Ioan Toderită - Ereziile Mirării
Îmblânzind abstractul, dar nu si absurdul conditiei umane ( si chiar al expresiei artistice, existentialiste umane în special), scriitorul Ioan Toderită propune cititorului interesat o culegere de „poeme criptofobe”, ca să folosesc o sintagmă folosită de către autor în poemul „Cercul vicios” (p.53-54): „Natura, o artă convertită la cartea lui Enoh, mă-ndeamnă să scriu acest poem criptofob”...
Exasperat de Ipocriziile lumii, „eviscerat de titani” (p.114), se pune pe ceartă cu „mortii si viii”, ascute la rându-i „toporul ultimei necuviinte” (p.123), murmurând, către final de carte: „Mi-i destulă această ciopârtire, prozodie morală”. (p.125).
„Înger al mirării nimănui” (p.124), unul dintre îngerii micilor apocalipse necesare, I.Toderită provoacă dogmele, sub semnul unei sincerităti mai mult decât prometeice, tusând, după cum o spune chiar titlul cărtii, Erezia...
!O erezie destul de diplomatică, poate nu este chiar atât de bine să fii neîndurător cu zeii! Scrie în acelasi „Cerc...”: „Vând amor propriu si ego-lirism/ self romantic, postmodern, altruist./ Eu, acelasi eu, din acest text nepermis,/ mă cert, Doamne, deseori, cu tine,/ pentru o nouă tablă a creatiei divine./ Eu, nevrednicul Rabdă, ereticul eu...” (p.54)
Dar poate cititorul poate fi dezmortit cu primul sonet, p.36: „Sângele dezghiată zăpezile din pumn./ Sărutul sfinteste altare de fum./ Se scutură cerul de sfere amare./ Mi-i foame! Fiinta iubirii mă doare.// (...)// Vioara învrăjbeste, vocale, consoane.../ Cu degete lungi, arcusul, atinge/ striatii infime, de sârme si carne./ Si moartea, de frică, în moarte, se stinge.// Trec snurul privirii, în ziua de mâine./ Mi-i sete! Cu sânge, s-adapă un câine.”
Pricini de gâlceavă se ghicesc printre versuri, provocatoare: „Doamne,-n noi ar fi nescrisă cartea iubirii interzise! În patul lui Procust, somnul Satanei se alungise!” (p.55). Sau: „Feriti-vă de jurăminte!/ Dumnezeu ne ascultă, nu ne tine minte...” (p.61). Sau: „De mâine, voi fi increatul,/ deprins să-ti mărturisească ce-i dulce, păcatul./ Azi de cuvânt mă tem: în el, flămând să umblu,/ Să-l oglindesc afară, cât l-am rostit `nlăuntru...” (p.72)
Miez al discursului, nucleu dur, ar putea fi considerate poeme precum „Ce-i frumos...” ori chiar cel numit „Erezii”, dar nu numai, silbasindu-se o Nemultumire, o Mânie, referindu-se si la un demon al Uitării care îti poate da fiori, la pagina 75!
Nemultumirea se poate referi la un fel de rapacitate „a câte n-am fost”! Poetul zice frumos de sărbătoarea a „câte n-am fost” în acel poem al ereziilor, cântă încruntat absenta unui oarecare noroc, mai exact a manifestării lui: „Dumnezeu doarme în grădina duminicii Lui de odihnă, pe scăfârlia norocului meu”... Un noroc de înger decăzut, si din cauza orgoliului creator, câteodată subtil, alteori grandoman, dar infailibil, precum Sentimentul la care face referire într-un poem dantesc, p.49: „Mai departe de ideal, văzul gângureste întuneric placentar”...
Între ideal, rational, teluric, poetul stie întelept, cu o precizie aproape pre-socratică: „N-are mintea altă soartă, soarta-si minte...” (p.50).
Ludic orgolios, este pus în fata contingentului: „Rumoarea stradală a neîntăietătii mă lasă perplex/ Zâmbesc omului, care, (sic!) mă scuipă si mă îndură.” (p.52).
Cartea are patru părti, partea treia începând cu „o sfântă liturghie a plângerii de sine.” În ansamblu însă este si o meditatie asupra istoriei universale, dar si a celei personale, ca să nu spunem si acelei locale, după cum se observă în „Troleul”89” sau în „Istoria” de la paginile 84 si 85...
Dar revolta sa stă si sub amenintarea „Imperiului credintei devastatoare”, care învie fără doar si poate!
Furia, zice undeva de „fructele mâniei”, i se mai estompează din când în când, poate zări noi „geneze” (p.91: „În numele onoarei de-a fi altul, relatia mea cu mine e un simulacru”), poate îndrăzni, luciferic, să declare: „Dumnezeu sunt eu. Altul din mine ori din afara mea, mă face de ocară.”
Dacă tinem cont de cum se intitulează partea de încheiere, „Să mori visând apoteotic”, baudelairean vorbind, poetul I.Toderită a scris, asumându-si bine asimilat înaintasi precum Eliot, Mallarme, Blaga, Ion Barbu s.a., niste „Vise ale răului”, cu mult curaj, pentru cei care mai îndrăznesc a citi, strigând, de fapt, „Lasciate ogni speranza”...
Estetic vorbind, avem o transfigurare memorabilă, un soi de atac asupra unor turnuri gemene care, însă, nu mai există! Mai zice poetul: „Avem vesti că istoria e o poruncă plină de sentimente contradictorii...”
Din acest ghem de sentimente contradictorii, Ariadna (amintită la pagina 93, ametită de absint ca o celebră eroină a lui... Picasso) nu-l poate, probabil, salva pe Tezeu, poetul.
Omul nu poate ierta, într-un fel, Moartea, dar aceasta, în dumnezeirea ei, este miloasă: poate dicta poeme cu adevărat cutremurătoare, care pot propune o carte printre cele mai interesante de poezie ale anului 2015 după Hristos! Moartea, „muzeu de ceară”, Moartea morărită inspirând morarul morilor din om (p.98), cel care recunoaste că-si face de cap vânând cuvinte pe-o prispă infinită, fără un adevărat complex Bachelard!
|
A.G.Secară 5/26/2016 |
Contact: |
|
|
