Gândind la tata
Chiar într-o zi mai specială, ca cea dedicată tatălui, nu-i putem privi chipul desprins din locul ce-l ocupă alături de mama, asemenea unei unităti. Ca si mama, pentru multi chiar în aceeasi măsură, tatăl îmbracă în lumină si căldură întreaga noastră fiintă. El are un loc inconfundabil în viata noastră întruchipat din emotie si iubire si învăluit în admiratie si respect. E o iubire venită din adânc, din ADN-ul nostru, o iubire de esentă nepământeană. Ne nastem din dragoste si traim cu această nevoie de dragoste. Asa ne-a plămădit Creatorul vietii si asa ne trimite în această lume, păstrând-o chiar si dincolo de granitele ei, căci dragostea fiind de esentă divină, e nemuritoare. Ea îsi face simtită prezenta chiar din cea mai fragedă vârstă. Copilul venit pe lume, crescut si îngrijit de părinti ca pe lumina ochilor, are fata luminoasă, cu zâmbetul lui umple casa de fericire imposibil de tălmacit în cuvinte.
Relatia tatălui cu copilul poate fi de orice tip si poate contine orice tip de manifestare emotională si comportamentală. Iubirea poate să fie sau nu vizibilă în această relatie. Chiar si atunci când tatăl nu îsi mângâie sau nu îsi răsfată copiii, legătura aceasta indestructibilă îsi găseste forme de manifestare. Ne stă la îndemână un exeplu larg cunoscut. Ce altceva ar putea înseamna chipul tatălui, Ilie Moromete, pentru felul cum fiul său, scriitorul Marin Preda îi aduce nemurirea, dacă nu o dragoste profundă, desi nemărturisită direct niciodată?
De-a lungul vietii, dragostea fată de părinti se amestecă cu alte sentimente si emotii, dar îsi va păstra întotdeauna un cuib cald în inima fiecărui copil, încât, la trecerea pragului celui mai înalt, adesea este evocat chipul mamei. Dragostea pentru tată rămâne si ea constantă chiar dacă numele lui suportă unele schimbări le-a lungul anilor. În anii dulcii copilării este strigat cu căldură în glas – TĂTICU –, mai pe la adolescentă, când se impune o notă mai "serioasă" este strigat – TATĂ –, în perioada avântatului elan tineresc, atunci când crezi că vei atinge cerul cu mâna, unii îi spun în glumă – BABACU –, iar în ultima perioada de viată, i se mai spune si – ĂL BĂTRÂN – sau BUNICUL- împrumutând limbajul nepotilor.
Dar indiferent de vârsta pe care o avem, indiferent la ce distantă ne aflăm de părinti, rămânem mereu copiii lor cu aceeasi dorinta de a fi iubiti, de a fi întelesi, de a fi sustinuti, si păstrăm în noi aceeasi nevoie de identitate, de apartenentă.
Sunt unele persoane care au nume de familie cu o rezonantă nu tocmai sonoră, mostenită din strămosi, dar de dragul apartenentei de neam, nu-si schimbă numele, din contra, se străduiesc să-i dea frumusete prin fapte onorabile si prin cinstirea cu care îl poartă.
Acum, când eu am mai multi ani decât a avut tata când a trecut granitele acestei vieti, încă mă simt copilul drag al tatălui meu, încă aud cum din adâncul fiintei mele răsună chemarea TĂTICULE, asa cum îl strigam în fragedă copilarie
Pe măsură ce trec anii, având propria noastră experientă de viată, descoperim în părinti comori peste care am aruncat o privire mai de suprafată. Încă si acum mai descopăr valori ale tatălui meu si n-am încetat să-mi admir tatal. Nu multe persoane au reusit pe vremea aceea să treacă prin efort propriu dintr-o categorie socială, într-o altă categorie cu mai multe beneficii pentru viata sa si a familiei. Fiu de tăran de la talpa tării, cu mult pământ, cu o măretie a staturii care amintea de haiducul de prin părtile noastre, Toma Alimos si cu un loc de frunte în colectivitatea sătească, tata, ca si ceilalti cinci frati ai săi, ar fi putut să meargă pe linia trasată din strămosi, să se aseze în tiparele de viată gata pregătite prin obiceiuri si traditii. În comuna noastră, scoala, cultura, nu prinseseră rădăcini pe vremea aceea. Pământul, hărnicia, voinicia, istetimea erau la mare pret, ele te impuneau în fata sătenilor si tata le avea pe toate mostenite de la tatăl sau, om de vază, Ion Buică, un nume sonor din Tigănestiul teleormănean.
Acel climat de atunci, cu greu se mai poate deslusi acum privit prin ceata vremii, dar ochii si sufletul meu încă îl caută pentru a-i dezlega întelesurile. A trecut de atunci un secol, tata se născuse chiar la începutul lui, în 1902. Cam pe atunci, în tară era un suflu nou, erau marile schimbări aduse de o pătură socială mai nouă, burghezia. Aflată la începuturile ei, mica burghezie, care îsi făcea simtită prezenta în mai toate satele, era un factor de înnoire a vietii, cu vădit progres, care ne apropia de civilizatia europeană. A început să se dezvolte comertul. Pană atunci oamenii produceau în propriile gospodării tot ce aveau nevoie. Din putinul ce le prisosea, cumparau de la târg numai ce nu puteau produce ei: petrol, sare, lampa de iluminat în casă, s.a. În acea perioadă si la sate au apărut mai multe magazine, s-a dezvoltat comertul cu cereale, mai ales în zona de câmpie si ca atare au apărut negustorii, formând o nouă clasă socială, burghezia.
Din fiul de tăran cu câteva clase primare, intuind evolutia vremurilor, tata a păsit în această nouă clasă socială. O astfel de transformare, pe atunci avea pondere deosebită. Astăzi, din cauza schimbărilor care fac val-vârtej din viată noastră, intuim cu greu miscările făcute în acea vreme. Nu scoala a făcut alt om din tatăl meu, ci viata, s-a autoconstruit si astfel, Spirea I. Buică a devenit un om cu un alt statut, cu o altă tinută, cu un alt nivel de civilizatie. Curând, tata a început să se impună ca un om de mare prestantă, sătenii au început să îl admire, să-l pretuiască si în multe privinte să îl ia model. În câtva ani, tata a devenit domnul Spirea Buică, cunoscut si admirat si în comunele învecinate.
Astăzi, când mă duc în Tigănestiul natal, încă aud spunând cu admiratie neretinută: “Eheiiii, cine a fost odată domnul Spirea Buică! Parcă îl văd si acuma, înalt ca bradul, pe unde călca, duduia pământul. Te bucurai când îl întâlneai.”
Dacă eu m-am deosebit de fratii mei care au luat calea finantelor si am arătat interes pentru carte, tatăl meu a înteles vocatia mea si a contribuit cu eforturi supraomenesti să îmi urmez chemarea, chiar dacă vremurile se schimbaseră devenind devastatoare. “Nutică, tată, când vom fi la nevoie, tu ai să stai alături de noi?” m-a întrebat cândva tata. “Da, tată”, i-am răspuns cu glasul tremurat la gândul că vor veni si acele vremuri. Si ele au venit si a trebuit să sar în foc. Am făcut un gest aproape sinucigas. Am părăsit Clujul si am plecat la Bucuresti să îi îngrijesc, Doamne, în ce conditii!.. Părăsind Clujuletul meu drag, asa cum îl alintam eu, am părăsit un oras care răspundea cerintelor mele interioare, diametral opus Bucurestiului. Am renuntat la catedra celei mai bune scoli, renumita scoală “Bob” si la titularizare în învătământ, ca să bâjbâi în căutari de supliniri pe la diferite scoli în Bucuresti, fără să am siguranta zilei de mâine, desi eram singura întretinatoare a familiei. Am renuntat la un foarte frumos si spatios apartament situat în zona selecta a Clujului, în cartierul “Grigorescu” si am acceptat să stau în Bucuresti cu părintii si fiica mea, în conditii foarte diferite. La toate acestea se adăuga efortul pentru îngrijirea părintii bolnavi, dificultătile perioadei adolescentei în care se afla fiica mea si neîntelegerile cu fratii mei domiciliati în Bucuresti. Am trecut prin vremuri cutremurătoare si numai dragostea si recunostinta m-au sustinut.
Astăzi le păstrez nestirbită aceeasi recunostintă si profundă piosenie, iar în scrierile mele ei au un loc cald si luminos.
De Ziua Tatălui, îi trimit părintelui meu drag plecat în zările senine un gând încărcat cu emotia de altădată a copilăriei, atunci când îl strigăm: TĂTICULE! TĂTICUTULE!
Pickering ON
|
Elena Buica 6/24/2016 |
Contact: |
|
|
