau parte integrantă din planul perfid elaborat de Roosevelt si sfetnicii săi, pentru ca într-un asemenea chip să provoace indignarea cetătenească si revolta Congresului vizavi de miselia japonezilor. Noile conditii create, au schimbat din temelii starea de spirit a americanilor. Cu totii cereau intrarea de îndată în război pentru a răzbuna mortii de la Pearl Harbor, iar Congresul, în consens cu starea de spirit, s-a grăbit să ratifice declaratia de război. Si astfel Roosevelt a scăpat cu fata curată de asediul insistentelor lui Churchill, făcând tot ce omeneste era posibil ca să-i scoată pe englezi de sub dărâmăturile Marii Britanii si ale imperiului.
Ultima turnantă a războiului a mai oferit o surpriză de proportii: întâlnirea celor trei grei la Yalta. Sigur, surpriza nu constă în întâlnirea propriu-zisă dintre Roosevelt, Churchill si Stalin. Aveau chiar datoria să se întâlnească, deoarece reprezentau popoarele care au dus greul războiului si care, în urma zdrobirii fascismului, constituiau noile puteri ce-si asumau misiunea postbelică de-a pedepsi pe criminali, de-a configura noua hartă a Europei si de-a delimita sferele de influentă si zonele de interes. Surpriza constă în locul ales pentru tratative – Yalta. Ca si cum cei trei n-ar mai fi avut secrete unul fată de altul; ca si cum Roosevelt si Churchill ar fi avut o asemenea încredere în Stalin, încât nici măcar nu le-a păsat că intră în casa acestuia, unde peretii sunt întesati cu microfoane, iar ei sunt urmăriti pas cu pas.
Oare cu ce i-o fi avut la mână Stalin, de cei doi, cu toate problemele de sănătate ale lui Roosevelt, au optat pentru varianta jocului în deplasare?! Iar Stalin a aplicat atât de bine tactica tergiversării si amânării, încât cei doi, sătui de asteptare, au acceptat toate conditiile sugerate ori răspicat formulate de tătucul Iosif, numai să se vadă odată scăpati din clestele ospitalitătii bolsevice. Adică, precum niste pere mălăiete, au căzut în plasa lui Stalin si i-au făcut în întregime jocul. Asa se face că occidentalii au contribuit din plin la sporirea prestigiului lui Stalin, care – mai încape vorbă? – cu concursul lor, a făcut din Rusia o mare putere. Prea târziu au realizat anglo-americanii că de fapt au câstigat războiul dar au pierdut pacea. Deja era în plină desfăsurare războiul rece...
|
George Petrovai 6/25/2016 |
Contact: |
|
|
