Poezii
Nu vreau
(dar nici nu ştiu)
să zbor.
Nu mă mai îmbiaţi
c-un colţ de cer
şi doi stânjeni de rai…
De fapt sub carul mare
atâtea aripi
abia de pot să-ncapă.
Nici pe pământ
nu-i loc pentr-o cărare
numai a mea.
Aş vrea
(dar să nu râdeţi !)
Aş vrea
să merg
pe apă.
***
Je ne veux pas voler
(ni je le sais d’ailleurs)
Cessez de me tenter
D’un coin de ciel
Et de deux toises d’Eden !
Car sous les grandes étoiles,
Tant d’ailes
Comment pourraient-elles
Se frayer un chemin ?
Sur terre non plus, hélas
Il n’y a pas de place
Pour une voie
Rien qu’ŕ moi.
Je voudrais bien et beau
(n’en riez pas)
marcher
sur l’eau.
Amour-Soleil
Amour-Soleil protčge-nous
Du gris des jours toujours pareils
Verse dans notre âme des merveilles
Et dans nos yeux le bleu des cieux
Allume des feux dans nos regards
Mets de la lune dans nos cheveux
Dans les caresses – des nénuphars
Dans le silence – sagesse des mots
Au goűt des fleurs porteuses des fruits
Et puis aprčs et puis et puis
Donne-nous l’oubli
La soif jamais inassouvie
Conduis-nous vers l’infini
Des mers sans fond
Du plus profond
Royaume qu’on ait jamais connu
Le seul royaume jamais perdu
Oů l’on est riche męme les pieds nus
Quand męme le sage est un peu fou
Amour-Soleil protčge-nous !
I
Se-ntrec profeţii să ne dea de ştire
Că ne aşteaptă vremi de nou potop
Iar cel ce va scăpa şi de-acest hop
Va-ntemeia o nouă omenire
Cu, ’n loc de zâmbet, clonţ de fier şi, dop
În spartele urechi, de asurzire
Prinse deja, când vânt de neiubire,
De freamătul frunzişului de plop
Nu va mai şti, ci doar de ne-nţelesuri
Din foste vorbe, de-un deşert de şesuri
Cu râuri de cenuşă sub necuprinsa zare
Când nimeni nu va fi, nici cui să spună
Că fluviul orb al lumilor sub soare
E doar o repetabilă minciună.
I
Pour mieux nous assourdir d’un sourire, les prophčtes
Disent que le temps est műr pour un nouveau déluge
Et que celui qui va trouver le subterfuge
De s’en sauver, fondera, en illusoire conquęte,
Un nouveau monde avec, pour tout refuge,
L’écho d’un cri de cygne et, pour toute fęte,
Le vent de non-amour, la girouette
De feu qui sur la lave fait de la luge.
Alors il n’y aura ni chants, ni fleurs des prés,
Ni ombre frissonnante des feuilles de peupliers :
Rien que le désert d’anciens malentendus
Et l’océan de cendre vers lequel s’écoulera
La rivičre aveugle des voix qui se sont tues
Et qui vers le grand large nous entraîne déjŕ ?…
II
Mi-e toamna-n livada de suflet, frumoasă,
Trec valuri de brume sub cerul tăcut
Şi-n ’nalt cânt de umbre zburânde ascult,
Castanul în poartă o frunză îmi lasă
Vestindu-mi că-i vreme de-un nou început.
Piaf, ai dreptate ! Trecutul, nu-mi pasă !
Prezentul mă-mbie, deşi o grimasă
E zâmbetul lumii în care-am crezut.
Spre iarnă mă-ndrept cu paşi siguri şi rari.
Ce-i, inimă, tremuri ? Ce-i, mână, tresari ?
Ce-i, suflete, taci ? Ce e, vorbă, eziţi
Să-ţi îngâni bucuria de-a fi, s-o clamezi,
Să-mbraci deznădejdea în râs de amiezi
Cum fac cei ce-n lume se cred fericiţi ?
III
În memoria fratelui meu, Mircea
Timp de vin nou cât să-ţi astâmperi gândul
Cum că în viaţa asta blestemată
Nu-i loc pentru iubire, deşi, iată,
Din când în când doar neiubiri de-a rândul…
Licoarea sfântă adevăruri poartă ;
Ulciorul vechi de lut s-a spart ; văzându-l
Mai ieri într-un arac, am prins deodată
Plânsul tăcerii, tălmăcit de vântul
Ce mă îmbată de melancolie
De frunze rătăcinde pe cărare
Când toamnele m-ajung şi mi se pare
Că-s strugur necules uitat în vie.
Iubirile ca dulci ciorchini de dor
Spre mine nu se-abat din drumul lor…
IV
De-o vreme tot cade o ploaie prelungă
De parcă din cerul străin, cineva
O scară spre lume să-ntindă ar vrea
Dar cine să fie şi cum să ne-ajungă ?
E poate vreun dus de demult ori vreo stea
Ce-şi catǎ cǎrare în noaptea nǎtângă
De sete de lutul ce ştie să-nfrângă
Şi zbor, şi cǎdere, şi jaruri, şi nea.
Mi-e dor de-o luminǎ în care sǎ-ncapǎ
Conturul de umbrǎ ce-mi este chiar trup
Cu vagi, tremurânde limanuri de apǎ
In care undiri neştiute irump.
O, astǎ zidire de ploi necurmate
Îmi spune cǎ drum înapoi nu se poate.
V
Se-stăpânesc larg norii peste landuri de zare
Prin rămuriş de brume trece-un fior de şoapte,
Chemări nedesluşite spre mai şi mai departe –
Spun de doruri apuse, de-amaruri viitoare.
Măria Sa Pădurea aprinde-n frunziş floare
De foc pentru nesomnul jivinelor de noapte
Stăpâne peste linişti, de tihnă ne-având parte
Când lung şi rece sună cornul de vânătoare…
Şi totuşi ochiul apei clipeşte blând sub lună,
Iar două stele-n iarbă tăcerea o încing :
Un fulger… o cădere… şi cornul nu mai sună…
Doar frunzele c-un tremur spaimele şi le-nving
Când noaptea de pe urmă – jivină veşnic nouă
Pune în ochi de fiară, în loc de stele, rouă…
VI
Nu-i vina mea că viile se frâng
Sub greul strugurilor brumării
Iar vântul murmură: De ce nu-mi vii ?
Când apele cu şoapte mă ajung
Să-mi dea de veste: Toamnă-i iar, să ştii,
Se scutură, de-aramă, frunza-n crâng,
Cocorii – mişcătoare şiruri, curg
Departe de ghicitele stihii
Cu care vremile ne tot încearcă
Să ne înveţe drumul către stele
Şi cel al neîntoarcerii, de parcă
Plecarea-i fulg, popasurile – grele.
Dar vinul vechi de ambră, rubiniu
Mă-mbie: Nu pleca… Şi-aşa-i târziu…
VII
Să cadă ar vrea şi n-ar vrea frunza pală;
E crângul de foc şi cântări nu se-aud,
Doar vântul e vaier prin aerul ud –
Tăiş pentru vremea de vrere domoală.
Frunziş, iarbă rară – cândva verde-crud
Scăldat în albastrul văzduh de sineală
Şi paşii mei lin pe poteci lunecând
Sub cerul robit de o lună opală,
Ce zeu îndărătnic poruncă v-a dat
Să treceţi cu aur şi-argint foşnitor
Spre grelele ceţuri, şi brume, şi nor,
Ce nu ştiu de cânturi de păsări? Ciudat
E drumul ce duce spre zborul-tăcere
O, frunze – icari cu largi aripi de miere…
VIII
E gata de ducă întâiul cocor,
Un semn şi, sub nori vineţii se adună
Noroade brumate cu aripi de lună
Robite de-albastrele doruri de zbor.
Răzbate prin aer un zvon de furtună,
Frunzişul tresare de-un galben fior
Dar cine-ar putea c-o tăcere să spună
De ce râde crângul când frunzele mor…
Sub paşii mei – aur, aramă, argint;
Văd, drumul coboară, cărările mint
Şi totuşi mă-ndrept spre-un aproape târziu
Cu sufletu-n palmă – ciudat mărgărint
Şi-aş vrea să mă pierd în înalt vineţiu
Cocor printre nori car partir c’est… O, ştiu…
IX
Au bout de tout chemin, nouvelle voie s’annonce.
L’arręt mystérieux au seuil du jamais vu
C’est juste pour y inscrire que rien ne va plus
Que les étoiles se taisent et, la nuit enfonce
En nous des voiles – rasoirs de silence suspendu
Aux gouffres de l’azur des cieux qui s’efforcent
Ŕ mieux nous abreuver du brouillard oů la braise se
Fait chaîne et verrou aux portes de l’inconnu.
Je dois ŕ ce printemps un écho de sourire
Et, aux bourgeons amers un regard de lumičre,
Je m’incline devant une fleur rouge – oiseau lyre,
Corolle de fragrance qui comprend ma pričre.
Et pourtant que pourrais-je demander au néant
Quand toi, tu n’es qu’une fleur parmi les herbes de champs ?
Le lendemain des Pâques
X
În memoria lui S.
Nu, nu pleca, e încă prea devreme,
Timpului stavilă să-i pun nu ştiu
Între un prea curând şi-un prea târziu
Iubirea mea tot prinde să te cheme.
Dar cerul greu, tăcut şi plumburiu
Îmi spune că din miez adânc de vreme
Zori şi apus se-ncheagă din pustiu
Că râsu-i raza plânsului din gene.
O, cât de scurtă calea, cât de-amar
Pragul dintre-un hotar şi alt hotar,
Nu-l trece ! N-asculta de răul ceas !
Să-ţi spun, atâtea lucruri mi-au rămas.
Cu ce să-ncep ? Ajută-mă, iubire !
Cum ? Tu şi eu, tărâm de amintire ?!
XI
Bătrânul măr în floare curtează-o rândunică.
Livezile par chiot înmiresmat de soare
Răsfrânt pe tot seninul de cer când bolta pare
O largă catedrală ce-n seve se ridică.
Mi-e sufletul o navă de limpede ninsoare.
Ori poate râul tainic al sângelui despică
Prin valea largei plângeri a gândului o zare
În care să se piardă, şi, neştiind de frică
Să se preschimbe-n tremur, în cântec de lumină
Sau în copil cu-albastre cireşe al ureche
Ce-şi ’anlţă-n slavă zmeul –nouă poveste veche
De care ne e sete când vremea îşi înclină
Balanţa spre amurgul tăcerilor înalte…
O, timp, opreşte-ţi zborul!*
Cum ? S-a mai spus ?
Se poate…
* Vers celebru din Le lac de Alphonse de Lamartine (1790-1869)
XII
Nu lacrima privighetorii-i roua
Ci plânsul ierbii mut precum uitarea
Când pe pământ se arcuieşte zarea
Seninului, pentru venirea a doua
A Celui aşteptat din depărtarea
Înscrisei legi pe care omul o a
Tot repetat cu îndoiala noua
Şi vechea – teama, adorarea.
Credinţa lumii aţipeşte-n vatra
De spuză a stelelor ce nu mai ştiu
De-un mers pe rază, când, la ceas târziu
În ieslea goală gerurile latră.
Cocoşii-n noapte ţipă de trei ori
Şi totuşi, cântec de colindători…
XIII
Bietul poet – culegător de stele
Din nenăscute încă galaxii,
Crucificat între-a nu fi şi-a fi,
Când rob, când rege, trecător pe-acele
Cărări ce duc spre ’naltele stihii
Cu-ncărcături de sensuri efemere
Din care nasc iubirile rebele
Ce dau eternitate clipei vii.
In noaptea asta, luna blestemată
Se plimbă goală pe un cer opac
De parcă, pentru cea dintâia dată
Aflând cum că poetul e sărac,
Îl cearcănă c-un nimb de piază rea
Şi-i face semn : Hai, vino şi mă ia…
XIV
Tot plânge în pustiul de-albastru, la catarg,
Ulise, cititorul în stele şi în bobi,
C-ar vrea (şi nu) s-ajungă la nedoritul prag
Care nu se prea vede de cei ce nu sunt orbi…
Acasă, Penelopa l-o mai primi cu drag ?
Pe cerul lui de noapte e un sobor de corbi
Şi, cai de lemn nechează ştiutul rămăşag
Al celor tari – cu turma noilor troieni-robi
Ce stau cu mâna-ntinsă pe la înalte porţi
Cerşind (a câta oară ?) un semn de îndurare…
Dar domnii nu-s acasă ; slugile-s trădătoare
Iar Zeul Ban îi ţine sub ochiul lui pe toţi…
Ulise, lasă-ţi plânsul ! din bunurile toate
Ce ni s-au dat, doar doru-i însemnat cu nemoarte.
XV
Sub cerul de plumb mai înalţă vioara
Suspinul stejarului care alt’dată
Vibra în acorduri de toamnă brumată,
Cu luna de palide voaluri, când seara
Toţi codrii Bacăului bardul* şi-l cată
Să-i spună că pentru a n mia oară
Trec cobii iar aerul se înfioară
De-al lor croncănit – armonie ciudată
Cu large acorduri de grea veşnicie
Când stelele nopţilor toate învie
De dor de-o făptură de lut, surâzândă,
Cu trup de-alăută şi suflet de-azur
Sau de verde crud, mugur alb, roz şi pur,
Tăcerea din pietre în cânt s-o ascundă.
* Aluzie la poetul George Bacovia (1881-1957)
Scrisoare
Ce mai faci, dragul meu hidalgo ?
Nu, nu-mi vorbi de morile de vânt –
femei ce macină-n cuvânt nimicul
şi nici de lancea – ultim biet tezaur.
Ce mai faci tu în vremea asta
cu iz de spini de laur ?
Te-au fost robit zăpezile d’antan
Cu albul lor curat din zile alte ?
Ce mai faci, dragul meu hidalgo,
când dulcinei şi rozinante
ce-şi schimbă rolu-n ritm de tŕngo
râzând de morile-ţi de vânt
şi, nechezând a vino-ncoa
Sub şa de noi tâmpi scutieri
cată şăgalnic între dinţi
valoarea calpilor arginţi ?
Ce mai faci, dragul meu hidalgo,
În vremea asta fără cânt ?
Nu, nu-mi vorbi de de morile de vânt
Cu chip de nori…
Cocorii
sunt iar la drum ;
Curând
şi frunzele spre zare
vor învăţa să zboare
căzând…
|
de Paula Romanescu 6/24/2016 |
Contact: |
|
|
