Despre Dumnezeu Tatăl - O abordare din perspectiva teologiei Părintelui Dumitru Stăniloae
În introducerea acestui studiu vom sublinia faptul că teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este o teologie filocalică. Este frumoasă prin însăşi natura ei, dar conduce şi la o înfrumuseţare duhovnicească a celor ce se apleacă să o studieze. Oricine citeşte o scriere a Părintelui poate să-şi dea foarte repede seama că are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai găseşte într-o asemenea consistenţă şi intensitate, la alţi teologi. Iar acest ceva este duhul Părinţilor Filocalici în care Părintele Dumitru Stăniloae a scris şi a trăit.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneităţii..., venerat de mulţi ca un părinte spiritual” – apare şi astăzi ca un părinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune şi, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxală să vezi cum teologii protestanţi şi romano-catolici împărtăşesc aceleaşi idei cu teologii ortodocşi, atunci când este vorba de teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae. Şi apare, în mod inevitabil, următoarea întrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred că este important să găsim răspunsul la această întrebare, deoarece în el se ascunde şi misiunea ce ne revine nouă, teologilor de astăzi. Însă acest răspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmărit prin întreaga noastră activitate teologică ulterioară. De fapt, ceea ce căutăm noi nu este un simplu răspuns, ci reprezintă esenţa gândirii Părintelui Stăniloae care ne adună spre a ne hrăni cu darurile teologiei sale. Chiar sfinţia sa spunea, ca un testament lăsat teologilor de astăzi, că teologia sa îşi va împlini rostul numai în măsura în care va plămădi şi cultiva, în mintea celor care o studiază, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.
Observăm că dragostea şi iubirea ce au stat la baza studiului său şi pe care le-a inserat cu prisosinţă în creaţia sa, ne cheamă să le cultivăm în viaţa noastră şi a semenilor noştri, din întreaga lume. Din această perspectivă putem spune că opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae este izvorâtoare de iubire şi comuniune, iar structura supremei iubiri şi comuniuni este Sfânta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revărsate peste lume sub forma darurilor creaţiei şi din iubirea jertfelnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos îşi extrage şi îşi adună Părintele Stăniloae forţa scrisului său. El nu face teologie după modelul matematic, în care rezultatul apare în urma unei analize, ci teologia lui are la bază modelul agapic. Părintele Dumitru Stăniloae nu caută să ajungă prin analiza teologică la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă, el doreşte să descrie experienţa iubirii şi comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca şi alţii să pătrundă pe drumul pe care el se află. Credem că întreaga sa operă poate fi văzută ca un răspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se străduieşte şi chiar reuşeşte ca, prin scrisul lui, să ne arate cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi cât de mult trebuie să-l iubim şi noi. De aceea, putem spune că teologia Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae se adresează nu numai minţii, ci şi inimii şi voinţei noastre. Aceasta face să ne dăm seama de ce atunci când citim o pagină din lucrările sale suntem transpuşi într-o stare de linişte, meditaţie şi reculegere.
Mai trebuie reţinut faptul că opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae se remarcă prin conţinutul să autentic. În acest sens, teologia sa este una hristologică şi hristocentrică. Ea pleacă de la Iisus Hristos şi prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos - Domnul şi Mântuitorul. De la Iisus Hristos Cel mărturisit în Sfânta Scriptură, prin Iisus Hristos propovăduit de Sfinţii Părinţi, Părintele Dumitru Stăniloae ajunge la Hristos Cel cosmic şi euharistic. Domnul Iisus Hristos este şi rămâne Acelaşi, iar noi suntem împreună cu Sfinţii Apostoli, cu martirii, mucenicii şi cu Sfinţii Părinţi contemporani ai lui Iisus Hristos.
Drept urmare, scrierile Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae sunt impregnate de prezenţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent în măreţia slavei Sale, dar şi în smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Iisus Hristos Cel unic şi adevărat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuţi de la moarte la viaţă. De aceea, şi din acest punct de vedere, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie considerată un punct de reper. Ea nu ne lasă să orbecăim în căutarea mântuirii, ci ne reîntoarce la Iisus Hristos – Unicul Răscumpărător şi Mântuitor. Înălţarea la Cer, aşa cum spune Părintele Dumitru Stăniloae în lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezintă o îndepărtare a lui Iisus Hristos de umanitatea istorică. Prin înălţare Iisus Hristos nu părăseşte lumea, ci îşi transpune umanitatea asumată în planul atotprezenţei duhovniceşti, pnevmatice, pentru ca toţi să ne putem uni cu El.
Încă un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare şi înnoitoare pe care o reprezintă opera Părintelui Dumitru Stăniloae în contextul actual. Această operă înlătură toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existenţialismul, gnosticismul, evoluţionismul, precum şi celelalte concepţii ale modernităţii le-a adus împotriva persoanei umane. Omul nu este lăsat să fie distrus de aceste concepţii, ci este repus în adevărata sa demnitate. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae accentuează foarte mult ideea de persoană şi pe cea de comuniune interpersonală. Sfânta Treime este Comuniune de persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, dar şi omul este o persoană creată după chipul lui Dumnezeu şi care tinde la asemănarea cu El. Ca persoană, omul este menit să intre în comunicare şi comuniune cu ceilalţi semeni şi cu Dumnezeu, fapt ce duce la naşterea unei comunităţi ziditoare şi sfinţitoare, adică mântuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele concepţii antropologice, omului i se oferă perspectiva înnoirii şi desăvârşirii prin Hristos şi în Hristos. Sub această formă, concepţia antropologică a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un răspuns consistent şi substanţial înaintat provocărilor actuale.
Dragostea sa faţă de Adevărul – Iisus Hristos l-a făcut pe Părintele Dumitru Stăniloae să nu fie de acord cu concepţiile eronate ale vremii, ci să se ridice împotriva lor şi să le demaşte. Aşa se face că el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. În acest fel, se poate spune că teologia sa este şi jertfelnică dar şi eshatologică. De aici deducem că, privind eshatologic, teologul trebuie să se jertfească mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, aşa cum a făcut Părintele Profesor Dumitru Stăniloae.
Alte două elemente ale gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae pe care le consider foarte importante sunt darul şi dorul. Părintele se foloseşte foarte mult de aceste două noţiuni. El arată că întreaga creaţie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la rândul său, şi omul este un dar ce cuprinde însă şi dorul după Dumnezeu şi nemurire. Ca teologie a darului şi a dorului, opera Părintelui Dumitru Stăniloae trebuie văzută atât ca o mulţumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cât şi ca un dar pe care Dumnezeu îl face, prin noi, ortodocşii, lumii întregi. Depinde de fiecare cum îl chiverniseşte, cum îl valorifică şi onorează acest dar.
În altă ordine de idei, am constatat că toţi discipolii care s-au apropiat de opera Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, nu s-au înfruptat doar dintr-o comoară spirituală, ci au aflat pe cel ce a dăruit această comoară, ca pe un învăţător şi un părinte căruia i s-au ataşat cu credinţă şi cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se încheie când încetează să mai scrie, datorită plecării sale din viaţa cea vremelnică, eveniment petrecut cu şaptesprezece ani în urmă, ci se continuă prin ucenicii săi. Prin urmare, Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a reuşit să adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenţă şi căldură inegalabilă, teologi nu numai din ortodoxie ci şi din celelalte confesiuni creştine, dobândind cu toţii acelaşi glas şi deci o cale unică spre Dumnezeu, prin cultivarea şi valorificarea teologică a operei sale, la care, deci, nu au aflat decât miere curată şi sfântă, strălucind autenticitatea adevărului mântuitor.
Recunoaştem cu toţii adevărul şi realitatea că Părintele Dumitru Stăniloae avea un chip frumos şi paşnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. În faţa lui senină şi diafană întrezăreai cu uşurinţă „chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalică simţeai savoarea „persoanei omului în veşnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme şi niciodată de prisos concordau cu gândirea lui sistematică, lipsită de orice ambiguitate. Scrisul său părea (şi de fapt chiar este) un urcuş nemijlocit către înviere şi prezenta, cu certitudine, trăirea sa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Din orice expresie a Părintelui, scrisă ori vorbită, se distingea profilul teologului şi a filozofului creştin ortodox de netăgăduit. A fost teologul care a mers la izvoarele dătătoare de binecuvântare şi energie necreată, de unde s-a adăpat şi a devenit el însuşi izvorul, căci viaţa lui s-a desfăşurat ca pe o scenă deschisă. Tot ceea ce el a avut ca dar – talanţii şi talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a arătat tuturor, făcând din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologică poate fi citită şi este la îndemâna oricui, însă nu şi interpretarea ei, fiindcă o experienţă mistică şi duhovnicească este necesară celui care încearcă să pătrundă şi să înţeleagă teologia lui atât de variată şi de profundă.
S-a tot spus despre sfinţia sa că este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Şi aşa este! Părintele Dumitru Stăniloae este autorul unei teologii mărturisitoare şi al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfânt Apostol Pavel, avea permanent conştiinţa prezenţei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretică, scolastică, ci o teologie trăită, experiată în propria-i viaţă. Lucrările sale sunt mai curând o convorbire cu Dumnezeu, decât o vorbire despre Dumnezeu. Când citim din dogmatica sa, parcă îl simţim pe Dumnezeu care suferă datorită neputinţei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelaşi pentru toţi laolaltă şi totodată diferit pentru fiecare în parte, această calitate nu a aparţinut decât marilor părinţi filocalici ce au realizat în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu. Pentru Părintele Dumitru Stăniloae fiecare om era unic şi niciodată nu făcea o ierarhie a persoanelor care-i călcau pragul. În camera sa de lucru, asemenea unei chilii de călugăr, păşeai cu multă sfială, dar o pace îţi inunda întreaga fiinţă imediat ce intrai în spaţiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. În faţa lui luminată, în ochii să mereu întredeschişi, în vorba lui dulce dar fermă, găseai imediat chipul marelui teolog, ori a părintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovnicească, asemenea marilor părinţi ai Bisericii din trecut.
Sfânta Treime – structură a supremei iubiri
Gândirea personalistă fundamentată biblic, scripturistic şi patristic accentuează valoarea persoanei, plecând de la învăţătura despre Sfânta Treime. În această perspectivă, accentul nu este pus pe unitatea fiinţei, argumentată scolastic, ci pe Dumnezeul cel viu al Revelaţiei biblice care se descoperă prin comuniunea de nesfârşită viaţă a Persoanelor Sfintei Treimi. Această înţelegere subliniază că persoana este mai presus decât ideea.
Doar întâlnirea cu Dumnezeu ca o comuniune supremă de iubire a Persoanelor, determină o depăşire a abordării exclusiv conceptuale a tainei dumnezeirii. Persoana nu se reduce la idee, la concept, întrucât este însetată mereu de o relaţie vie şi iubitoare cu alte persoane. În comunicarea dintre persoane ideile reprezintă doar ceva parţial. Plinătatea comunicării se realizează în cadrul întâlnirii şi a comuniunii de viaţă între persoane.
Părintele Dumitru Stăniloae arată că întrucât setea de comuniune nesfârşită a persoanei poate fi hrănită numai printr-o iubire infinită, el prezintă Sfânta Treime ca structură a supremei iubiri. Iubirea nu poate fi numai gândită, ci se cere trăită. Ea presupune în mod existenţial actul de viaţă al dăruirii şi al primirii. Iar această viaţă de comuniune în iubire are ca structură şi model Sfânta Treime.
Iubirea fundamentată pe relaţiile dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este uniformă. „Dar comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti, structură dinamică a iubirii nesfârşite, nu este o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu e uniformă. Sensibilitatea Tatălui faţă de Fiul ia chipul ipostatic mângâietor al Duhului Sfânt. Tatăl se bucură împreună cu Duhul, de Fiul. Dar această mângâiere ipostatică a Tatălui, îndreptată spre Fiul, face şi pe Fiul să răspundă cu o simțire intensificată a iubirii Tatălui faţă de El”.
Intersubiectivitatea divină
Părintele Dumitru Stăniloae arată că în Sfânta Treime este trăită subiectivitatea pură. Fiecărui Subiect treimi îi sunt interioare celelalte două. Intersubiectivitatea treimică exprimă reciproca afirmare, transparenţa şi interioritatea desăvârşită a Persoanelor Sfintei Treimi. Caracterul pur al Subiectelor divine presupune o deplină Intersubiectivitatea a lor.
Fiecare Persoană dumnezeiască împărtăşeşte în mod distinct întreaga fiinţă divină. Tatăl Îl naşte pe Fiul, însă aceasta nu presupune oarecum că Fiul este un obiect al Tatălui. Fiecare îşi trăieşte propria subiectivitate într-o relaţie de afirmare reciprocă. De aceea este folosită şi expresia „Fiul se naşte din Tatăl”. Tatăl se cunoaşte prin Fiul şi Fiul prin Tatăl. Intersubiectivitatea divină presupune afirmarea reciprocă a Persoanelor Sfintei Treimi, fără să se ajungă la confuzia modurilor de împărtăşire a fiinţei dumnezeieşti.
Astfel, „Intersubiectivitatea şi afirmarea reciprocă face ca Tatăl, trăindu-se ca Tată, trăieşte ca Tată toată subiectivitatea filială a Fiului; subiectivitatea Fiului Îi este interioară, dar ca unui Tată. Îi este nesfârşit mai interioară de cum îi este interioară unui tată pământesc subiectivitatea filială a fiului său, sau de cum îi este interioară unei mame subiectivitatea filială a fiului ei, făcând-o să se poată substitui fiului ei şi să trăiască cu mai multă intensitate decât el bucuriile şi durerile lui. Dar precum Tatăl dumnezeiesc trăieşte subiectivitatea Fiului în subiectivitatea Sa părintească, fără să le amestece, ci intensificându-le, aşa şi Fiul trăieşte subiectivitatea părintească a Tatălui în subiectivitatea Sa filială, sau ca Fiu. Totul e comun şi perihoretic în Treime, fără ca în această mişcare comună a subiectivităţii Unuia în altul să se confunde modurile distincte ale trăirii împreună a acestei subiectivităţi”. Părintele Stăniloae arată că: „Tatăl se cunoaşte pe Sine în Fiul şi prin Fiul, numai întrucât Fiul ca imagine reală a Tatălui proiectează spre Tatăl existenţa Sa, ca Fiu al Tatălui; dar şi Fiul Se cunoaşte pe Sine prin aceasta. Tatăl Se cunoaşte pe Sine în Fiul nu ca într-o imagine pasivă a Sa, ci ca într-o imagine activă, care întoarce şi ea spre Tatăl cunoaşterea sa despre El, cunoaştere ce a devenit posibilă întrucât a luat naştere ca imagine reală perfectă a Tatălui. Naşterea Fiului de către Tatăl e premisa cunoaşterii de sine a Tatălui, realizată în mod comun cu Fiul”.
Unitatea intratreimică – unitate în iubire
Dumnezeu, unul şi întreit în acelaşi timp, reprezintă taina care structurează învăţătura de credinţă creştină. Este prin excelenţă o realitate apofatică, imposibil de cuprins în tiparele logicii formele. Unitatea intratreimică nu este de ordin principal sau juridic, ci se manifestă ca unitate în iubirea desăvârşită existentă între Persoanele Sfintei Treimi, de ordin duhovnicesc, întemeiată prin Tatăl. Unitatea intratreimică nu presupune nici confuzie depersonalizantă, nici o structură a monadelor.
În unitatea intratreimică asumată ca unitate de iubire desăvârşită este trăită o reciprocă dăruire a Persoanelor. Plenitudinea existenţei intratrinitare este trăită ca o bucurie a dăruirii. În acest act de viaţă al dăruirii desăvârşite este trăită cu intensitate deopotrivă taina persoanei şi a comuniunii. Persoana nu rămâne în izolare, ci este deschisă spre comuniune. Această comuniune este structurată prin iubirea intratrinitară care presupune cuprinderea reciprocă a Persoanelor.
Prin unitatea intratreimică trăită ca unitate de iubire, afirmarea fiecărei Persoane se face prin dăruirea faţă de celelalte Persoane: „În iubirea deplină persoanele nu se dăruiesc numai reciproc şi nu se acceptă numai, ci se şi afirmă, se pun în existenţă prin dăruire reciprocă. Iubirea divină este autoeficientă. Tatăl pune pe Fiul din veci în existenţă, prin dăruirea integrală a Sa, iar Fiul afirmă pe Tatăl continuu ca Tată, prin faptul că se acceptă pus în existenţă prin Tatăl, prin faptul că se dăruieşte Tatălui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfectă şi veşnică. Punându-se reciproc în existenţă prin iubirea perfectă, actele prin care se săvârşeşte aceasta sunt acte din veci şi au un caracter de acte cu totul personale, deşi sunt acte în care persoanele divine sunt împreună active”.
În relaţia de dăruire reciprocă este păstrat şi valorificat specificul fiecărei persoane: „O persoană divină se dăruieşte în iubirea sa supremă alteia, fără să se poată pierde. Persoana pusă în existenţă are totul din dăruirea celeilalte. Dar dăruirea e reciprocă între persoanele ce se iubesc, prin urmare şi între persoanele divine. Astfel bucuria Persoanei divine care are etern iniţiativa dăruirii este îndoită: aceea de a se dărui, punând în existenţă pe alta care să poată primi darul, care să se poată împreună-bucura cu ea de plenitudinea fiinţei, şi aceea de a primi iarăşi fiinţa dăruită, dar ca semn al iubirii celeilalte. Tatăl şi Fiul îşi păstrează însă în această reciprocă dăruire poziţia proprie. Fiul se bucură de darul existenţei primite de la Tatăl, iar Tatăl se bucură de darul darului său primit de la Fiul” .
Relaţiile intratreimice exprimă un mod de existenţă în care sunt ţinute împreună atât unitatea cât şi distincţia. Într-o reciprocă interioritate a Persoanelor se întăreşte subiectivitatea proprie şi a celorlalte Persoane în relaţii unitare. Unitatea este trăită prin distincţiile Persoanelor, prin valorificarea darurilor specifice într-un act de comuniune profundă. Distincţia nu dispersează unitatea şi unitatea nu anulează distincţia. Persoanele Sfintei Treimi sunt desăvârşit interioare din veşnicie.
Plinătatea existenţei divine se manifestă prin comuniunea interpersonală. În această comuniune Tatăl şi Fiul se afirmă şi se descoperă reciproc. Părintele Stăniloae arată că: „Fiul e chipul şi strălucirea eternă a Tatălui. Fiul e înţelepciunea Tatălui, e Cuvântul revelator al plenitudinii Lui, precum Tatăl este izvorul acestei înţelepciuni şi al Cuvântului revelator. Tatăl ca gândirea pe care o are Tatăl despre sine însuşi, iar Fiul ca un <> gândit al Tatălui, cum spun unii Părinţi orientali, sau ca Logosul ieşit din Mintea paternă. La Dumnezeu gândirea nu e una şi existenţa alta. Gândindu-se pe sine, Tatăl se reduplică ipostatic, fără să se dubleze ca fiinţă. Gândindu-se pe sine, El se cunoaşte pe sine şi ca cel ce gândeşte şi ca cel gândit, cunoscut de sine. El priveşte pe Fiul, <> ipostatic, adică pe sine însuşi ca alt eu, ştiindu-se în acelaşi timp ca izvorul acestui <> perfect al Său”.
Dumnezeu Tatăl – temei al unităţii intratrinitare
Unitatea Sfintei Treimi având ca temei Persoana Tatălui este una dinamică în care sunt valorificate distincţiile Persoanelor Sfintei Treimi prin relaţii unitare. Nu este o unitate abstractă, ci una de viaţă prin care este evidenţiată reciprocitatea desăvârşită în cadrul relaţiilor intratrinitare. Faptul că Tatăl îl naşte pe Fiul şi îl purcede pe Duhul, determină şi o relaţie de reciprocitate între Fiul şi Duhul.
Această relaţie îl evidenţiază pe Tatăl ca temei al unităţii intratrinitare. Duhul Sfânt purcede din Tatăl şi prin Duhul, Fiul se întoarce spre Tatăl pentru a iubi prin El pe Tatăl. Reciproc, Tatăl îl purcede pe Duhul pentru a iubi prin El pe Fiul. Astfel se poate observa o relaţie internă între purcederea Duhului şi naşterea Fiului. Nu există o exterioritate între naşterea Fiului din Tatăl şi purcederea Duhului din Tatăl, întrucât Duhul este din Tatăl împreună cu Fiul.
Tatăl ca temei al unităţii intratrinitare nu anulează specificul relaţiilor între Persoanele Sfintei Treimi. Părintele Stăniloae arată că: „Fiul iubeşte prin Duhul pe Tatăl ca pe Cel ce L-a născut pe El şi L-a purces pe Duhul, deci prin această iubire nu i se schimbă însuşirea de Fiu, ca să devină identic cu Tatăl. Iubirea Lui faţă de Tatăl e altfel decât iubirea Tatălui faţă de El. Fiul prin Duhul răspunde cu bucuria Sa la bucuria Tatălui faţă de El; adică Fiul nu are iniţiativa bucuriei. Ca atare Fiul nu are Duhul asemenea Tatălui, ca purcezându-L din Sine ca şi Tatăl, ci ca Cel ce-L are pe Duhul din Tatăl, ca Cel ce-L are pe Duhul ca Fiu. Dacă L-ar avea şi Fiul pe Duhul ca unul ce-L purcede, nu s-ar mai raporta prin Duhul faţă de Tatăl ca un Fiu faţă de Tatăl”.
Dumnezeu Tatăl – temei al unităţii
Persoana Tatălui este temeiul de nezdruncinat al unităţii treimice. Din Tatăl izvorăşte întreaga existenţă. Sfântul Ioan Damaschinul îl numeşte pe Tatăl, „abis al fiinţei” şi Minte ca „abis al raţiunii”. Sfântul Maxim Mărturisitorul îl arată pe Tatăl ca Mintea cea necunoscută. Fiul este chip al Tatălui, iar Duhul este viaţa Tatălui sau iubirea Lui. Plecând de la această realitate, este important de observat reciprocitatea dintre adevăr şi iubire. Iubirea autentică poate fi trăită numai întru Adevăr.
Tatăl îşi cunoaşte chipul Său, iubindu-L şi iubirea este relaţia faţă de Adevăr. „Tatăl, văzându-şi chipul ipostatic în Fiul , îşi iubeşte acest chip. Iubirea sa, care este expresia cea mai proprie a vieţii spirituale, este un alt mod de revelare a Sa. Dar un mod care îi revelează tot aşa de deplin ca şi chipul Său. Şi fiecare din aceste moduri ipostatice poartă în sine şi celelalte moduri împreună cu întreaga fiinţă divină. Astfel fiecare ipostas poartă toată dumnezeirea, dar în modul propriu. Şi toate trei sunt necesare pentru a ipostasia plenitudinea dumnezeirii. În special sunt necesare modul <> şi al <> pentru a revela pe Tatăl în care adâncul abisal al dumnezeirii e un mod neoriginal şi de originare a modurilor revelatoare”.
Unitatea de fiinţă între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul
Fiinţa divină există din veşnicie în modul dăruiri ei de către un ipostas altui ipostas. „Menţinerea unităţii de fiinţă între Tatăl şi Fiul e asigurată prin dăruirea desăvârşită a întregii fiinţe prin naştere de către un ipostas şi prin primirea ei totală prin naşterea de către alt ipostas. Dar Dăruitorul prin naştere, sau Tatăl, priveşte în acelaşi timp cu bucuria deplinei iubiri spre Cel ce există prin dăruirea Sa de Sine. Şi Primitorul existenţei prin naştere, la fel. Cel ce există ca rod al dăruirii desăvârşite prin naştrerea din primul ipostas, se bucură de Dăruitorul existenţei Sale prin naştere, însă nu ca Cel ce este El însuşi izvorul acestei bucurii, căci tot ce are El, are de la Tatăl şi nimic de la Sine”.
Fiul ca Logos al Tatălui
Sfântul Atanasie cel Mare arată că Dumnezeu este adevărat numai pentru că este un Tată care are un Fiu. Numai aşa Dumnezeu este Persoană care Se dăruieşte şi prin iubirea veşnică pe care o are pentru Fiul, poate să-şi extindă această iubire şi la alţi fii. Pentru că Dumnezeu este un Tată personal, el aduce la existenţă persoane cărora le acordă iubire şi valoare veşnică.
Sfântul Atanasie cel Mare insistă că Fiul este Cuvântul şi Înţelepciunea Tatălui. „Persoana iubită reprezintă logosul sau sensul, pentru persoana iubitoare. Fiul Cel iubit al Tatălui reprezintă Logosul, sau Cuvântul Tatălui. Şi cum Dumnezeu are un sens din eternitate, din eternitate el este un Tată şi un Fiu. În iubirea faţă de Fiul se pune în evidenţă înţelepciunea Tatălui, cum se pune în evidenţă în iubirea noastră faţă de altă persoană înţelepciunea noastră”.
Cuvântul Tatălui nu este doar rostitor, ci este Fiul, este Subiect al relaţiei cu Tatăl. În această relaţie Tatăl se dăruieşte integral Fiului. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Toate câte are Tatăl ale Mele sunt”. Tatăl este începutul existenţei Care este trăit ca Persoană în relaţia Sa de dăruire faţă de Fiul.
Tatăl este ipostasul – izvor, „dar acest început fără început are în acelaşi timp în el dinamismul dăruirii. El e Tată în sensul adevărat al cuvântului. Ca atare El se trăieşte ca dragoste ultimă dăruitoare. Ca atare are un Fiu, Căruia i se dăruieşte în întregime. Căci un Tată deplin se dăruieşte deplin. Faţă de El Fiul se trăieşte ca Fiu desăvârşit, ca Cel ce primeşte totul. Tatăl se revelează în Fiul în întregime. Fiul Îl revelează pe Tatăl în întregime. El e Cel ce pune adâncul obârşiei dăruitoare a Tatălui în lumină, El e dovada acestei obârşii dăruitoare. Având tot ce are Tatăl în mod manifestat, Fiul şi Cuvântul e numai sensul, ci şi puterea, viaţa lucrarea totală a Tatălui în care îşi arată iubirea Lui totală”.
Sfânta Treime ca existenţă desăvârşită
Existenţa care nu este conştiinţă de sine nu este deplină. Rostul existenţei se împlineşte prin persoană. Persoana presupune deopotrivă conştiinţa propriei identităţi şi capacitatea dăruirii de sine, trăirea bucuriei rezultată din dăruirea faţă de celălalt. Persoana este existenţă dăruitoare şi primitoare, capabilă să comunice bucuria trăită. O persoană nu-şi poate fi autosuficientă. Existenţa ei se împlineşte prin relaţia cu altă persoană. În Sfânta Treime este structurată existenţa desăvârşită, întrucât există şi cea de-a treia Persoană capabilă să împărtăşească printr-o experienţă proprie relaţia de dăruirea reciprocă dintre Tatăl şi Fiul.
Tatăl este originea exclusivă a Fiului şi a Duhului Sfânt, deofiinţă cu El. Tatăl prin Fiul şi în Duhul Sfânt este originea a tot ce există. Sfântul Apostol Pavel mărturiseşte: „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos din Care îşi trage numele orice fiinţă în cer şi pe pământ”. Este interesant că Sfinţii Părinţi nu spun direct că Tatăl este deofiinţă cu Fiul şi cu Duhul Sfânt, ci afirmă că Fiul şi Duhul Sfânt sunt deofiinţă cu Tatăl. Fiinţa divină este comună, dar ea este comunicată din veşnicie de către Tatăl.
Unitatea de fiinţă a Sfintei Treimi având ca temei Persoana Tatălui indică o gândire personalistă. Părintele Dumitru Stăniloae afirmă: „Această înţelegere a Treimii, deşi nu neagă unitatea de fiinţă a Persoanelor, este profund personalistă şi nu vedem în ea înclinarea de a deduce Persoanele din fiinţă. Fiinţa divină nu e decât în Persoane, fiindcă se comunică din Persoana Tatălui. La originea tuturor e un Tată Persoană, nu o esenţă. În Sfânta Treime Tatăl e într-o veșnică dăruire de Sine, Fiul într-o veşnică primire a Tatălui şi Duhul Sfânt într-o veșnică participare la bucuria Tatălui care se dăruieşte şi a Fiului care-L primeşte”.
Relaţia de comuniune intratrinitară este temeiul extinderii iubirii în planul creaţiei: „Numai Treimea ca existenţă plenară identică cu binele desăvârşit, trăit de Tatăl ca veşnică dăruire de Sine şi de Fiul ca veşnică primire fericită a Tatălui, având fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfânt, umple de sens existenţa. Numai pentru că Dumnezeu este un Tată care din veci şi până în veci se dăruieşte cu iubire unui Fiu, acest Dumnezeu voieşte să aibă şi alte existenţe conştiente cărora să le dăruiască existenţa ca un bine şi care să primească cu mulţumire şi pentru veci existenţa, asemenea Fiului. Şi numai pentru că în Dumnezeu, este şi un Fiu, acest Fiu voieşte ca să iubească şi alte fiinţe conştiente pe Tatăl asemenea Lui pentru primirea existenţei de la El. Şi numai pentru că Tatăl rămâne Tată în veci, iar Fiul, Fiu în veci, ne vom bucura şi noi în veci de afecţiunea dăruitoare a Tatălui către noi cei unişi cu Fiul şi de voinţa Fiului de a ne avea unişi cu Sine în veşnica iubire faţă de Tatăl, de la care primim împreună cu Fiul toate, Fiul fiinţa, iar noi toate darurile create şi necreate. Dacă Treimea este binele desăvârşit din veci şi până în veci, ea nu ne creează numai pentru o existenţă temporală, ci pentru o existenţă spre fericirea veşnică, în împărtăşirea de binele sau de iubirea care este Ea”.
Relaţia de comuniune desăvârşită între Tatăl şi Fiul structurează întreaga existenţă creată, orientând-o eshatologic spre împărăţia comuniunii veşnice. Împărăţia cerurilor ne dezvăluie Sfânta Treime ca ţintă veşnică pentru întreaga creaţie. Această împărăţie a Sfintei Treimi, pregustată istoric în Biserică este veşnică. Încă de la conceperea ca om a Fiului Celui Preaînalt, îngerul spune Fecioarei că „Împărăţia Lui nu va avea sfârşit”. Această afirmaţie este reluată în Crezul pe care-l mărturisim la fiecare Sfântă Liturghie.
În Apocalipsă se vorbeşte de împărăţia veşnică a Tatălui şi a Fiului: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru (Tatăl) şi a Hristosului Său şi va împărăţi în veci”. Împărat va fi Mielul înjunghiat, dar şi Tatăl. „Şi tronul lui Dumnezeu şi cel al Mielului va fi într-însa”. În mod insistent viaţa liturgică a Bisericii ne prezintă împărăţia veşnică a Sfintei Treimi.
În încheiere voi spune doar că Părintele Profesor Dumitru Stăniloae a trăit nouăzeci de ani, însă în toţi aceşti ani, el s-a uitat pe sine şi a făcut totul pentru alţii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru ţara sa, pentru Ortodoxia românească şi universală. S-a mai spus şi de către alţii, o spun şi eu, că a-l numi pe Părintele Stăniloae „părintele meu” sau „părintele tău”, ori „părintele spiritual al unui grup de teologi entuziaşti”, ar fi o adevărată nedreptate. El este pentru totdeauna „Părintele nostru” – „Părintele Bisericii Universale”.
Prin urmare, nădăjduiesc că vom şti, pe mai departe, să ne cinstim înaintaşii aşa cum se cuvine deşi în aceste vremuri, preţuim mai mult pe alţii de oriunde şi de aiurea, căci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculoşi, mai senzaţionali!... Şi totuşi, sunt convins de faptul că ce este nobil rămâne iar ce este ieftin, apune!...
|
Stelian Gomboş 6/19/2016 |
Contact: |
|
|
