Setea de absolut in poeziile Domnitei Neaga
Credem în Absolutul din noi, de aceea ne place poezia Domnitei Neaga, care spintecă drumul spre Absolut căutându-i piscurile. Uneori ne vine să strigăm si noi ca Faust: “Iubesc pe acela care doreste imposibilul!”… Acest imposibil si setea aceasta de Absolut sunt trăite de fiecare dintre noi într-un fel anume, fiindcă toti suntem plămăditi din lutul etern al Creatorului.
La Domnita Neaga, setea de Absolut, cu precădere în volumul “Floare de lotus”(2016), pare să fie coloana vertebrală a creatiei sale. În poeziile cu o largă diversitate tematică si impresionante prin profunzimea abordării, excelează acele poezii în care Absolutul este căutat cu înfrigurare. Spiritul său complex si dinamic, însotit de o minte de cugetător, autodefinit ca un “Fir de trestie firavă, gânditoare-n ochi de apă,/ Mai visez un cer albastru si o lume să mă-ncapă…”(Trestie gânditoare), simte mai acut această chemare căreia încearcă să-i răspundă. Natură poetică prin excelentă, receptivă la romantismul care i se potriveste universului său interior, poeta se simte bine si sub influentele expresionismului, prin teme si motive predilecte precum: tristetea si nelinistea metafizică, disperarea, absenta, neantul, moartea, dezagregarea eului, etc.
Câteva caracteristici ale expresionismului din poeziile Domnitei Neaga ne amitesc discret de poezia lui Lucian Blaga: atitudinea meditativă, neantul, imaginea nufărului, lotusul…( "Nu stii, că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”). Asemenea poetului-filosof, Domnita Neaga, prin bogătia spirituală si gândirea subtilă, răscoleste prin mistere si adaugă din propria-i strălucire la “corola de minuni a lumii”.
Gustul rafinat al poetei si aplecarea ei pentru metafora rară au dat titlul volumului, “Floare de lotus”, emblematic pentru întreaga sa creatie. Floarea de lotus are multe semnificatii, dar Domnita l-a ales pe cel mai cunoscut, simbolul spiritualitătii si al puritătii, simbol unic si uimitor al naturii, care atinge o perfectiune pe care cu greu ne-o putem imagina.
Poeta a avut în vedere caracteristicile acestei flori de lotus pentru că ele reprezintă o analogie perfectă a conditiei umane: chiar si atunci când rădăcinile sale se află în cele mai murdare ape, lotusul dă nastere celei mai frumoase flori din lume, motiv de inspiratie pentru multi poeti. Ea ne aminteste că Absolutul se împleteste cu reversul său, relativitatea, fără de care nu poate exista.
Oamenii sunt făcuti din absolut si relativ, nu se poate trăi, nici gândi fără amândouă aspectele, căci relativul e implicat în absolut.” Si de există alb, nu vezi/ Că negru-l face să existe?”, zicea George Cosbuc în “Legenda trandafirului”. Poezia Domnitei Neaga ne aminteste acest adevăr, că omul nu este capabil aici, pe pământ, să ajungă la cunoasterea absolută. Obstacole variate si multiple stau în calea noastră, dar mai ales obstacolele care se află în interiorul spiritului uman, al propriilor noastre vulnerabilităti. Poeziile Domnitei au multe trimiteri la legea contrariilor, la teoria relativitătii a lui Einstein. Frumos este surprins acest precept si de către Vasile Ghica: “În istoria oricărei iubiri există un balcon ca al Julietei, pe care mai târziu se întind rufe”.
Domnita Neaga trăieste sub imperativul amorului (cum ar zice Mihai Eminescu, ca “o sete care-l soarbe”, ca “un adânc asemenea/ Uitării celei oarbe"). În acest “adânc”, se află provizia subtilă a vietuirii sale. Dragostea este singura cale spre a accede în cunoastere, în aspiratia spre Absolut si de aceea, iubirea, cel mai nobil dintre toate sentimentele, este de o frumusete unică în poemele autoarei.
Poeta se revoltă împotriva caracterului contradictoriu al vietii noastre. Această dihotomie o răscoleste: “Amintirile, grădina fermecată,/ Sunt strigătul neputintei mele/ De a deveni lumină/ Din lumină adevărată” (Istorie). Ea crede că dragostea are putere nemărginită: “Tot plumbul meu din suflet s-ar topi,/ De ti-as simti pe-aripi de vânt chemarea!” (Desfrunzire). Atingerea absolutului este pentru poetă fericirea dată de împlinirea în dragoste, la care nu a ajuns, cu toate eforturile făcute: "Mările tale m-au strivit între ape/ Si m-au aruncat într-o lume nepământeană,/ Am cutreierat pustiuri si zări,/ Având drept călăuză Fata Morgană.// M-au rănit de moarte piscurile/ Si m-au tinut într-o temnită de tăciune, /Am înfruntat frigul si noaptea,/ Având alături/ Un înger dintr-o altă dimensiune." (Coloana de calcar). Legile universale îsi spun cuvântul: “Am vrut să trecem puntea spre hăul abisal,/ Să regăsim comoara ascunsă între stânci;/ Am devenit cu vremea, tot căutând pe brânci,/ Din vânători de visuri, vânatul ideal”…(Vârful lumii).
Setea de absolut în iubire, această atractie profundă, dăinuieste mai ales sub aripa poeziei, ca un refugiu în starea energetică a creatiei, considerând că prin artă ne măsurăm cu absolutul: “Există undeva o lume de poveste,/ Cu stânci aride, greu de trecut,/ Pe care o străbatem împreună;/ Iarba înverzeste în rime,/ Văzduhul e ritm/ Sub norii ca tropi prevestitori/ De frumoasă furtună...//Acolo, departe de forfota pământeană/ Si golite de hainele lor/ Maculate,/ Mi-am trimis gândurile,/ Spre a deveni flori de lotus/ Adevărate...(Furtună). Setea de absolut în iubire o trăieste poeta si acum, când se apropie de anii mai târzii ai vietii. O nuntă împărătească, ce i-ar fi scăldat chipul în lumină si i-ar fi învestmântat gândurile în alb, ca o împlinire a idealului iubirii, încă mai este asteptată, desi: “Încăruntit-a vremea în lespedea din poartă,/ Stau si mă uit pe cale si încă te astept;/ Rochita de mireasă e pusă la păstrare,/ Iar florile de nuntă îmi vestejesc în piept”…(Nuntă de demult).
Desi legea contrariilor îi dă atâta neliniste, Domnita Neaga se situează totusi pe pozitii diametral opuse acelor autori care alungă Absolutul din noi. “Desi aproape, mi-ai rămas departe,/ Cu tot suavul clipelor dintâi,/ Iar în povestea scrisă-n nopti cu lună/ Am vrut să fim dar… n-ai putut să fii!”(Dar neasteptat). Poeta nu oboseste asteptând să soarbă măcar din când în când trăiri sfintite în crâmpeie de dumnezeire. Simte că "Vrejul noptii/ Leagă în ochiul meu/ Râuri de lumi/ Bătute în asteptare." (Contemplare), iar “Pentru dorintele noastre imposibile,/ Cineva grijuliu ne-a dat cerul,/ Să putem încolti si rodi/ Si, la nevoie, să recompunem misterul…” ( Suntem). Primăvara o face pe poetă să simtă că renaste spiritual: “Îmi umblă-n trup un zeu fără astâmpăr,/ Mă poartă-n zări suave spre tării,/ Sub pasi îmi pune doar covoare rosii,/ Iar sub aripi, celeste herghelii”(Un foc ascuns).
În frumoase si profunde versuri, poeta ilustrează aspiratia spre desăvârsire si împlinire ca om, acea dorintă nobilă de a-si păstra verticalitatea. Dar, constientă fiind că suntem alcătuiti din lumini si umbre, stie că doar sufletul poate rămâne vertical: "De mai multă vreme,/ Iubesc/ Doar lucrurile verticale...// Ating nelinistită peretele, oglinda,/ Desprind de pe ele frânturi de idealuri/ La care am aspirat,/ Si care cad grămadă pe podea;/ Le strâng si le arunc/ În bătaia vântului,/ Dar ele năvălesc înapoi în casa/ Cu fereastra deschisă/ Si perdelele ridicate./... Adorm si mă văd/ Cum plutesc printre ierburi,/ Si, cu o liniste infinită, constat/ Că singurul lucru vertical/ Este sufletul/ Care, ca o floare albastră de lotus,/ Se înaltă din mine,/ Deasupra apelor universului..."(Lucruri verticale).
Domnita Neaga aspiră spre o existenta în liniste, departe de realitatea agresivă. Ascultând freamătul oceanului infinit din interiorul său îsi doreste: "De-as avea puterea/ Să urmez spuma credincioasă/ A valului,/ Să sting în apă vie/ Sentimentele aprinse,/ Iar furtuna să o transform/ Într-o nesfârsită liniste/ Interioară...// Si astfel, în casa nebântuită,/ Să astern curată/ Fila zilei/ De mâine..." (Pagină albă)
Fire sensibilă, suavă si delicată ca o floare de lotus, în fata realitătii agresive, poeta îsi caută protectie si tămăduire adâncindu-se în consolare: “Si să pornim spre nestiute tărmuri,/ Departe de-astă lume-surogat…/Frumosi si tristi, asemeni unor îngeri,/ Senini si blânzi, ca mieii la tăiat!”(Tărmuri). Scurgerea timpului îi creează o profundă neliniste, căci nu încetează să viseze nemurirea: “De ce trecut-a vremea ca un gând,/ Când Universul tot e Vesnicie?/ O parte-am fi putut din el să fim,/ Arzând constant, o singură făclie…// De unde nebunia de-a trăi,/ Într-un amurg, scânteia tineretii?/ Ce taină poartă sufletul, ce răni,/ De saltă peste trupul meu nămetii?” (Suav de luna nouă).
Interogatiile retorice apar deseori în poeziile sale, căci “omul este un ghem de întrebări”, asa cum zicea Petre Tutea. O astfel de poezie, care coboară în adâncurile gândului, intitulată ”Sub vremuri”, e alcătuită pe o structură interogativă: “Cine-ar vrea să îmi înghită/ Tot nisipul din clepsidră,/ Motivând că-i doar o joacă…?/ Doamne, nu-l lasă s-o facă!”.
La sfârsitul lecturii, ne despărtim cu greu de o asemenea carte. De bună seamă că va dăinui prin gândirea subtilă care pătrunde în adâncimea unei lumi trăite cu fervoare. Poezii suave si încărcate de smerenie tăcută adâncesc efortul de a atinge zonele inefabilului, poezii pe care, parcă îti vine să întinzi mâna, să le mângâi. Eruditia, bogătia spirituală încărcată de idei scăpărătoare pun în lumină un poet care răscoleste rostul misterelor greu accesibile ale universului uman, fiind astfel capabil să vadă nevăzutul.
|
Elena Buica 6/12/2016 |
Contact: |
|
|
