Credinţa în Eminescu de la profesie la profeţie
Tocmai s-au împlinit 127 ani de la trecerea omului Eminescu în “neagra veşnicie”. Dar destinul sublimului dăltuitor în cuvânt românesc a fost altul. Mihai Eminescu este şi în prezent pentru românii de pretutindeni un glas al conştiinţei noastre mai bune, o stea care a răsărit spre a ne veghea şi susţine încercările de înălţare întru spirit. De acolo de unde îşi trimite razele spre noi, românii de pe diferite meridiane ale Terrei la început de secol XXI, el ne priveşte îngăduitor, ştiind că versul său ne poate oblădui rănile sufletului, ne este imbold în luptele cotidiene, iar cuvântul său de publicist al secolului al XIX-lea este şi astăzi mai actual ca niciodată.
Dacă întoarcem faţa de la el, avem numai de pierdut, pentru că ne vom lipsi de o pildă sublimă, cea mai înaltă în slovă românească, de a trăi pentru un ideal de nobilă demnitate. Aşa este admiraţia pentru natura izvoarelor şi a malului de mare, a codrilor de aramă şi a cerului cu luceferi, alături de iubirea ca “floare albastră”, înţeleasă în complexa ei accepţie de “dulce durere”. Nimeni nu ne-a apropiat ca Eminescu de patria identificată cu limba “ca un fagure de miere” şi nu a cultivat în conştiinţele celor tineri admiraţia pentru un trecut dramatic, în care el vedea înaintând “falnic armia română” în înfruntările cu cotropitorii de veacuri.
Lecţia existenţială a versului eminescian te îndeamnă şi astăzi să rămâi “privitor ca la teatru” în faţa degringoladei groteşti a politicului şi să trăieşti având în faţă “de-a pururi ziua cea de azi”, care este în orice timp şi indiferent de generaţie pivotul tuturor împlinirilor tale.
Am avut şansa de a preda timp de cinci decenii atât liceenilor din Sibiu şi din Bucureşti cât şi studenţilor mei filologi cele mai importante aspecte ale vieţii şi creaţiei eminesciene. Recitarea expresivă şi integrală a poemului Luceafărul devenise un ritual al lecţiilor noastre şi, de obicei, nu era suficientă o oră întreagă să ascult pe toţi elevii care doreau să-şi etaleze cunoştinţele lor, de care erau mândri, pe bună dreptate. Şi tot mândri de modul cum au studiat pe Eminescu în anii de liceu au rămas ei şi după ani şi ani, când reîntâlnindu-ne, nu mică mi-a fost bucuria să aud întrebarea: ”Doamnă profesoară Sîrghie, vreţi să ascultaţi, căci şi acum pot să vă recit Luceafărul în întregime?” Urma şi completarea:”Ştiţi că din caietele mele de notiţe cu analizele dumneavoastră literare au învăţat pe Eminescu şi copiii mei care acum sunt liceeni?”Da, sunt un dascăl care a avut şansa unor asemenea elevi şi studeţi cum astăzi nu mai există. Mă pot socoti fericită că am reuşit să-l aşez pe Eminescu în sufletele, dar nu mai puţin în minţile lor, adânc şi curat încrustat ca o icoană. Astăzi, versurile Poetului rămân prizonierele unor tablete şi computere, fără să-şi mai îndeplinească rostul de a îmbăgăţi limbajul, sufletul şi mintea generaţiilor de tineri care se edifică spiritual într-un peisaj de sărăcie tehnicizată.
Ne întâlnim tot mai des în viaţa literară cu obstinaţia frustraţilor mânuitori de condei care greşesc socotind că nu-şi pot găsi un loc în panteonul literelor române, atât timp cât perfecţiunea eminesciană îi stânjeneşte, fiindu-le de neatins. De aceea, în loc să-i studieze poeziile ca pe o carte de învăţătură, îl neagă, socotind că “vremea Lui a trecut”. Nu, ei nu au înţeles rostul exerciţiului eminescian în zeci şi sute de ore ale căutării întru cuvânt. Era în viaţa aceea de asumată şi deplină jertfă creatoare o sisifică trudă de şlefuire a ideii, a expresiei, pentru eliminarea din vers a cuvintelor goale “ce din coadă au să sune.” Eludarea Lui de către unii urmaşi, din ignoranţă sau dispreţ, înseamnă pentru tentativele lor poetice să coboare versul la pragul stadiilor lirice preeminesciene, într-o experienţă cu totul păgubitoare şi anacronică, oricât se doreşte novatoare şi se autointitulează postmodernistă sau altcumva… Nu a trecut timpul unui creator absolut ca acela, ci pilda lui Eminescu se însumează, cu un legitim rost, în escaladările viitorimii Sale în tot ce înseamnă frământarea slovei române.
Belleville, Michigan
|
Anca Sîrghie 6/17/2016 |
Contact: |
|
|
