Sublinieri : Octavian Goga
"După Eminescu şi Macedonski, Goga e întâiul poet mare din epoca modernă, sortit prin simplitatea aparenţă a liricii lui să pătrundă tot mai adânc în sufletul mulţimii, poet naţional totdeodată şi pur că şi Eminescu".
Ceea ce susţine George Călinescu în''Istoria literaturii române de la origini până în prezent'' (1941) este aproximaţie valorică pe care din păcate am învăţat s-o ignorăm fie dominaţi de variaţiunile istorice fie preocupaţi de ritmurile imediate... oricum ar fi rămânem datori înţelegerii şi mai ales acelei permanente întoarceri către ceea ce ne dă substanţă şi ne afirmă valoric.
Sigur, nu se mai poartă spiritul naţional, stăm cam prost cu ortodoxismul, religiozitatea aşa în general, patriotismul e o noţiune uşor ambiguă şi oricum de modă veche, iar naţionalismul...ce să mai vorbim...compromis total de istoria recenta.
Şi atunci, de ce Octavian Goga?
Cu o biografie la fel de marcată de frământările primei jumătăţi a secoluli trecut – arestat în Austro-Ungaria, soldat în armata roamână în primul război mondial, poet, dramaturg, jurnalist preocupat de problema naţională, de condiţia românului de dincolo, de unde a venit, dar şi de condiţia celor din sud, politician pendulând între ortodoxism şi naţionalism, Goga este unul dintre intelectualii vremii prins în chingile neputinţei de a înţelege realul la adevărata lui valoare.
S-a născut la 1 aprilie 1881 în preajma Sibiului, la Răşinari şi moare la 7 mai 1938 la Ciucea, a trăit frământat de problemele vremii, s-a integrat bătăliei de afirmare naţională a românului ardelean şi nu numai, a fost scriitor, jurnalist, traducător, politician – prim-ministru chiar, pentru scurt timp (44 de zile) – şi, în ultimă instranţă, el este poetul pătimirii noastre:
“La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
Privighetori din alte ţări
Vin doina să ne-asculte;
La noi sunt cântece şi flori
Şi lacrimi multe, multe…” (‘Noi’)
Permanenţa poeziei, a poeziei aşa în general şi individual atunci când tonalităţile metaforei descarcă emoţional, fulgeră ar fi parcă mai correct instalându-se definitiv aşa cum numai câţiva au ştiut s-o facă-:
“S-a fost pornit un vânt molatic
Să mişte papură din baltă,
Într-un oftat prelung şi sălnic
Gemea tulpina ei înaltă.
Călătorea de-atâta vreme
Bolnavul vânt, mergea departe,
Şi semăna atâta jale
De-a lungul miriştilor moarte” (‘Cosasul’)
Da, dar e naţionalist, religios, messianic, limitat, deci de o gândire încorsetată, blocată ideologic!
Nu-I aşa?
Trăim în epoca corectitudinii politice (cam de când ne ştim , parcă ) şi atunci aşa cum Eminescu se contopeşte cu poziţia xenofobă a rasismului, Goga devine ecoul dubios al religiozităţii exagerate şi mai ales a naţionalismului din care ori ce element patriotic dispare.
“Rătăcitor, cu ochii tulburi,
Cu trupul istovit de cale,
Eu cad neputincios, stăpâne,
În faţă strălucirii tale.
În drum mi se desfac prăpăstii,
Şi-n negura se-mbracă zarea,
Eu în genunchi spre tine caut:
Părinte, -oranduie-mi cărarea! “ (‘Rugăciune’)
Serios?
Goga simte primordial, apropierea de glia neamului are semnificaţiile profunde ale contaminării spirituale, intelectul îi serveşte mijlocul de transport şi atât, pe româneşte: Goga ştie să se aşeze în ţărână uliţei şi să se lase stivuit, permanentizat de ritmurile ramânismului.
Exegeţii contemporani se poticnesc , probabil, în modernitatea ‘depăşită’ a poeziei interbelice, saltul de la Emineascu la Nikita Stănescu de exdemplu- că tot ne învârtim în jurul acestuia chestionând sau adulând- implicând căutări complexe pe cât de diverse pe atât de discutabile.
Altfel nu prea înţeleg ‘ tăcerea’:
“Şi să cânţi un cântec, Lae,
Cum se cânta –n sat la noi,
Când se tânguie ciobanul
După turmă lui de oi…..
Povesti-va atunci struna
Înălţimilor albastre
Vremea lungă câtă jale
Scris-a-n sufletele noastre”….’ ( ‘La groapă lui Lae’)
În rest, sunt vorbe!
Toronto / Mai 2016
|
Maria Ceclia Nicu 5/23/2016 |
Contact: |
|
|
