Dialog la Ottawa cu plasticianul Vasile Moşanu
Vasile Moşanu este un artist complex, care a pictat biserici, a făcut vitralii, portrete în ulei, acril şi desene în creion.
În prezent lucrează la Northern Art Glass din Ottawa. Până acum, a avut nenumărate expozitii personale şi de grup în Republica Moldova, în România, Rusia, Estonia, Canada, SUA, Franţa…
Are lucrări în muzeele din Chişnău şi Yakutia şi în colecţii particulare.
Este membru al Uniunii Internaţionale a Artiştilor Plastici (AIAP), de la Paris, de sub egida UNESCO şi al uniunii de profil din Republica Moldova.
Pe Vasile Moşanu şi arta lui i-am cunoscut prima dată la o serbare populară, la Festivalul Lalelelor din Ottawa. Auzisem de el încă din România, dar i-am descoperit lumea minuată, răsărită ca o fântână de lumină şi culoare, de-abia pe continental nord-american.
Ne-am distrat amândoi copios de faptul că România s-a prezentat atât de elegant printre cârnăciorii nemţeşti şi suvenirurile de pe glob şi am promis să continuăm discuţia.
Expoziţia intitulată Imagini dincolo de aparenţe, organizată în onoarea lui de către Carmen Tarţa şi de Ambasada României de la Ottawa, mi-a dat prilejul să pot cunoaşte mai în amănunt arta lui Vasile Moşanu şi crezul său artistic.
Tablourle lui sunt de o cromatică năvalnică, plină de viaţă, care te cuceresc, te privesc adânc în suflet şi te silesc să-ţi deschizi şi tu inima în faţa lor.
“Vreau să transpun pe pânză modul meu de-a vedea şi de-a înţelege viaţa. Acum, stilul meu e o sinteză. Din punct de vedere tehnic şi al drumului artistic, vreau ca puterea şi maiestuozitatea vitraliului şi a culorii să fie transmise uleiului şi, mai apoi, privitorului” mi se adresează direct, prieteneşte, maestrul.
Observ că în în multe lucrări, cum ar fi Lorina, Helena, Dialog, predomină roşul, albul şi auriul.
“Roşul inseamnă iubire, putere, albul-puritate, iar auriul-spiritualiate. Adică, lumina din noi”, mi se destăinuie artistul.
Înainte să-i spun că stilul său seamănă cumva cu impresionismul, îmi ia gândul şi-l pune la perete. “Nu e nici pointillism, nici impresionism. Eu doar le-am studiat şi mă folosesc oarecum de ele, pentru că vreau să le integrez în propria mea tehnică”, continuă cu pasiune pictorul.
“În prima etapă pui culoarea, atunci când vrei să redai un obiect sau o fiinţă din natură, apoi dai viaţă materiei respective şi, la urmă, îi pictezi spiritul, adică lumina care vine dinăuntru”.
Apartamentul lui Vasile Moşanu este plin cu minunăţiile care-i fac cinste lui şi nouă, ca români. Tablourile, în ulei, în acril, sticlă sau creion, aleargă de la o tematică la alta, de la religie la natură, la portrete vii, la gânduri şi condiţii umane.
“Am trecut prin mai multe etape”, îmi explică domnul profesor.
“Uite, Povara şi Sărmanul Dionis sunt fantastice, mistice, sunt din perioada mea de simbolism. În Mesagerii şi Madonele, am trecut la etapa spirituală, iar acum doresc să fac o fuziune între modernism şi spiritualitate”, adaugă absorbit de gânduri şi de propriile-I culori, basarabeanul care ne încântă şi ne aduce nume bun românilor din Canada şi de peste tot din lume.
“Lucrez la planşe mari, dar ca să nu-mi pierd mâna, fac şi peisaje. Ele sunt pentru mine ca un soi de document de călătorie. Uite, astea sunt din România, din Carpaţi, acestea din Basarabia, din Canada şi… din Siberia”.
Ochii mi se dilată în faţa unei astfel de poveşti.
“Am fost în Siberia cu Uniunea Artiştilor Plastici, pe vremea când eram la Chişinău. Am vrut să merg până în nord, până la Yakutsk. Am şi tablouri la muzeul de acolo. Uite, portretul acesta, Siberian Girl, l-am făcut atunci”.
Liniile şi culorile sunt sobre şi-mi dau seama că lumea aceea, unde ziua şi noaptea au un alt ritm, iar lumina îşi dezvăluie, dacă eşti norocos, jocul său cromatic, nu se lasă descoperită de către oricine.
“Am făcut 40 de tablouri acolo”, continuă Vasile Mosanu.
“Am fost până în jurul insulelor Noua Siberie, unde ne-a prins o mare furtună. Nimeni nu locuieşte prin părţile alea, doar cercetătorii de la staţiunile ştiinţifice.”
Îmi dau seama că aventura şi explorarea necunoscutului, a locurilor periculoase, sunt aerul şi apa pe care artistul le absoarbe şi le retrăieşte prin lucrările sale.
“Pictam şpate în spate cu un coleg, ca să fim gata să ne apărăm dacă ar fi apărut lupii. Lupii de acolo-s mari, ca nişte tigri. Într-o mâna ţineam pensula, iar în cealaltă un…topor, ca să ne apărăm la nevoie”, spune Moşanu liniştit, ca şi cum ar fi trăit aşa de când se ştie.
Simt un fior rece pe şira spinării şi-mi imaginez lupii siberieni, veniţi în şir indian, gata să-şi adulmece si să-şi ia în primire prada.
“Când a auzit căpitanul vasului de isprava noastră, îndată ne-a trimis nişte marinari ca să ne păzească şi să ne ia înapoi la vapor”, mai spune maestrul, vădit încântat de vara lui siberiană.
Revin la lucruri mai…normale.
“Ce-a zis soţia?” îl întreb.
“Păi nu i-am spus pe unde-am fost şi ce-am făcut, decât după ce ne-am întors”, râde hâtru moldoveanul nostru.
Schimb puţin registrul şi mă întorc la primii săi paşi în pictură.
Când, cum, de ce?
“Eu îs din Ungheni. Ce să zic? Am ştiut de pe la vreo 4-5 ani că asta mi-e chemarea. Făceam caricaturi şi alte desene încă de mic. Dar, m-a atras şi poezia”, deapănă firul vieţii, interlocutorul meu.
Eu zâmbesc cu subînţeles şi adaug:”Tot românul e poet”.
“Aşa e, zice şi pictorul, doar că am vrut să folosesc culoarea şi imaginile pentru a-mi scrie propria poezie. Am mângâiat şi versurile altora, făcând ilustratie de carte pentru editura Litera din Chisinău, la volumele lui Eminescu, Vieru şi ale Anei Blandiana”.
După care maestrul continuă cu descrierea vieţii de elev. Aşa am aflat că a fost un şcolar foarte bun, că a făcut 4 ani la Colegiul de Arte Plastice din Chişinău şi că, la recomandarea profesorilor şi pe baza notelor foarte mari, a fost admis la facultate, la Tallinn (Estonia). Îmi dau seama că Nordul are o anumită fascinaţie şi un anume rost în destinul lui Vasile Mosanu. Tot acolo a cunoscut-o şi pe soţia sa.
“La Tallinn se intra foarte greu. Estonienii nu acceptau studenţi din alte republici (ale fostei Uniuni Sovietice, n.r.), dar atunci ne-au primit şi pe noi. Toţi străinii eram într-o grupă, iar estonienii, separaţi. Am învăţat şi estonă, pentru că materiile de specialitate erau în estonă, iar cele generale, de exemplu, Istoria Artei, erau în rusă. Tallinn e un oras minunat. Ei toţi sunt sub un million şi jumătate,în toată ţara, dar aveau de pe atunci 400 de artişti plastici profesionişti. Estonienii dau foarte mult pe artă în general şi, în mod special, pe muzică. Noi, ca studenţi, aveam încă din anul II de facultate propriul atelier, în centrul vechi al oraşului, atelier plătit de universitate”, povesteşte cu multă căldură Vasile Mosanu.
“Ştiu că la Chişinău aţi predat şi la Facultatea de Arte”, intervin eu.
“Da, prin anii ’85-‘86 s-a deschis şi la noi Academia de Arte Frumoase, odată cu perestroika, pentru că până atunci n-am avut mulţi ani învăţământ superior în domeniu”, işi aminteşte artistul. “Acolo am predat desenul, pictura şi compoziţia”.
Discuţia continuă cu amintirile din Chişinău,
“Am pictat şi Catedrala Tuturor Sfinţilor”, îmi spune maestrul şi-mi arată poze cu frescele din biserică.
Din nou, realizez că la Vasile Moşanu, culoarea are o menire aparte: îţi vorbeşte, te învăluie, te-mbie şi te ascultă.
Intuieşte încotro vreau să mă întorc cu dialogul, aşa că domnul profesor îşi duce mai departe destăinuirea, cu calm şi tact pedagogic.
“Am făcut frescă monumentală şi vitralii în facultate. Partea aceasta m-a atras cel mai mult şi este specialitatea mea. Am fost foarte fericit că am studiat la Tallinn pentru că acolo m-am cizelat în vitralii şi în arta pe şi din sticlă. Ştii, în Evul Mediu, cei care pictau vitraliile nu erau simpli meşteri, erau mari artişti. E nevoie de multe cunoştinţe de pictură ca să faci vitralii. Şi mai trebuie să ştii şi arhitectură”, adaugă maestrul..
“Da, înţeleg”, răspund ca o elevă cuminte. “Dar, vreau să remarc faptul că în tablourile dumneavoastră cromatica are ceva special. E o lumină care te străbate şi care te străpunge’, mai spun eu fascinată de misterele din spatele lucrărilor semnate de Vasile Moşanu.
Artistul zâmbeşte cu tâlc. “Păi, asta şi vreau, să aduc din tehnica şi efectul vitraliilor în pictura pe ulei şi invers. Însă, vitraliul rămâne cel mai bun mod de-a exprima ceea ce vezi în profunzime, pentru că fiecare fiinţă şi obiect chiar, are lumina sa proprie. Energia sa. Uite, las întotdeanuna ca nuanţa de dedesubt să se întrevadă si să apară o anumită transparenţă şi, odată cu ea, o imagine tridimensională. Orange-ul şi albastrul nu se iubesc şi apare o distanţă între ele cele două, ceea ce dă o anumită profunzime”, îmi explică dascălul.
“În facultate am făcut şi arte textile. E foarte greu, însă îţi formează ochiul. Un specialist în tapiţerie poate distinge până la 400 de nuanţe de gri”, mai zice maestrul.
Rămân cu ochii mari, lărgiţi de uimire.
Privirea îmi cade pe unul dintre pliante şi pe câteva referinţe critice. Pentru Constantin Spînu, relevant pentru arta lui Vasile Moşanu este contrastul dintre lumină şi întuneric. “Este un artist al contrastelor”, scrie Spînu. În timp ce pentru Roger Calverley , arta lui Moşanu are ceva inspirat din iconografia bizantină, ajutându-ne să descoperim, noi ca privitori, spiritul şi frumuseţea din fiecare dintre noi. Cu ajutorul picturilor lui Vasile Mosanu, Calverley crede că putem “redezvălui eternul în tranzitoriu şi măreţia perpetuă a fiinţei umane”.
Maestrul îmi întinde o a două ceaşcă de ceai, veritabil, şi aşteaptă blând să mai pun întrebări.
“Ce-au zis cei din Canada?”, întreb eu abrupt.
“Ei mă ştiu mai mult ca autor de vitralii, aşa că expoziţia de la Ambasada României din 26 mai e un bun prilej de-a vedea şi altceva. Aici am lucrat pentru bisericile catolice, luterane si prezbiteriene din zona Ottawa-Gatineau, dar si pentru cele de la Niagara si din alte locuri. M-am înscris şi la Uniunea Artiştilor Plastici din Ottawa şi am participat la Salonulde Toamnă. Am trimis tablouri şi acasă, la Chişinău şi la Paris, oriunde sunt invitat.”
Ochiul mi se opreşte asupra portretelor pline de lumină, primăvară şi bucurie.
“E-al Lorinei, fata mea, iar acesta este al soţiei, Ana”, îmi dă explicaţiile necesare.
“Vor fi cu mine la amabasadă”, mai adaugă artistul cu drag.
“Lorina a făcut Finanţele la Chişinău iar aici, în Canada, a studiat Dreptul. În vara trecută i –am făcut şi nunta”, zice tata cu mândire şi mulţumire.
Încerc să nu-mi arăt admiraţia.
“Nu toţi artiştii trag la jugul familei”, zic.
“Da?”, se miră , plin de candoare, răzeşul Mosanu.
”Eu pe toţi pe care-i ştiu ţin tare mult la familie. Toţi foştii mei studenţi sunt oameni la casele lor”, continuă cu seriozitate profesorul. ”Sunt unii care consideră că egoismul te ajută să lucrezi, dar nu prea cred. Nu le pot da dreptate. Vezi, aici e vorba de arborele vieţii. Rădăcinile sunt ţara, poporul din care te tragi. Tu creşti şi trebuie să dai roadă. Fără familie, fără copii, viaţa nu-i întreagă şi nu-ţi poţi împlini rostul. Pictorii adevăraţi ţin la familie”, conchide, sincer, interlocutorul meu.
Şi-l cred, pentru că-i văd tablourile care lasă ca lumina venită de sus să ne călăuzească şi nouă drumul şi să ne ajute să (re) descoperim simplitatea, puritatea şi trăinicia vieţii.
|
realizat de Cristina Balaj Mihai 5/26/2016 |
Contact: |
|
|
