Critică si arogantă
Critica apreciază calitătile si defectele unor oameni, stări, fapte, opere, etc. Am preluat definitia dată de către Dictionarul Explicativ al Limbii Române.
În logica elementară, critica ar trebui să constituie o analiză a celor două paliere : avantaje si dezavantaje, părti bune si părti rele sau calităti si defecte. Chiar în mediul profesionist, analiza poate varia în plaje largi, variatie determinată de personalitatea celui care o realizează, gradul de pregătire si specialitatea profesională, etaloanele proprii, starea sufletească de moment si chiar simpatia sau antipatia. Aceste aspecte dau un caracter subiectiv analizei sau criticii, care astfel devine relativă. Nu de putine ori, aprecieri elogioase s-au estompat într-un imens dezinteres public si critici acide care s-au dovedit a fi discordante cu părerea majoritătii.
Despre relativitatea criticilor am putea umple câteva zeci de pagini, fără să epuizăm subiectul. Intentia fiind de a ataca un alt aspect al criticii, voi porni spre acesta , cu multa tristete, fiindcă a trebuit să-i constat o oarecare extindere publică.
Este vorba despre verbul a critica. În afara sensului de a aprecia valoarea unor opere, a unor persoane sau stări, are si semnificatia de a arăta cu răutate ( sau cu exagerare) părtile slabe ale unui lucru sau ale unei persoane, a comenta în chip răutăcios, născocind lipsuri si greseli ; într-un cuvânt, bârfă.
Îmi amintesc cazul unui locuitor, care crezându-se cel mai destept din oras, obisnuia să-si critice concetătenii că sunt prosti, dusi cu pluta, care nu se ridicau la nivelul său intelectual. Este modelul întâlnit destul de des prin fauna urbană, care se pretinde priceput la toate, în comparatie cu cei din jur care sunt niste neisprăviti cu capacităti intelectuale scăzute. El, floarea intelectualitătii locale, are întotdeauna dreptate chiar în dauna celor din jur. Acest tipar se poate identifica la locul de muncă, pe stradă sau în oricare mediu social.
În urmă cu ceva ani, un bun prieten îmi povestea cum unul dintre colegii săi, mediocru din punct de vedere profesional, îsi construise o imagine de ˮmare specialistˮ prin folosirea abuzivă a criticii si jignirii propriilor săi colegi pe care-i cataloga ˮprosti cu diplomăˮ. Folosea mereu critica acidă, pe care o completa cu acte de diversiune si sabotaj. Când era în preajma sefilor, genera pe ascuns acte de sabotaj si ca dintr-o întâmplare , aflându-se la fata locului, intervenea pentru rezolvarea situatiei. Succesul era garantat. Sefii îl apreciau pentru pricepere iar el avea grijă să-si laude competenta criticând în acelasi timp incompetenta celor din jur. Au trecut ani buni până a fost demascat si pus la locul pe care îl merita de fapt.
Critica, se spune că este constructivă, dar foarte usor poate deveni distructivă. Între analiza pertinentă si obiectivă care încearcă să evidentieze punctele forte si punctele slabe, din dorinta perfectionării si critica răutăcioasă, care marjează numai pe punctele slabe, chiar accentuându-le intentionat, este o barieră destul de subtire. De multe ori sub lozinca ˮvalorii profesionaleˮ se ascunde grandomania, aroganta si dispretul, poate chiar ura. Este trist că aceste aspecte nu le sunt străine nici unor personalităti recunoscute.
Un confrate în ale scrisului, îmi povestea de curând , un aspect interesant. Scrisese pentru o importantă revistă de cultură, un reportaj care s-a bucurat de aprecieri atât din partea cititorilor simpli dar si a criticilor de specialitate. Impulsionat de aceste aprecieri, a bătut la usa unei institutii de cultură, pentru a-si face cunoscută întreaga operă. Odată cu reportajul publicat a adăugat si câteva dintre cărtile publicate, pe care le-a dăruit cu toată inima. Cărtile donate, apreciate public de către profesori universitari, specialisti recunoscuti în domeniu, cumulau munca lui intensă de mai multi ani. Surpriza a fost câteva zile mai târziu, când a fost chemat la institutia în cauză pentru a-si ridica lucrările donate. Un salariat de nivel inferior l-a informat că sefii nu considerau valoroase operele prezentate, mai ales că numele său nu se regăsea printre autorii recunoscuti de către acea institutie. Privind spre cărtile aflate pe coltul biroului, a sesizat imediat faptul că acestea nici măcar nu fuseseră deschise. Un sentiment ciudat îl cuprinsese, asa că a luat cărtile si a plecat.
-Nu mi s-a mai întâmplat ca cineva căruia i-am oferit o carte, să mi-o refuze într-un chip asa de jignitor- îmi povestise amicul meu. De necrezut ! … Nu numai că nu mi-a multumit nimeni ( desi uzantele de bun simt ar fi impus acest lucru ), dar mi-au fost refuzate de parcă ar fi fost ciumate…
Cunoscând institutia si personajul, care trecea drept un om de cultură important, dar foarte arogant, nu m-a surprins cele povestite de amicul meu. În viziunea acestui om, actul de cultură neavizat de el nu are nici o valoare. În glumă, l-am consolat pe confratele meu, că acesta este tocmai rezultatul relativitătii criticii, asa zise de specialitate.
Norocul este că aceste derapaje, mai sunt estompate de alti specialisti autentici, care nu numai că înteleg actul de cultură si apreciază efortul celui care se încumetă în acest domeniu, dar stiu să analizeze si să aprecieze o creatie atât cu mintea cât si cu inima, fiindcă numai asa poti rezona cu opera si gusta din mierea cunoasterii individuale.
|
Andrusa R. Vătuiu 6/15/2016 |
Contact: |
|
|
