Profetismul lui Mihail Eminescu ( partea a V a )
< Dacă ne este dat să trăim ca neam, o vom face prin el.>>
(Constantin Noica)
„... personalitatea creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă,
cu nimic mai prejos decât poetul: un economist profund
si un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un
geniu profetic si cu un român autentic.”
(Dr. Radu Mihai Crisan)
Oricât de mult s-a scris si se va mai scrie despre Eminescu, nu s-a scris destul, căci nu s-a spus totul. Nu s-a spus esenţialul. Cea mai mare parte a eminescologilor au creionat doar chipul geniului poeziei. Unii, căldicei, îl îndepărtează chiar de credinţa ortodoxă a neamului.
Mitropolitul Corneanu îl re-aduce pe Poet în pridvorul teologiei spunând că:
„În realitate, marele nostru poet a fost un crestin autentic, ceea ce rezultă din viaţa, ca si din opera sa. Poeziile, proza si publicistica sa sunt o mărturie în acest sens.” (Eminescu-Ortodoxia. O antologie de Fabian Anton. Ed. Eikon, Cluj-Napoca-2003, p. 5)
Un ucenic al lui Eminescu, Mihai Prepeliţă, ne conturează Icoana copilului si a adolescentului în povestirea documentară, Tânguiosul Glas de Clopot :
„Îndesat la trup, îmbrăcat în haine nemţesti din stofă groasă, de culoare închisă, mezinul continuă să tot ţină într-o mână un teanc de cărţi, legate în cruce cu o sfoară de cânepă, bine răsucită, iar cu cealaltă s-a înhăţat strâns de braţul mamei...
-Ba da, mamă... Eu te iubesc mai mult ca pe mine însumi... Da de ce mă daţi si pe mine pren străini, la scoala nemţească, ce nu-mi prieste mie, să mă prăpădesc de dorul vostru pren Cernăuţii... Femeia îl sărută îndelung..., apoi îsi sterge cu un capăt de băsmăluţă o lacrimă neascultătoare...
-Să-ţi afli si tu un rost în viaţa asta, puiule, că poate lumina cărţilor te-a scoate din întuneric si din molesala de la Ipotestii nostri spre un mal înflorit...” (Mihai Prepeliţă, Ucenic la Eminescu. Ed. <>, Bucuresti-1997, p. 15)
Meditaţiile filosofice care i-au forat adâncimile sufletului marelui Poet si Profet Mihail Eminescu au explorat în acelasi timp si splendidele înălţimi ale Celui Preaînalt, contemplând deopotrivă bucuria dreptei credinţe, adevărul, lupta, dăruirea, jertfa si nădejdea învierii: „Misiunea omului e de a cugeta necontenit, în complexitatea si taina vieţii, sensul si rostul său pe lume.” (Ioan Ianolide, Deţinutul profet. Ed. Bonifaciu, Bucuresti-2009, p. 17)
Toată gândirea sa lucidă, profundă, plină de adâncă înţelegere filosofică l-a condus spre taina cunoasterii teologico-ortodoxe, temei aprofundat si de academicianul Virgil Cândea în Cultura Bisericii- sursa princeps a poeziei eminesciene. Cotidianul Ziua, an. VI, nr. 1702, 22-23 Ianuarie 2000)
Meditaţiile sale ca un tezaur de pietre preţioase, cu străluciri rubinico-serafice licăresc în constiinţele marilor Români ortodoxo-naţionalisti, mângâindu-le inimile cu mărgăritarele fiorului si a lacrimilor de bucurie înaltă, ce susură într-un curcubeu sublim al împlinirilor-esenţialul: „Natura, viaţa, lumea, istoria nu au nici explicaţie si nici finalitate fără Dumnezeu.” (Ioan Ianolide, Întoarcerea la Hristos. Ed. Christiana, Bucuresti-2006, p. 441)
Sufletul ortodox al poporului nostru crestin odrăslit din harul Hristic, din sângele si trupul jertfelnic al Naţiunii Dacoromâne, s-a exprimat permanent prin Alesii lui Dumnezeu, prin credinţa lor pentru îndrumarea, călăuzirea si izbăvirea Neamului întru demnitate si mântuire: „...fiecărui neam,... Divinitatea îi dăruieste un mare luminător de constiinţă, întrupat din carnea si sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-si devoteze viaţa. Plămada lui înmănuncheză, în chip organic, cele mai de seamă calităţi si însusiri ale etniei pe care o reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său si să-si poată îndeplini misiunea divină.” (Radu Mihai Crisan, Istoria Interzisă. Ed. Tibo,Bucuresti-2008, p. 96)
Alesii-Fiii lui Dumnezeu, Dascălii, Eroii, Geniile, Profeţii, Martirii, Mărturisitorii si Sfinţii sunt limbile de foc pogorâte de Mântuitorul Hristos asupra Naţiunii DACE, binecuvântate, spre a o renaste, spre a o înnoi, spre a o îndumnezei, spre a o înălţa între celelalte naţiuni:
„Lupta trebuie să o ducem înainte cu perseverenţa apostolului si cu vitejia sufletelor alese, care stiu că nu este nimic mai nobil decât a te uita pe tine si a te jertfi pentru aproapele năpăstuit. Asa a făcut si Christos.” (I. I. Moţa, Ziarul Dacia Nouă/ 23 Dec. 1922)
Alesii-Luminătorii în Duh sunt Stâlpul si Temelia Neamului, respectiv a Bisericii lui Hristos, reprezentând pecetea divină a Culturii spirituale a marilor generaţii istorico-milenare.
Sub revărsarea apelor nemărginite ale cerului s-a luminat Filosoful, iar în marele gânditor a odrăslit Poetul: „Omul poet este un idealist, un creator de valori noi pe care în realitate nu le-a aflat încă. Pentru ca noi să putem progresa, să putem merge către un mai bine, trebuie să anticipăm acest viitor într-o viziune superioară de viaţă. Numai trăind această viziune intens, o putem traduce în faptă; o realitate, dacă nu este, poate să fie. În acest fel, poetul este adevăratul creator si deschizător de drumuri.” (Ernest Bernea, Îndemn la simplitate. Ed. Vremea, Bucuresti-2006, p. 99)
Mihail Eminescu a fost si rămâne promotorul inspirat modern al renasterii noastre tradiţional-ortodoxe, privind naţionalismul crestin ca îndreptare, stiind că în ADEVĂRUL-HRISTOS sălăsluieste Dreptatea lui Dumnezeu: „Căci prin El le-a făcut Dumnezeu pe toate. Lumea a fost făcută dreaptă, înseamnă lumea este marcată de Logos, adică de sens. Făpturile create sunt <>, spune Evgarie. Limbajul drept este limbajul adevărat. Vorbirea adevărată are puterea îndreptării. Întrucât este Adevărul, Hristos are puterea vorbirii îndreptătoare în sens absolut: <>; <>; <>; <>.” (Mircea Platon/ Gheorghe Fedorovici, Măsura Vremii: Îndemn la normalitate. Ed. Predania, Bucuresti-2009, p. 231)
Prin flacăra Rugului său aprins de trăire românească a Culturii Duhului în lumina Adevărului revelat, Mihail Eminescu nu numai că se aliniază autorităţii Marilor Duhovnici, Marilor Vlădici, Marilor Voievozi-Ctitori de Neam, ci rămâne unul dintre cei mai mari Dascăli ai Neamului Dacoromân, descendent si continuator spiritual al ramurei ierarhice scito-dacoromâne: Betranion, Gherontie, Teotim I, Ioan Casian, Gherman, Ioan, Alexandru, Dionisie-Exiguul, Teotim II, Ioan Maxenţiu, Paternus si Valentinian ai Tomisului, continuată de Grigorie Decapolitul, Iachint de Vicina, Nicodim de la Tismana, Iosif Musat, Teoctist I, Daniil Sihastrul, Nifon, Gheorghe I, Teoctist II, Ghelasie, Teofan I, Macarie, Grigorie Rosca, Isaia de Rădăuţi, Teofan II, Ioan de Râsca; adăugându-se sirului monahilor-Dascăli: Filotei, Dosoftei, Gherontie, Grigorie, Isaac, precum si altor mari ierarhi si luminători ca: A. Crimca, Varlaam, Sava-Mărturisitorul, Dosoftei, A. Ivireanul, Rafail Caligraful, Iacob Putneanul, P. Velicicovschi, Iacob Stamati, Calinic de la Cernica, V. Costachi, Chesarie al Buzăului, A. Saguna, Mel. Stefănescu, Iosif Naniescu, G. Grosu, Chesarie Păunescu, Cunună asumată în ramura sofianico-filocalică: Paulescu, Boca, Stăniloae, Boghiu, Nae Ionescu, Vulcănescu, Ţuţea, Oprisan, Noica, Crainic, Băncilă, Bernea, Brăileanu, Petrovici, Ianolide, D. Tudor, N. Măndiţă, B. Ghius, I. Imbrescu, I. Felea, I. Popovici, I. Pârvu, Galeriu, Papacioc, Ierom. R. Noica, I. Mihălcescu, N. Bălan, B. Stănescu, A. Plămădeală, Th. M. Popescu, Ioanichie Bălan, Paisie Aghioritul, S. Rose, K. Ware, Evdokimov, I. Maximovici, Ig. Briancianinov, N. Velimirovici, Ioan de Kronstadt, P. Florenski, S. Kraiopoulos, Vladimir Guette, V. Papadakis, Arhim. Tihon, Arhim. V. Papadakis, Serg. Nilus, Gh. Kapsanis, s. a.
Pentru Mihail Eminescu inspiraţia sa fundamentală s-a circumscris Tradiţiei multimilenare protodaco-crestine: cu etosul bucuriei primare, cu apoteoza marilor eroi, cu înţelepciunea creaţiei populare, cu surâsul împlinirilor sofianice al marilor ctitori de Ţară, cu lacrima filocalică a martiriului românesc, repere esenţiale pentru Profetul nostru rămânând de-a pururi Neamul protodac al MARIEI FECIOARA si Biserica tradiţională a Fiului ei, HRISTOS.
Pentru Mihail Eminescu crestinismul ortodox nu este un sistem propoziţional sau conceptual scolastic, ci mistica religiei Hristice-reînnoitoarea harică a firii create.
Căile cunoasterii Profetului Mihail Eminescu intersectează cândva, undeva miturile, dar se înalţă apoi dogmatic spre Adevărul revelat-singura si adevărata filosofie a Adevărului absolut-ipostasiată în DUMNEZEU-OMUL-IISUS HRISTOS.
Abordarea Căilor divinităţii a constituit pentru Geniul nostru o preaînsetată căutare a valorilor absolute în sânul cărora sălăsluieste Adevărul vesnic, mărturii directe oferite de confratele Slavici: „Eu-spunea acest intim tovarăs al său de studii din perioada vieneză-crescusem în Biserică; iar el cunostea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învăţăturile cuprinse în Evanghelii, ci si pe cele ale lui Platon, pe cele ale lui Confucius, Zoroastru, si Buddha; si punea religiozitatea, oricare ar fi ea, mai presus de toate.” (Gh. Bogdan-Duică, Despre Luceafărul lui Eminescu. Brasov-1925, p. 14)
.
Unul din Suisurile sale de aspiraţie, de cunoastere Supremă a fost cel filosofico-metafizic, dar rămâne tare mâhnit de devierea spre stânga, spre psycho-physiologia pe care au dat-o slujbasii filosofiei apusene, astfel încât alege Piscul metafizicii situat la poalele Ortodoxiei crestine, care-i încununează mistic, urcusul spiritual, determinând-o pe ilustra profesoară în românistică si eminescologie, Rosa Del Conte să mărturisească: „Această exigenţă a divinului, care este o căutare de adevăruri si valori absolute, a rămas imprimată ca o trăsătură asupra operei sale si de aceea nu ezităm să-l numim pe Eminescu un geniu religios. Fireste, sentimentul sacrului este un apriori la a cărui esenţă participă numai acela care a experimentat-o în sine: nu degeaba declara Platon în Timeu că, dacă-i greu să-L găsim pe Dumnezeu, si mai greu este să le comunicăm celorlalţi descoperirea noastră.” (Rosa Del Conte, EMINESCU sau despre Absolut. Trad. Marian Papahagi. Ed. Dacia Cluj-1990, p. 269)
Acrivia sa pentru limba sacră, descifrarea textelor vechi religioase si istorice, creaţia populară, lectura cultă, din: Noul Testament, Cazania Mitropolitului Varlaam, Psaltirea în versuri a Mitropolitului Dosoftei, Operele Sfinţilor Trei Ierarhi, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur, Grigorie de Nazianz, ale altor Sfinţi Părinţi ca Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Paisie Velicicovschi, Nicodim Aghiorâtul, Manualul de limbă paleoslavă sau veche slavă bisericească al lui Augustin Leskien, Teologia dogmatică a Bisericii ortodoxe catolice de răsărit a protosinghelului Melchisedec (Iasi-1855), Învăţătura ortodoxă din religiunea crestinească a unei sânte, catolice si apostolice Biserici, pentru clasele liceale a lui Silvestru Morariu Andrievici (Viena-1862), etc., l-au îndrăgostit vesnic de Neam si de Dumnezeu: „Poetul, spune Emanuela Istrati-Macovei, a crescut în atmosfera spiritualităţii ortodoxe, citise multe din lucrările fundamentale ale patristicii si avea o colecţie impresionantă de cărţi religioase si manuscrise vechi. Alexandru Elian publică o listă cu lucrările pe care Eminescu le propusese pentru cumpărare Bibliotecii Universitare din Iasi, la 6 Decembrie 1875, pe vremea când acesta era bibliotecar.” (Dr. Emanuela Istrati-Macovei, Sâmburul Luminii Motive biblice în poezia lui Eminescu. Ed. Pars Pro Toto, Iasi-2008, p. 55).
În afara listei pentru Bibliotecă, acelasi Alexandru Elian ne arată că: „în biblioteca sa s-au aflat pe lângă Sfânta Scriptură, si opere ale Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Fericitul Augustin, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Nicodim Aghioritul, s.a.” (Alexandru Elian, Eminescu si vechiul scris românesc, în Eminescu, poetul naţional, vol. I, Ed. Eminescu, Bucuresti-1993, p. 229-240)
Fascinaţia Profetului Mihail Eminescu pentru Bucuria lecturii, pentru Cuvântul frumos tors în Caierul de brocart al Limbii dacoromâne, dragostea sa pentru Cartea aleasă, fiorul pentru Cartea cultă au fost Daruri Dăruite de Sus; iar pentru Cărţile primite i se asterne parcă bucuria unei serafice îmbrăţisări: „Nu stiu dacă există vreun om în lumea aceasta care să nu se bucure atunci când primeste o carte... A dărui o carte, si mai ales o carte bună însoţită de o dedicaţie, este, cred, darul cel mai valoros si de folos. Este un fel de lucrare întreită: cel care dăruieste, cel care primeste si cel care este dăruit! Adică aici are loc un colocviu tainic în trei! O comunicare si o comuniune de iubire!” (Calinic Episcopul, Vesnicia De Zi Cu Zi. Curtea Veche, Bucuresti-2006, p. 85-86).
Cărţile-Daruri sau Darurile-Cărţi sunt Solii-ceresti care, te învesmântează într-o porfiră a bucuriei ţesută în sublimul camaraderiei, asa cum bunul meu prieten-bucurestean, bibliofilul Dumitru Ionescu mi-a dăruit zeci, sute, mii de cărţi, mărgăritare alese si neîntrecut de culte, înfrumuseţându-mi si înmiresmându-mi spiritul naţionalist crestin-ortodox.
Râvna si dragostea Luceafărului nostru pentru spiritualitatea crestin-ortodoxă a mostenit-o din sânul Neamului dacoromân, din sânul Familiei sale, din sânul pământului sacru al Bucovinei: „Ţinutul Botosanilor a rodit din cele mai vechi timpuri mulţimi de sfinţi, roade ale Duhului Sfânt, prin care Biserica lui Hristos s-a îmbogăţit neîncetat cu ierarhi, preoţi, monahi si monahii, născuţi în aceste locuri binecuvântate.” (Ieromonah Siluan Antoci, Flori duhovnicesti în pustiul comunist. Mărturisitori botoseneni. Vol. 1. Ed. Doxologia-2015).
Între Florile duhovnicesti care au înmiresmat chipul frumos, valah al Daciei Moldave, adăugându-se Cununii de lumină si har au fost si mătusile Poetului, surorile Ralucăi-mama Luceafărului: Olimpiada-stareţa Mănăstirii Agafton, schimonahia Fevronia de la mănăstirea Slatina-Suceava, schimonahia Sofia Iurascu si Xenia Velisarie de la mănăstirea Agafton: Această mănăstire a fost cea mai crunt lovită de furtuna nemiloasă, dezlănţuită peste cinul monahal de regimul comunist-ateu.” (ibid. p. 112), precum si fraţii mamei, monahii Calinic si arhimandritul Iachift Iurascu, care i-au prelins poetului-nepereche mirul setei de cunoastere a Ortodoxiei, a Frumosului si a Adevărului în Creaţia lui Dumnezeu, înflăcărându-l astfel să urce spre culmile maturităţii ca expresie teologică a mărturisirii: „Exemplaritatea demersului spiritual fundamental al acestor figuri patristice, expresie ce pare a-i fi adresată posterior si lui Eminescu de către Sfântul Iustin Popovici, reîntemeietoare în Ortodoxia secolului al XX-lea stă deci, înainte de toate, în registrul opţiunilor metodologice care orientează si susţin monumentalitatea impresionantă a operelor lor restauratoare.” ((Sf. Iustin Popovici, Omul Si Dumnezeul-Om Abisurile si culmile filozofiei. Studiu introductiv si traducere: Pr. prof. Ioan Ică si diac. Ioan I.Ică jr. Tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului. Ed. Sofia, Bucuresti-2010, p. 33)
Percepând Dogmatica Ortodoxă ca pe Filosofia Sfântului Duh, Mihail Eminescu se pronunţă pentru promovarea unei Culturi a Duhului, pe o înţelegere autentică, duhovnicească, arhetipală ca expresie si experienţă spirituală a poporului dac nemuritor.
În lumina sufletului său cu reflexele Logosului dumnezeiesc, cuvântul trăit, vorbit ori enunţat, există în înţelegerea hristologiei ca eclesiologie însumată si a eclesiologiei ca hristologie permanent vie, omniprezentă.
Mesajul trăirii si operei Luceafărului nostru contrapus asupritorilor de neam: ateismului, marxismului, liberalismului, individualismului, relativiamului, nihilismului, anarhismului, sectarismului secolului al XIX-lea nu este altul decât cel al unui mare Profet ortodox.
Stâlp, Temelie si Constiinţă tainică a Neamului, Mărturisitor al dreptei credinţe crestine, Apărător consecvent al Sfintei Tradiţii, Mihail Eminescu subscrie Culturii Duhului care, a recuperat eminent si creator continuitatea de esenţă si de inspiraţie harică cu arhetipul evanghelico-apostolic al teologiei ortodoxe răsăritene primare, prevenind-o si ferind-o de ispitele gnostice, scolastice si secularizante ale crestinismului apusean infiltrate în Ortodoxie graţie presiunii factorilor istorico-religiosi ai vremurilor.
Exemplaritatea apostolatului său a orientat si susţinut monumental autoritatea Adevărului, riscând permanent în faţa celor mari (ierarhi ori conducători politici) să spună lucrurilor pe nume, dar în mod expres militând pentru o reînnoire crestină în Ortodoxie, reaccentuând chemarea întoarcerii crestinilor la izvoarele si valoarea Tradiţiei. Recursul la Tradiţie!
„În teologia ortodoxă pentru ca cineva să fie cu adevărat <> si înnoitor trebuie mai întâi să se facă <>, întorcându-se la Părinţii Bisericii din vechime, la modul lor de teologhisire sau, altfel spus, că în viaţa duhovnicească cine vrea să <> (să „progreseze”) trebuie să se <<întoarcă înapoi>> la Tradiţie. Pentru că înţeleasă în adâncimile ei spirituale, ca predanie duhovnicească, Tradiţia, sau mai exact spus Sfânta Tradiţie, nu e un depozit muzeal, un conservator al unor religve arheologice de interes strict documentar sau pur istoric, ci ascunde în ea <> eshatologică radicală pe care o reprezintă în experienţa istorică a oricăror generaţii si a tuturor epocilor istorice, existenţa divino-umană în spaţiul eclezial.” (Sf. Iustin Popovici, Omul Si Dumnezeul-Om Abisurile si culmile filozofiei. Op.cit. p. 33)
Cu siguranţă că marele nostru Mihail Eminescu anticipa panerezia secolului XX, a miscării ecumenice, unde epigoni si pigmei ecumenici îi vor substitui pe venerabilii seniori <> apărătorii fideli ai Tradiţiei sfinte, prin asumarea existenţială în Tainele Sfântului Duh, aceleasi mereu si mereu înnoite prin lumina Revelaţiei divino-umane dăruită de Mântuitorul Hristos Bisericii Sale si nicidecum ai unui tradiţionalism obtuz si fanatic.
Un Recurs asemănător ni-l propune astăzi si istoricul Mircea Platon, privind: „întruparea istorică a Bisericii analogă celei a lui Iisus. Cred că Biserica nu are voie să se retragă în catacomba speculativă, ci trebuie să acţionaze în istorie, ca instituţie divino-umană al cărei cap e Dumnezeu întrupat si ale cărei membre suntem toţi cei botezaţi, clerici sau mireni. Dacă Bisericii i se rezervă de către noua stăpânire europeană si de cicisbeii ei dâmboviţeni rolul de gymnosofist sau dervis supt în fuior mistic, atunci să nu i se mai ceară să se implice social. Dacă i se cere să se implice social, atunci să fie lăsată să se adreseze omului ca întreg (trup si suflet) si societăţii ca organism, nu segmentelor de râmă socială secţionate cu lama ideologică.” (Mircea Platon, Ortodoxia Pe Litere Îndreptar de fundamentalism literar. Ed. Christiana, Bucuresti-2006, p. 326)
„Eminescu are meritul, spunea Socratele nostru Petre Ţuţea, de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român!” (Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea. Lumina Credinţei, Bucuresti-2015, p. 103)
Erudiţia sa, adânca stiinţă si profunda cunoastere a Culturii spirituale l-au înrourat si înflăcărat prefăcându-i contemplaţiile, viziunile si experienţele în urcusuri mistice. A vorbit si cântat limba Neamului întru Liturghia sa cosmico-literară întronând-o de-apururi nemuririi.
Ilustrând forţa gândirii, remarcabila sa originalitate, viaţa, opera si jertfa îl circumscriu pe Marele Emin: sofianic, filosofic si teologic, dând un mare răspuns sensului existenţial al identităţii ortodoxe pe axa naţionalismului ca rotire crestină.
Raţiunea de „a fi” a Românului este Ortodoxia în care stă si constă nemurirea Dacului. Dacul drag, erou, martir si frumos care, nu se îmbracă decât în aură si legendă.
Mihail Eminescu a căutat frenetic cu patimă, cu patos, cu foc, cu ardere, temerar si sincer sensul si lumina vieţii ortodoxe, a poporului său pentru a întrezări nu numai bucuria spirituală, dar si entuziasmul celebrilor daci-deschizători de suferinţe în duh si de biruinţe în har.
Problema Bisericii Ortodoxe naţionale a fost însufleţirea cugetului si prioritatea luptei sale spirituale, ferm convins fiind că unitatea Neamului dacoromân poate coexista doar prin autoritatea si comuniunea cu Biserica Mântuitorului Hristos. Cele două entităţi spirituale, Naţiunea si Biserica Ortodoxă, ce ţin de majestatea protodaco-apostolică sunt consubstanţiale: în chip neamestecat si neschimbat, neîmpărţit si nedespărţit.
În Neamul dacoromân naţionalitatea este religia precrestină si crestin ortodoxă. Tocmai de aceea trăsătura de unitate a dacilor a fost si rămâne trinitară: limba-naţionalitatea-religia monoteistă.
Zbuciumul său tulburător s-a înteţit în miza pentru asezarea unei axiologii spirituale ultime în filosofia Culturii Duhului: cea a teologiei crestin-ortodoxe, cea a mărturisirii existenţiale si totale a Adevărului absolut în care sălăsluieste dumnezeirea-umană a Mântuitorului Hristos.
Gândirea, responsabilitatea si atitudinea sa militantă a spiritului său expres tradiţionalist, profund, zelos si cult s-a asumat ca merit vital si esenţial în acel secol al „abisurilor” si „culmilor” filosofice din aria Occidentului în care plana o epocă cu aggiornări de tot felul, cu sincretisme ţepoase si înceţosate, cu confuzii spirituale în plină derivă bezmetică, sesizând astfel exigenţele concrete ale Ortodoxiei crestine-imperativul mistic, dogmatic, înţelept, liber si constructiv de-a lungul secolelor, în orice naţie, în orice epocă, dar mai ales în cultura si spiritualitatea dacoromână.
Nu valorizarea „umanismului” în sens pozitiv îl preocupa, ca pe iluminaţii apuseni, pe Marele Eminescu, ci exclusivitatea idealului-real, crestin în Ortodoxie, fapt ce explică convingerea sa de principiu, dogma, cât si stringenţele haric-creatoare ale geniului său.
O grijă permanentă, un devotament de o rarisimă fidelitate si o dragoste vie îl leagă pe Mihail Eminescu, atât de sensul naţionalist-unitatea triadică a tuturor românilor: religioase, sociale si politice, de conservatorismul politic al laturei crestine, de problema dogmatică a Sfintei Tradiţii-Vatra Bisericii Stămosesti a Neamului său dacoromân, de problema cultului daco-bizantin, dar mai ales de relaţiile dintre Statul român si Naţiunea crestină a Biseriici Ortodoxe a lui Hristos, precum si de relaţiile dintre Biserica naţională si celelalte confesiuni.
Toate aceste nelinisti metafizice, toate aceste urcusuri mistice, toate aceste adăugiri revelatoare si creatoare, toate aceste preocupări de profunzime a Existenţei, toate aceste ţâsniri spre Esenţă, îl încoronează pe Mihail Eminescu din geniu religios, în Geniul eminamente crestin-ortodox.
Geniul care sălăsluieste în sânul Ortodoxiei se întrupează crestinismului ei autentic, crestinismului haric-creativ, crestinismului militant ca atitudine si mărturisire, înălţare serafică în aspiraţia lui spre Absolut, spre Dumnezeirea si Mântuirea Neamului său, prelundu-i întregul Patrimoniu mistic-spiritual: cu doine si legende, cu înfrângeri si izbăviri, cu suferinţe si bucurii, cu zguduiri si înălţări, cu psalmi si armonii, cu prigoniri si biruinţe, cu persecuţii si iertări, cu căutări si iluminări, cu răstigniri si învieri.
Blazonul Geniului crestin-ortodox, înnoitor si izbăvitor de Neam, nu este descendenţa dintr-o castă nobiliară, cununa academică cu lauri ori vreun semn heraldic cât mai vechi, ci CRUCEA biruinţei întru HRISTOS.
Bunăoară, Geniul crestin-ortodox veghează permanent si luptă cu râvnă, cu dăruire supremă pentru a exista o deplină concordie între Stat si Biserică, armonie care instituie comuniunea hristică a Neamului prin poporul drept măritor crestin (comunitatea prezentă).
Într-o Naţiune multimilenară precrestină si autentic crestină nu pot exista decât o singură LIMBĂ, o singură BISERICĂ, o singură, CRUCE, o singură ÎNCHINARE-cea dreaptă, o singură ÎNVIERE, o singură ÎNĂLŢARE, o singură FILOSOFIE a DUHULUI, un STAT NAŢIONALIST, o ECUMENICITATE SOCIALĂ si un ECUMENISM SPIRITUAL-CULTURAL. ATÂT!!!
ACESTA ESTE CHIPUL HRISTIC AL DACOROMÂNIEI MARI!!!
Comunitatea prezentă (poporul crestin ortodox) nu poate fi în acelasi timp slujitoare fidelă Bisericii lui Hristos si slugă terfelită si batjocorită a unui stat ateu-internaţionalist, instaurat culmea nu în regim de forţă invadatoare, ci demo(no)cratic cu devotamentul crestinilor slujitori ai lui Hristos sau a turmei îmbulzite de alegători ori îngrozită de sărăcie.
Orice erezie, orice schismă, orice imixtiune talmudică, orice cod-chazar-rabinic, gen: Kol Nidre (toate legămintele), etc., orice secularizare frăţească, orice bulă-papală, orice cosmetizare umanistă, orice retusare protestantă, orice înfrumuseţare renascentistă, orice altoire gnostică, orice încrucisare democratică, orice ideologie-nihilistă, orice raţiune-anarhistă, orice sofism-iluminat, orice îmbrăţisare ocultă, orice împrumut binevoitor, orice donaţie, orice clonare adusă, programată, impusă CHIPULUI HRISTIC AL DACIEI, atrage avalansa si cataclismul distrugerii structurii crestinismului evanghelic si implicit sfărâmarea temeliei ortodoxe a Naţiunii propriu-zise.
Tocmai de aceea Profetul Mihail Eminescu trage semnalul de alarmă privind înfiinţarea Mitropoliei catolice în Bucuresti: „Înfiinţarea unei metropolii romano-catolice în Bucuresti ne-a dovedit fără îndoială o lipsă de tact din partea Scaunului papal. Crestinii eterodocsi, mai ales cei de confesiune catolică, au fost în toate timpurile nu numai toleraţi, ci chiar si îmbrăţisaţi pe pământul românesc. Vechea episcopie a Milcovului o singură dată a fost ameninţată, sub Despot Vodă Heraclidul, care nu era de legea ţării (ci calvin), s-a bucurat însă totdeauna de protecţia Domnilor pământeni ai Moldovei. Tot astfel episcopia catolică din Târgoviste. De asemenea guvernul imperial austriac, lund măsuri pe la începutul secolului trecut pentru strămutarea la Craiova a Scaunului episcopal de Nicopoli, n-a întâmpinat nici o rezistenţă în Oltenia. În timpul nostru, în sfârsit, biserica papală a înfiinţat în ţară mai multe asezăminte de învăţământ, fără ca prin aceasta să fi desteptat vreo prevenţiune în opinia publică a ţării. Ba atunci când monseniorul Paoli a pus în lucrare proiectul său de a zidi o catedrală catolică în Bucuresti, românii ortodocsi au contribuit deopotrivă cu străinii catolici aflaţi în ţară pentru ca acestia să-si poată vedea cât mai curând dorinţa împlinită. Au fost dar românii atât de toleranţi încât au privit cu un fel de mulţumire cum încet-încet se organizează în mijlocul lor o biserică ai cărei membri sunt aproape toţi străini, a cărei preoţime e adusă din alte ţări (Nicolae Ceausescu a propus-impus Vaticanului, primul ierarh român pe Scaunul biserici romano-catolice, din Bucuresti n.a.), al cărei cap atârnă de o putere străină si nu are datoria de a se supune legilor ţării. Tari în credinţa lor, românii nu s-au temut de biserica papală si-au respectat pe aceia cari, desi eterodocsi, ţineau să se închine în felul lor.
Înfiinţând metropolia de la Bucuresti Scaunul papal i-a silit pe românii ce ţin la unitatea confesională a neamului lor să înceapă o luptă hotărâtă în contra bisericii catolice. Căci dintre două una: ori noua metropolie s-a înfiinţat fiindcă s-au sporit crestinii de rit latin în România-si atunci e rău; ori s-a înfiinţat fiindcă se sperează că ei se vor spori pe viitor-si atunci e si mai rău. Interesul nostru naţional este ca noi si numai noi să ne sporim în ţara pe care noi si numai noi am apărat-o timp de veacuri, noi si numai noi am pregătit-o prin curături pentru cultură; trebuie dar să combatem pe toţi cari lucrează în vederea unui element străin ...
Popor ce veacuri de-a rândul a luptat pentru lege, românii au identificat religia cu naţionalitatea si-i socotesc străini pe toţi cei ce nu sunt de legea neamului românesc, străini si chiar mai puţin curaţi, mai prejos de noi...
În toate timpurile Scaunul papal i-a socotit pe principii catolici drept agenţi ai propagandei catolice.
Străbunii nostri au fost persecutaţi de către regii catolici ai Ungariei nu pentru că erau români, ci pentru că papa îi ameninţa pe regi cu excomunicarea dacă vor fi îngăduitori cu schismaticii...
Astăzi însă, după o sută cinzeci de ani, Scaunul papal urmează mai departe cu lucrarea începută atunci.” (Mihai Eminescu, „Timpul”, VIII, nr. 112, 20 mai 1883, p. 1-2. Editorial: Bucuresti, 19 mai 1883)
CÂT DE MARE ESTE ADEVĂRUL spus de Profetul nostru, ADEVĂR, ce se continuă si astăzi, cu si mai multe pretenţii, cu si mai multe Ordonanţe, cu si mai multe obedienţe, cu si mai multe remanieri, cu si mai multe secte-confesiuni, cu si mai multe trădări politicianiste, cu si mai multă nepăsare, ca să nu spun nesimţire din partea Ierarhiei majoritare a B.O.R., care, este BISERICĂ NAŢIONALĂ, prin poporul drept măritor crestin-cel asumat permanent credinţei si Jertfei întru Hristos si Neam, nu prin Faraonii eclesiastici-alias Dinastia Borgia, Bokassa, întrupaţi în aur, în averi si mosii, care să le satisfacă permanent setea nesăţioasă a îmbuibării si delirul exploatării poporului, turnat apoi în temelia Catedralelor si în mesele Sfintelor Altare.
Nu stiu dacă a mai luat cineva atitudine atât de făţisă, de luptă pe baricada scrisului privind apărarea Bisericii Strămosesti, care este însăsi Naţiunea dacoromână, asa cum s-a înrolat Profetul Nemului Mihail Eminescu, de-a lungul scurtei sale vieţi crestin-ortodoxe, dar si peste veacuri prin Opera sa pilduitoare.
Nu cred că a fost vreo opinie separată a vreunui ierarh ortodox, sau vreo enciclică sinodală în acest sens, de apărare a Neamului si a Bisericii Străbune.
Cuvântul-manifest scris de profetul Mihail Eminescu si adus la cunostiinţa miilor, zecilor de mii de români, poate chiar milioane este o Mărtusirire de Credinţă. Este o Epistolă aidoma celor Apostolice. Este un fior si un cutremur ortodox din Evanghelia Neamului, care face mai mult decât câteva tomuri teologice scrise cu nerv pasiv, fie chiar cu ton de elocinţă.
Si atunci, cum se mai poate întreba cineva sau pronunţa contra, despre mărturisirea credinţei crestin-ortodoxe a Profetului Neamului-Mihail Eminescu, vreme de decenii, ba secole: cu prostie, cu ură, cu lasitate, cu interes, cu dezbinare, cu profanare, cu mojicie: din laicatul turmentat, din mustul mirenilor zăpăciţi, din fierbinţeală clericală, din nevroza academică, din struţo-cămila greco-catolică, din turpitudinea serenisimei oculte, din megalomania politichistă, din alte sminteli ori nebunii luciferice.
Gândirea metafizică a Filosofului Mihail Eminescu este „dezlegată” hristic prin expresia evanghelică: <>, iar autoritatea aceluiasi filosof, dar ca Geniu crestin-ortodox rămâne pilduitoare prin fapte, nu prin credinţă: <>.
În ce constă Destinul asumat al unui Geniu crestin-ortodox, al unui mare Profet, dacă nu-si pune chezăsie: VIAŢA, CHEMAREA, VOCAŢIA, MISIUNEA, ALEGEREA, DĂRUIREA, MESIANISMUL, asumarea CRUCII întru Dumnezeu si Naţiune ???
Să aruncăm apoi si o privire asupra legăturii sale înflăcărate, intrinsece, adânc responsabile, profund naţionaliste, a relaţiei dintre Naţiune (comunitatea prezentă) si Stat, aprofundând rolul etnicului, al cetăţeanului, al pseudo patriotului, al Neamului, sensul unor toponime, pravile, drepturi vechi, străvechi, legi ale pământului, nescrise, ci mostenite din străbuni, etc.
Destinul poetului, filosofului, profetului Mihail Eminescu poartă pecetea Duhului Sfânt, astfel că aura înţelepciunii Geniului rămâne pururi prezentă si evidentă oricărei epoci istorice:
„ ... Adeseori am enunţat în coloanele noastre un adevăr dureros, pe care l-am constatat din lipsa de pietate ce o au patrioţii pentru trecut, adevărul că rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu este cea românească, ci sînt străini romanizaţi de ieri-alaltăieri.
Oricine înţelege ce înseamnă rasă. E adevărat că d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C.A. Rosetti, Pherichydis sunt, politiceste vorbind, români, naţionalitatea lor politică e cea românească; însă ferească Dumnezeu sfîntul ca să-i confundăm vreodată cu acel neam de oameni, cu acel tip etnic care, revărsîndu-se deoparte din Maramures, de alta din Ardeal, au pus temelia statelor române în secolul al XIII-[lea] si al XIV-lea si care, prin caracterul lui înnăscut, au determinat soarta acestor ţări de la 1200 si pînă la 1700. N-am avea decît să punem pe micul Giani alături c-un mocan de la Săcele, de la Vatra Dornei, de la Breaza ori de la Cîmpulung pentru ca orice om cu minte să rîză ţinîndu-se cu mîinile de inimă de colosala deosebire de rasă. Un mocan din ţinutul Sucevei ori a Câmpulungului are de patru ori mai mulţi creieri deci si mai multă minte decît mica escelenţă a lui musiu Tache, care, comparat cu ceea ce numim noi rasă română e între noi vorbind, o speţă de caricatură.
Dar se va zice: d-nii Giani, Cariagdi, Carada, C. A. Rosetti sînt romanizaţi. O mare fericire pentru neamul românesc nu este aceasta dar în orice caz a fost o datorie pentru ei de-a se adapta ţării care i-au ocrotit si i-au hrănit, au făcut din ei ceea ce sunt astăzi. Din împlinirea acestei datorii suntem departe de-a le face un merit. A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special pentru d-nii Cariagdi si Carada, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ, care este mostenirea esclusivă si istorică a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de sine si nu despre el e vorba.
Nici noi nu contestăm că această serie de domni vorbeste româneste; ceea ce contestăm însă este că s-ar fi asimilat caracterul lor cu caracterul neamului românesc. Stim foarte bine că acest adevăr o să fie neplăcut pentru mulţi onor, liberali, dar el trebuie spus odată, ca [să] li se ia gustul de-a mai pretinde monopolul naţionalismului si românismului.
Există multe indicii, atît în numirile localităţilor si rîurilor, precum si în alte împrejurări, cari denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formaţiunii statelor noastre. În adevăr, pe cînd găsim în Ţara Românească Argesul, găsim tocmai în nordul Daciei un pîrîu numit Argestrul care se varsă din stânga în Bistriţa, rîu ce izvorăste din Maramures. Pe când în Ţara Românească aflăm Cîmpulungul ca ţinut si descălecătoare, aflăm în Bucovina, în creierul munţilor, un Cîmpulung tot ca ţinut si descălecătoare. Înainte sau abia după formarea statelor române vedem românii desub Coroana Ungariei pretinzând să se judece între ei după dreptul lor propriu, jus Olachale sau Olachorum; o cerere analogă fac moldovenii ce pribegise în Polonia, să se judece după dreptul românesc. Si aceasta când? Pe la 1380. Care-a fost consuetudinar la carele ei ţineau cu sfinţenie, fie sub coroana Ungariei, fie sub a Poloniei? El n-a fost scris niciodată; era atît de viu în constiinţa poporului, atît de necontestat de nimenea, încât nici unul din vechii nostri Domni n-au găsit de cuviinţă să-l codifice. În fine unitatea actuală a limbii vorbite, desi e în mare parte un merit special al epocii lui Matei Basarab, dovedeste totusi că si în această privire erau elemente cu totul omogene, preexistente limbei bisericesti, cari înclinau a căpăta o singură formă scrisă. Organografic vorbind limba era aceeasi; numai termenii, materialul de vorbe diferea pe ici pe colo. O unitate atât de pronunţată a limbei dovedeste însă o unitate de origini etnice. E indiferentă cestiunea dacă elementele ce compuneau acest sîmbure de popor modern erau tracice sau latine si ilirice, destul numai că, din al VI-lea secol după Hristos, la năvălirea avarilor în Tracia (a. 579) oastea condusă de Martin si Comenţiol e compusă din oameni ce vorbesc româneste. Tot acest neam apare mai târziu în Dacia, iar asupra originei lui se ceartă până azi învăţaţii... E pentru noi incontestabil că un popor care sute de ani n-a avut nevoie de drept scris, desi au avut epoce de bogăţie si glorie, au fost, un popor tânăr, sănătos si bine întemeiat... Iată de ce întîmpinăm cu neîncredere orice înnoitură pornită de la acesti oameni de ieri de alaltăieri, cari n-au simţ istoric, nu cunosc trecutul ţării, nu sunt capabili a înţelege spiritul si înclinaţiunile adevăratului popor românesc si al căror patriotism se măsoară cu leţuri, cu mul, diurne, pensii reversibile, sinecure etc. Acesta e îndealtmintrelea un secret public în România si nu sîntem noi singuri cărora să le fie rusine în adîncul sufletului cînd se află că pînă si Constituţia, legea fundamentală si de drept public a ţării, s-au croit de către doi neoromâni (Carada si C. A. Rosetti) cari s-au întrolucat într-o noapte pentru a determina soarta României.” (Mihai Eminescu, Publicistică Referiri istorice si istoriografice. Cartea moldovenească. Chisinău-1990, p. 326-329)
În rotirea aspiraţiei spre transcendent Geniul crestin, care e deasupra timpului si spaţiului, devine o Taină, ce trage după sine universul Neamului său si al lumii spre înnoire. Nu constituie un privilegiu existenţa si dimensiunea sa creativă, ci un imperativ mistic-ortodox:
„Vitalitatea unui individ si a unui neam, spune Monahul Atanasie de la Petru Vodă, este puterea lui de creaţie. Prin asta trăieste si individul si neamul, si tot prin asta supravieţuieste.” (Monah Atanasie Stefănescu, Fragmente De Epistole. Ed. Scara, Bucuresti-2016, p. 171).
Toate responsabilităţile se întrupează în el spre izbăvire. Constiinţa sa îl îndrumă astfel spre Dumnezeu, purtând în sine si constiinţa naţiei, a lumii pentru a le reda unei Bunevestiri. Tocmai în aceasta constă dealtfel nemurirea lui, punându-si jertfă viaţa sa ca hotar vesniciei Neamului.
Menirea vieţii lui-Destinul, chemarea, alegerea, vocaţia, misiunea hristică aprinsă de Lumina Logosului rodeste în comuniunea harică cu Dumnezeu, cu semenii, descoperindu-si siesi adevăratul său sens si raţiunea de a fi Român, de a fi Crestin, de a fi Geniu, de a fi Profet-singura raţionalitate si unica logositate întru desăvârsire.
Profetul nostru Mihail Eminescu, de atunci, nu mai are nevoie de evaluare, de re-evaluare, de re-cunoastere, de către critici, de către epigoni, de către detractori ori dusmani. Nu!
Ceea ce este însă imperios necesar, ceea ce este demn de Naţiunea noastră dacoromână este cunoasterea integrală a Geniului său profetic, respectiv a întregii sale Opere.
El are nevoie de o Cinstire aleasă, care este de fapt suprema recunoastere.
Românul care s-a <>, care a pledat admirabil pentru AURA LUCEAFĂRULUI si pentru MIRACOLUL EMINESCIAN a fost filosoful crestin-ortodox Constantin Noica:
„De peste o jumătate de veac, s-a pus problema unei statui Eminescu pe gustul tuturor. Nu s-a putut face.
S-a pus problema, la Universitate, a unei catedre Eminescu. Nu s-a putut face.
S-a pus problema unui anuar Eminescu sau a unei reviste, care să publice ineditele poetului si comentarii asupră-i. Nu s-a putut face.
S-a pus, în sfârsit, problema unei ediţii Eminescu complete. S-a început una, dar nu s-a putut încă face până la capăt.
Este în schimb ceva care se poate face, care trebuie făcut si care interesează mai mult decât o statuie, o catedră, un anuar, ceva care echivalează cu operele complete: este editarea întocmai, facsimilarea Caietelor lui Eminescu... Ele ne privesc pe toţi! Ele pot vorbi tuturor, într-un fel, si mai ales oamenilor tineri...
În clipa de faţă Eminescu nu e decât cel mai mare poet al României. Avem temeiuri să credem că el poate fi transformat în Pedagog al ei dacă se pun la dispoziţia oricui, si mai ales a tineretului, caietele cuprinse în cele 44 manuscrise de la Biblioteca Academiei Române... În întregul lor, însă, cele peste 7 000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietăţii faţă de cultură pe care nu stiu cîte alte naţiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creaţia literară, ci si literaturile lumii; filozofia, ca si astronomia, matematicile, fizica si chimia; istoria, ca si economia; limbile clasice si cele moderne, cuvîntul străin si cuvântul românesc...
Dar nu de genialitate e vorba în aceste caiete, ci de subsolul ei, mai instructiv decât geniul, care te încremeneste si paralizează. Caietele arată oricui care e răspunderea si umilinţa omului de cultură, fie că este ori nu geniu. Dincolo de învrednicirea lui Eminescu, e vorba în caiete de vrednicia lui Eminescu, nestiută încă de intelectualul român, care-l admiră atât de mult. Si, dincolo de pesimismul lui Eminescu, apare aici sănătatea lui fără seamăn, splendida replică, în anii mai târzii...
Rătăcitor disciplinat prin toate lumile culturii, Eminescu devine o Universitate. Tinereţea sa învăţată, exemplar deschisă către tot ce e adevăr, lumină si mestesug cărturăresc, trebuie pusă în faţa tineretului de astăzi si mîine...
Dar prin Eminescu si mostenirea miraculos rămasă de la el ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie si cele mari. La scara culturii noastre, funcţia lui Eminescu poate fi mai vie decât cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, ci o constiinţă de cultură completă, de la deschiderea spre matematicii, pînă la aceea către istorie, pentru care avea un organ deosebit...
Nu vă povestesc ce s-a întîmplat între ’68 si ’78, timp de zece ani, cu încercările mele... După acesti zece ani care au început cu solicitarea către Zaharia Stancu să facă această facsimilare-si îndrăznesc să vă spun mai mult-, cu asigurarea lui Zaharia Stancu după o lună sau două că e primit în audienţă de Presedintele ţării, a spus: - <>. Si Presedintele ţării i-a spus: - „Daţi-le drumul, dacă n-au nimic supărător”.
(Constantin Noica, Introducere La Miracolul Eminescian. Editura Humanitas, Bucuresti-1992, p. 11, 14, 16, 33, 73)
Există năvăliri-urgisitoare care s-au abătut de-a lungul timpului asupra sfintei noastre Vetre crestine dacoromânesti: o sămânţă vătămătoare-mătrăguna, o buruiană rea-cucuta, o plantă-carnivoră, o ciupercă otrăvitoare-pălăria sarpelui, o grupare-ocultă, mai multe, o seminţie-dusmănoasă, mai multe, care pentru sânul care le-au alăptat, pentru conul de lumină care le-au crescut, pentru pieptul care le-au îmbrăţisat si alintat, pentru izvorul care le-au potolit setea, pentru via si grâul care le-au îmbelsugat masa si traiul, s-au întors împotrivă-le si le-au smuls, le-au strivit, le-au călcat în picioare, le-au ars spulberându-le cenusa, lăsând în plinul iubirii victimelor, golul urii si prădăciunii lor ucigătoare.
-De ce trebuie să se plătească Binele, Frumosul, Adevărul, Dreptatea, Jertfa, Dragostea, cu ură, răzbunare, calomnie si crimă?
Două sunt răspunsurile cele mai adecvate:
-cei răi dau tot ce au mai <>;
-pentru ca Dăruirea celor buni să devină Dar dumnezeiesc.
Eminescu a fost un geniu religios al căutării, dar prin creaţie sa a rămas un geniu crestin-ortodox al Suferinţei: La Junimea era înconjurat de masoni. Familia (căsătoria) i-a fost interzisă de Maiorescu. Nebunia i-a fost inventată. Detractorii l-au diagnosticat cu boli venerice. Sentinţa i-a fost decorată regal. Oculta cu iudele si Irozii îl răstignesc continuu.
Neoepigonii se sinchisesc de Profetul Eminescu ca Bismark-cancelarul, de naţia noastră: „Mă sinchisesc de români ca de paharul meu când este gol. Independenţa românească nu are importanţă decât pentru evreii germani, pe care sunt obligat să-i răsfăţ si să-i câstig, care îmi pot fi de folos în Germania si pe care îi plătesc cu bani românesti.”
(Catherine Durandin, Istoria românilor. Institutul european, Iasi-1998, p. 132)
Observaţia jurnalistului Mihail Eminescu este dar, îndreptăţită si promtă: <<... se spune că puterile judecă foarte drept când e vorba de evreii lor si că numai noi suntem chemaţi a fi jertfa unei mistificaţiuni.>> (E. A., X, p. 293)
„Relaţiile lui Bismark în rândul bancherilor evrei, intermediate de G. Bleichroder, ca si favorizarea constantă a consorţiului prusian Stroussberg- Bleichroder-Hansemann de către cancelar, îi erau bine cunoscute lui Eminescu, întrucât T. Maiorescu si Th. Rosetti, apropiaţi ai săi, erau implicaţi direct în negocierile purtate la Berlin si Bucuresti cu importantul bancher. Ulterior, cei doi au fost desemnaţi ca avocaţi ai Societăţii pe acţiuni a căilor ferate române din Berlin, la propunerea părţii germane.” (T. Maiorescu, I, 1936, p. 320-321, citat de George Ene în Eminescu Securitatea si Siguranţa Naţională a României. Ed. Eikon, Cluj-Napoca-2014, p. 271)
Vârf de Lance la oficiosul ziar al partidului conservator, EMINESCU preface <> în VREMEA PLINIRII Unităţii naţionale: „Eminescu îsi asumă, ca o profesiune de credinţă, lupta pentru libertatea si demnitatea Ţării si a Neamului, intrând în contradicţie (si chiar în dusmănii ireductibile), atât cu liberalii cât si cu proprii săi sefi din Partidul Conservator, pentru politica lor de cedare a intereselor naţionale în faţa puterilor străine, a capitalului internaţional si a francmasoneriei conduse de evrei.” (Ioan Ciama, Eroi si Martiri Români: Horea, Iancu, Eminescu, Codreanu, Moţa. Ed. Eurostampa, Timisoara-2015, p. 55)
Liderilor masoni ai politicii de subordonare a intereselor naţiunii dacoromâne faţă de privilegiile alogenilor, Titu Maiorescu, Th. Rosetti, P. Carp, etc., care cereau jertfirea unor drepturi naţionalist-suverane, pentru a ne îndrăgi Europa, Mihail Eminescu le ripostează: „... este guvernul atât de naiv să creadă că, prin admiterea la drepturi civile a o jumătate de milion de vagabonzi (aluzie la evrei), teritoriul României devine sacrosant si, dacă nu s-ar putea menţine un stat apărat de badea Toader, se va putea menţine unul trădat din capul locului de Iţic si de Leiba?” (ibid. p. 56)
Definirea Românului, rostul si sensul său sunt credinţa si jertfa-coordonate ale mântuirii Neamului: „Ca neam ori ca individ trebuie să te pui în discuţie, să te înnoiesti si să tinzi către necurmata ta definire.” (Duiliu T. Sfinţescu, Răspuns Dat Tinerilor.Ed. Crater, p. 530)
Toţi marii luminători au avut pentru Neamul dacoromân o viaţă jertfelnică, dăruită lui Dumnezeu: „În ţara noastră, Biserica a fost unul dintre centrele spirituale ale acestui neam si n-a făcut deosebire între naţionalism si evlavie.” (Părintele Sofian. Ed. Bizantină, Bucuresti-2012, p. 628)
Între naţionalismul crestin si evlavia ortodoxă sălăsluieste viitorul Dacoromânilor: „Este o ţară de viitor divin... Va avea neamul românesc, o mare misiune... Nu pentru că a avut un Stefan cel Mare în Moldova, un Mihai Viteazul, pe care îl susţin cu tot sufletul, în Ţara Românească si un Vlad Ţepes... Ci pentru că neamul românesc nu a uitat bătaia clopotelor.” (Între timp si vesnicie-Viaţa părintelui Arsenie Papacioc. Ed. Accent Print, Suceava-2014, p. 218).
Menirea geniului poetic a lui Mihail Eminescu-Râul harului, susură din albia Cerului si Sânul neamului Dac, curgând limpede si nesecat din nimbul dăruirii ortodoxe al bucuriei si profeţiei sale crestine.
<
Asadar, Aura Poetului-Profet Mihail Eminescu odrăsleste vesnic în noi cu chipul său viu, integru, ager, cu necurmată energie, cu grija si atitudinea plenară, cu nestinsă frumuseţe, cu zel aprins de luptă si sacrificiu, cu o neţărmurită putere de a se dărui Naţiei si Dumnezeului ei.
„ Nu se mai poate da o imagine a lui Eminescu, la fel cum nu i se poate face o statuie, sau o judecată îngust critică, desi numai aici, la noi, în înţelesurile si subînţelesurile noastre, el este cu adevărat.” (Constantin Noica, op. cit., p. 115)
„Noi suntem undeva, în iarba moale,
În spicul copt, în ţarina fierbinte,
În munţii cu mândrele poieni la poale,
Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!
Noi stăm si astăzi strajă-ndelungată,
Sus, sus la ale vesniciei porţi,
S-aducem iarăsi jertfă neîntinată,
Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!
(Maica Teodosia-Zorica Laţcu, Noi nu suntem morţi!)
Tuturor Românilor mei dragi: Primiţi-l pe EMIN, îmbrăţisaţi-l si iubiţi-l permanent!
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 6/15/2016 |
Contact: |
|
|
