Costa Blanca: locul unde muntele iese la ... mare
Pe vremuri, vacantele noastre tipic românesti se axau pe două destinatii aparent opuse: muntele sau marea. Cale de mijloc nu exista iar dacă le voiam pe amândouă le vizitam separat, pe rând. Nu-mi imaginam că voi ajunge vreodată să ezit când voi fi rugată să fac distinctia între cele două forme de relief, teoretic antagonice. Cum as fi putut să confund două lucruri care, în mintea mea, se excludeau reciproc?
Poate tocmai pentru a-mi dovedi că nu dă nici doi bani pe socoteala mea de acasă si pe ideile mele preconcepute, destinul sugubăt mi-a dat o lectie si, fără a mai astepta zadarnic ca Mohamedul din mine să se mute la ses, mi-a trimis pur si simplu muntii în întâmpinare, asezându-i lângă Marea Mediterană. Astăzi, după aproape două decenii de locuire pe frumoasa Costa Blanca, nu pot să nu mă minunez de armonia în care se completează cele două forme de relief, doar aparent ireconciliabile.
Neputând rezista tentatiei învecinării cu Sierra, omul de munte din mine, care nu concepea că se va stabili vreodată pe tărmul mării, se simte înghiontit în permanentă să colinde împrejurimile, urcând si coborând, cu elan mereu înnoit, versantii care se-naltă semeti direct din Mediterană. Cumulată peste ani, suma diferentelor de nivel parcurse cu tenacitate de pasii mei mărunti, dar neabătuti, rivalizează desigur cu palmaresul pe verticală al multor alpinisti profesionisti. Asta în ciuda faptului că muntisorii de pe aici nu se compară în înăltime cu Alpii sau cu Carpatii, dar, din moment ce urcusul începe la nivelul mării, la cota zero absolut, multe trasee se dovedesc a fi probe de rezistentă deosebit de dure.
Relieful regiunii Alicante este unul dintre cele mai abrupte ale Spaniei si, chiar dacă nu se situează la altitudini prea mari, spectaculozitatea lui nu lasă pe nimeni rece. Terenul accidentat atrage însă nu doar alpinistii ambitiosi, dornici să absolve trasee de maximă dificultate, ci si ”plimbăretii” amatori. Desi e cunoscută mai ales ca una dintre cele mai propice zone ale Europei pentru turismul estival de cură heliomarină, fâsia de litoral stâncos din jurul orasului Alicante e una dintre adresele tinute destul de în secret de amatorii de drumetie simplă, relaxată. Unde mai pui că acest adevărat paradis de hiking e usor de accesat din orice tară europeană, venind cu masina sau zburând cu companiile aeriene low cost, care deservesc regulat aeroporturile Alicante si Valencia!
Costa Blanca are o lungime de 500 de kilometri, fiind delimitată la nord de orasul Denia iar la sud de promontoriul Cabo de Gata. Întinse ca niste degete răsfirate, care parcă vor să însface marea, lanturile de stâncă calcaroasă ale Sistemului Betic avansează dinspre interiorul tării, vălurind relieful arid, uscat si sfărâmicios, cu vegetatie compusă preponderent din mărăcini cu aspect spinos, rezistenti la intemperii. Adeseori versantii sunt traversati de liniile paralele ale ”bancalelor”, mosteniri de pe vremea maurilor, apte să ofere cât de cât loc adecvat culturilor agricole, împiedicând apa care vine asa de rar să se prăvălească nestăvilit în torente imposibil de controlat. Straniile terase, dispuse ca niste inele suprapuse, amintesc vag de America Centrală si de Sud, de Anzi, de Peru, de Machu Pichu ...si de chinul scalvilor, care s-au spetit secole de-a rândul să stivuiască pietrele, ca niste Sisifi ai Evului Mediu.
De parcă elementul contundent s-ar impune cu de-a sila, croindu-si drumul prin mediul tepos, iesind din măduva mesetei iberice pentru a se răcori la final în răcoarea apei, dintii de fierăstrău ai Cordillerilor se aliniază cuminti, paraleli, de la sud-vest spre nord-est: Sierra de Mariola, Sierra de Carrasqueta, Sierra de Crevillente, Sierra de Salinas, Sierra del Maigmó, Sierra del Cid, Sierra de Bernia. ”Capacul” li-l pune Sierra de Mariola, cu cei 1.389 de metri ai săi.
Printre peretii abrupti se cască hăurile adânci ale faliilor imposibil de traversat, cunoscute sub numele de ”barrancos”. Cea mai temută prăpastie poartă numele fioros – cum era să fie altfel? – de Barranco del Inferno. Pe acolo trece un traseu de rang important la nivel national, un asa-zis GR - Gran Recorrido. Celelalte două categorii - trasee scurte (PR - Pequeńo Recorrido) si poteci locale (SL - Senderos Locales) sunt la fel de bine amenajate si beneficiază de un sistem de indicatoare de semnalizare usor de reperat, la rândul său ireprosabil.
Traseele cu nume stranii precum Cavall Verd (cal verde), sau Moro Blau (maurul albastru) exercită o atractie irezistibilă asupra curiosilor itineranti iar legendele despre comorile ascunse de maurii alungati în grabă acum multe sute de ani, sau ale contrabandistilor din secolul trecut înflăcărează imaginatia. Numărul mare de ruine de castele si turnuri de observatie părăsite, ca si abundenta de pesteri care răsar parcă la tot pasul din relieful carstic specific zonei nu fac decât să îndemne si mai mult la cercetări amănuntite. Unele adăpostesc picturi rupestre vechi de mii de ani, în timp ce altele au servit drept refugiu tâlharilor la drumul mare, care obisnuiau să taie drumul călătorilor nevoiti să treacă muntii prin defileele înguste.
E suficient să auzi rezonanta conchistadorială a denumirile muntilor că deja-i cresc aripi fanteziei. Dar nu numai numele, ci si formele fistichii, amintind de siluetele gigantice ale unor închipuiti uriasi din poveste stârnesc imaginatia. Asa, de exemplu, coama muntelui Montgo seamănă leit cu un elefant ce tocmai se odihneste. De asemenea, la tot pasul ai impresia că pe cerul de un albastru strălucitor sunt proiecteate chipuri de războinici cu profiluri severe si cu bărbi impunătoare. De la pupitrul mării le dirijează triunghiularul Peńon de Ifach, pinten alb, ascutit, izvorât direct din apele bleumarin. Altitudinea sa de 333 de metri e predestinată parcă pentru cele trei colturi cu care se opinteste din apă. Încă de pe vremea cartaginezilor, ”Peńonul” era cunoscut ca simbol al acestei regiuni de coastă. Ei l-au botezat ”Micul Gibraltar” pentru că seamănă leit cu fratele său mai mare si pentru că le vestea apropierea de malul Atlanticului, care pe atunci reprezenta ”Capătul Lumii”. Astăzi, stânca Ifach e protejată si declarată Parc Natural, cu suprafata cea mai mică din catalogul numeroaselor Parcuri Naturale ale Spaniei. Aici creste o specie endemică de floare roz care-i poartă numele, delicata silene hifacensis.
Motivul principal care contribuie la recunoasterea ”Coastei Albe” ca refugiu perfect pentru ”hibernatul activ” este clima sa blândă, cu conditii ideale pentru întreprinderea de excursii montane pe durata întregii ierni continentale. Atunci când în restul Europei începe să ningă, pe Costa Blanca începe sezonul rucsacului, pentru că, pe aici, zăpada e un cuvânt exotic, cunoscut doar din auzite.
Iarna, temperaturile medii de peste zi se situează între 16 si 20 de grade Celsius iar temperatura apei mării arareori scade sub 15 grade. Sezonul ”rece” e deci foarte blând, cu temperaturi care amintesc de primăvara vesnică, iar ploile sunt extrem de rare. În fapt, precipitatiile sunt asa de slabe încât pericolul desertizării e vizibil la tot pasul. Înclusiv furnizorul local de apă s-a gândit să îndemne la economie, scriind pe facturile de la finalul anului: ”Vă dorim un an ploios!”.
Lipsa ploilor, motiv de grijă pentru localnici, e prilej de bucurie pentru turisti. Meteorologii garantează o medie de nici mai mult nici mai putin decât 300 de zile însorite pe an! Sezonul de ”senderismo” (trekking) începe deci în luna septembrie si se sfârseste în luna mai, când dogoarea verii ne toropeste asa de tare încât e de preferat să ne mutăm cu totii în primitoarele valuri ale Mare Nostrum (numele latin al Mediteranei). Îmbinare mai plăcută între efort si relaxare nici că se putea!
Acolo, în adâncime si în larg, muntele nu se întrerupe brusc la contactul cu marea, ci se continuă prin abisuri, revelând o lume cel putin la fel de fascinantă. Lumea subacvatică a Costei Blanca e o feerie care face deliciul numerosilor scufundători. De la simplul practicant de snorkeling, care se multumeste să se bălăcească la adâncimi de 3-5 metri prin Supra- si Mediolitoral, până la scafandrul profesionist, care se avântă la adâncimi între 20 de metri (Infralitoral) si 40 de metri, ”muscând” un pic din Batialul ce se-ntinde până la profunzimi de 500 de metri, cu totii profită de limpezimea legendară a apei Mediteranei. Doar zonele Abisal si Hadal, care nu sunt propice sportului subacvatic, rămân izolate departe, în larg. Pe timp de iarnă, pentru cine nu e prea friguros, un costum de neopren cu grosime de 5 mm e suficient pentru a rotunji întru perfectiune aventura vacantei, mai ales tinând cont de faptul că Marea Mediterană nu are pesti care să atace omul si nici curenti subacvatici periculosi.
Una peste alta, nu-i de mirare că multi dintre cei care au trecut pe aici s-au hotărât spontan să rămână (ca mine). Costa Blanca este plină de rezidenti străini, care stiu de ce nu se mai dau dusi. Majoritatea provine din nordul Europei, dar tendinta e în crestere si printre românii care nu se lasă mai prejos. La propriu si la figurat, Costa Blanca se dovedeste a fi o destinatie turistică la mare înăltime, cu vârf(uri) si-n îndesat(ă) până în mare!
Bennisa
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 6/12/2016 |
Contact: |
|
|
