Reflecţii : Cântecul sirenelor
Europa şi fica ei, Civilizaţia Occidentală, se află la mare ananghie! Corabia lor, surprinsă de cicloanele furtunoasei istorii contemporane, s-a rătăcit şi se zbate în ape învolburate.
Şi poate că s-ar descurca cumva dacă nu ar fi cântecul înşelător al sirenelor care a zăpăcit cârmacii. Imprejurarea nu este lipsită de precedente. Homer, de pildă, a descris în Odiseea felul cum Ulise a navigat în drumul de întoarcere la Itaca pe lângă insula sirenelor ale căror voci seducătoare produceau o vrajă malefică.
Căci “cine în nesocotinţa lui se apropie de sirene şi ascultă cântecul lor nu mai ajunge să-şi vadă familia şi căminul,” avertizează bardul antic. Intr-adevar, credulii sfârşeau ca îngrăşământ pentru atrăgătoarea pajişte de unde îi ademeneau cântăreţele mitice.
Sfătuit într-o viziune, de fantoma tebanului Tiresias, eroul homeric a astupat însă urechile membrilor echipajului său cu ceară şi el însuşi a cerut să fie legat cu odgoane solide de catarg ca să nu poată influenţa conducerea navei. Soluţii simple pentru oameni puţin sofisticaţi, care credeau în preziceri şi în iscusite născociri literare.
Dar, spre deosebire de acele vremuri de mult apuse, ce este de făcut astăzi când nimeni nu mai crede în nimic?
Fiindcă pentru orice persoană cu bun simţ vorbirea politică la modă seamănă aievea cu cântecul sirenelor. De altfel George Orwell ne-a prevenit că un anume vocabular politic este conceput aşa încât să facă minciuna să pară adevăr şi crima respectabilă. După aproape treizeci de ani de participare la diferite grupări politice (de la anarhism la comunism şi înapoi) şi în războiul civil din Spania (unde a luptat pe ambele părţi ale frontului), Orwell, versat în subtilităţile mecanismului propagandei de stânga, ştia prea bine ce spune.
De altfel în binecunoscutul său roman O Mie Noua Sute Optzeci Si Patru a denumit acest soi de limbaj newspeak. Newspeak-ul obliterează gândirea logică făcând imposibil pentru cetăţeni să exprime idei opuse corectitudinii politice. La extrem o asemenea situaţie duce la ceea ce Orwell a numit doublethink, o stare hipnotică în care cetăţeanul este sugestionat să respingă percepţiile sale reale în favoarea versiunilor impuse oficial.
Unii dintre noi nu trebuie să caute exemple prea departe. Este suficient să ne reamintim cum am fost forţaţi decenii de-a rândul să acceptăm o realitate contrafăcută, înghiţind zilnic versiunile mincinoase ale propagandei comuniste în loc să fi recunoscut cinstit adevărurile neplăcute şi să ne fi ocupat de remedierea realităţilor oricât de supărătoare erau ele.
Adevărul inoportun în momentul de faţă este realitatea războiului religios declarat civilizaţiei occidentale de către islam. Califul Ibrahim Abu Bakr al-Baghdadi, conducătorul Statului Islamic al Irakului şi Levantului, care controlează efectiv Irakul occidental, Siria, nord-estul Nigeriei şi parte din Libia, reiterează cu orice ocazie starea de beligeranţă mondială decretată anterior de el însuşi.
De asemenea el îşi îndeamnă public cohortele la terorism ordonându-le să “erupă vulcane de jihad în lume”, să cucerească Roma şi Europa, să distrugă Iordania şi Libanul şi să “elibereze Palestina”, eliminând Israelul în pofida suportului Statelor Unite. Casa Albă în schimb refuză să recunoască pericolul ideologic-religios constituit de islam. In loc de radicalism islamic şi jihad, Obama şi echipa sa vorbesc – în pur newspeak - despre extremism violent, iar când atacurile se produc pe teritoriul Statelor Unite, acestea devin “violenţă la locul de muncă”.
Până şi candidata prezidenţială Hillary Clinton, ignorându-l sinucigaş pe Califul Ibrahim a declarat că “islamul nu este adversarul nostru”.
Nenumăraţi pundiţi intelectuali au sucombat şi ei farmecului sirenelor doublethink-ului.
Comentând atacurile din noaptea de Anul Nou asupra femeilor din Germania, sociologul american Richard Sennet – a cărui listă de premii, titluri şi demnităţi este mai lungă decât propria-i bibliografie – s-a arătat indignat de legătura care se face între identitatea culturală a “infractorilor” şi crimele acestora. A dezvălui că făptaşii au fost bărbaţi musulmani organizaţi în haite de violatori este după Domnul Sennet o crimă rasială.
Noua ideologie libertariană, susţinută printre alţii şi de faimosul “polimat” Jared Diamond, promovează egalitatea – în special culturală – şi interzice judecăţile de valoare. Conform acestei ideologii violul în grup este o infracţiune minora ca şi trecerea străzii pe stop şi nu este nici o diferenţă între blândul Iisus Hristos şi Mahomed, care a decapitat personal prizonieri, a violat femei considerate pradă de război, iar pe copii lor i-a făcut eunuci şi care şi-a îndemnat prozeliţii să procedeze la fel. Şi noi am fost cândva imigranţi, dar am fost conştienţi de faptul că alegând să ne stabilim într-o altă cultură trebuia să adoptăm normele de bază ale acesteia.
Şi ne-am aşteptat în mod firesc ca aceste principii să ne fie impuse cu fermitate. Din păcate în Europa contemporană, unde cârmacii mesmerizaţi de sirene au lăsat ordinea morală să se prăbuşească, asemenea principii sunt respinse ostentativ de noii veniţi.
Ideologia care bântuie la cele mai înalte nivele politice îşi propune înlăturarea vechilor forme culturale prin structuri utopice multiculturale supranaţionale, considerând biserica creştină drept cel mai mare obstacol în calea noii ordini. De aceea mulţi reprezentanţi ai elitelor conducătoare simpatizează deschis cu imigraţia musulmană care, dacă continuă, va modifica total configuraţia culturală europeană tradiţională.
Fiindcă aşa cum bine a remarcat scriitorul şi filozoful anticomunist, polonezul Bronislaw Wildstein, “noii veniţi înţeleg că Europa contemporană este un loc unde credinţele şi vechea ordine au murit şi în această situaţie ei fac apel la cultura pe care o cunosc, adică la cultura lor.”
Iar până una alta corabia Europei este în derivă deoarece nu s-a găsit încă nimeni să lege căpitanul de catarg…
British Columbia
|
Gabriel Watermiller 6/6/2016 |
Contact: |
|
|
