La ceas de vecernie
12 poeme pentru revista ”Observatorul”
La ceas de vecernie
La ceas de utrénie-
ascult cum pulsează-n
mutenia scoicii
inima mării.
La ceas de vecernie-
ascult cum se-nvoalbă-n
talazul din pieptu-mi
inima ta.
Pe ultimul drum când
veni-va să plec în
crepuscul vernal în-
spre zaristea mării,
vei sti să asculti cum
se zbate să spargă
cea lespede rece
inima mea?
Rug
Ah, limbile-acestea de sarpe de foc
ce mi se preling din tălpi până-n crestet
atunci când o zi nu te văd
sunt limbile rugului cernând cenusa
osânditului la moarte,
iar fiece zi nouă în care-mi lipsesti
e-o amărâtă bătrână ce-adună cu grijă
vreascurile vraiste
si le-aruncă pe foc.
O, sancta simplicitas!
Bărbatii Moldovei
În memoria celor care au plecat cu zile si enigmatic dintre noi
Te cheamă-n Ostankino* frunze de dor?
Te-ncântă metalul din vocea Mitkovei**?
Au nu vezi tu, frate, la Nistru cum mor
Bărbatii Moldovei?
Zici: auru-albastru-i din solul surgut,
Iar aurul negru din vine mordove-i?
Au nu vezi tu, frate, cum mor iar la Prut
Bărbatii Moldovei?
Cum n-am stiut rosu-ti totem să-l dărâm!...
Mă doare greu rana: calma-mi-o vei, n-o vei?
Nu vezi cum trec stoluri pe cellalt tărâm
Bărbatii Moldovei?
Ca Vodă prin lobodă trec scelerati
Prin Tara de Sus, tinând calea Leovei.
Au nu vezi tu, frate, cum cad secerati
Bărbatii Moldovei?
Se dau bătălii pentru nume si grai.
Tu, frate-al meu drag, vei pleca -- încotro vei?
Ia-ti calul si-un bucium si cheamă pe plai
Bărbatii Moldovei.
Si sună alarma din zori până-n zori
Ca hit-ul pe undele Radio Novei,
Să-i scoli din morminte si pe rosiori --
Bărbatii Moldovei.
Cu glas de sirenă rusalce te-mbie?
Te-ncântă metalul din vocea Mitkovei?
Au n-auzi tu, frate, cum gem pe sub glie
Bărbatii Moldovei?
*Ostankino – suburbie în raza orasului Moscova din care emite postul oficial de televiziune a Rusiei.
**Tatiana Mitkova -- crainică (din 1990) la TV Centrală a Rusiei.
Delfinul
În tăcerea de criptă a noptii, după-ntâiul cântat al cocosilor,
plângea un delfin.
Tu, care treci prin toti nervii tesutului corpului meu
cu săgetile zborului de rândunele de sub streasina casei,
cu volutele rochiei de mireasă
în care planează eteric livada cu visini,
cu rumoarea spicelor date în pârg
când aud cum glisează arcusul de gresie sub muchia coasei,
cu aroma gutuielor coapte
ce îngână tipătul de cocori si-adierea zglobie a primilor fulgi,
tu, care-mi fluturi batista albastră de dor de pe punte,
chemând albatrosul din pieptu-mi s-o ieie din urma vaporului,
care-mi scrii caligrafic bezéle pe geamul vagonului
pornit să ajungă - ori, poate, să-ntreacă,-n alură de noaten, -
locomotiva,
niciodată-ntâlnită,
totdeauna visată,
asteptată mereu,
auzisesi si tu
cum în linistea noptii, după-ntâiul cântat al cocosilor,
plângea un delfin,
inexistentă-a mea dulce?
Era inima mea.
Iarnă în Basarabia
Un aer pur ca mustul stat din fiert.
Un vis răpus ca zborul unui cerb.
Un timp oprit din pasul său alert.
Un suflet trist ca umbra unui verb.
Din ceruri par să ningă vârcolaci.
Un ger cumplit se-ntinde coviltir.
Se-aud cum cântă scripcile-n copaci
Si-si suflă-n mâini cum mortii-n cimitir.
Pax divina
În zori,
după o noapte valpurgică,
răpusă de dansul atavic al cărnii si al voluptătii,
întinsă pe spate nestingherit, cu picioarele larg desfăcute,
ca o lehuză,
cu orizontul sub cap si cu tălpile-nfipte în tărm euxin,
marea adoarme.
Pe plajă,-mbătati de tărie de míros de alge
si-odor de meduze,
întinsi pe spate ca niste copíi
după o zi furtunoasă de lupte pierdute si câstigate,
doi tineri îndrăgostiti, visându-se unul în bratele altuia.
Pe fruntile lor se răsfrâng ca-n oglindă
seninul si linistea cerului.
Si-s atât de frumosi si serafici
în mirifica tihnă universală
el, ea si marea!...
”Vă place Brahms?”
Sunt gravidă, mi-ai spus.
Sunt preaplină de tine
de la prima vedere.
”Vă place Brahms?”, mă-ntrebasi cu cuvintele Fransuazei Sagan,
furat pe de-a-ntregul de sarmul nord-vesticei Ingrid.
Doar o aschie laser din focul privirilor tale înfipte-n ecran
ricosă sub un unghi cam de un si ceva decolteu
si-mi încinse, pe dată, ca limbile rugului, sânii.
De la arderea ceea purces-am, ca-n basme, gravidă.
Si-acum, din caierul vechi de-amintiri torcând ca o Parce,
sporovăind cu tine imaginar,
rătăcitor printre stele, făcător de minuni,
îmi simt zbaterea firii în pântecul meu dodolot,
fătul meu preafrumos,
palpiti cum prin coapse,
prin albiile venelor, sfârcurile sânilor, dar, mai ales,
inima
cum mi-o învălui.
Sunt avidă de tine, ti-am spus.
Sunt gravidă.
Dar tocmai de-aceea că-s mult prea avidă de tine
si nu vreau te da nimănui,
mi-i sarcina dulce povară
si nu te voi naste
nicicând.
Natasei
Eu te-am iubit. Cea dragoste, prea poate,
În suflet încă nu s-a stins de tot*.
De ce, atunci, la tâmple-un clopot bate,
De parcă as urca pe esafod?
Îti amintesti? La balul de pomínă
Pe-arípi de vals cum ne roteam pe cer,
Cum radiam lumină din lumină
Si cum turba de ciudă bietul Pierre?
De câte ori, în fantezii decente,
Te fulguiam în rochii de mesteceni
Să-ti freameti boiu-n ritm de valuri lente,
Sub plete de răchite să ti-l legeni?
Te confundam cu Larina, Rostova,
Asa, precum în vise te visam,
În faeton de gală de Moldova
Prin tara lui Esenin când treceam.
Si te-am văzut: cu ínistea pe umeri,
În ochi - cu largul stepelor calmuce
Si-n voce cu metal când să enumeri
La câti basarabeni le-ai pune cruce.
Eu stiu: nu-si schimbă-n veci viciul jivina
Si rosul sânge apă nu se face.
Prin vene-ti gâlgâie Ecaterina
Si îsi adună sótniile cazacii.
Si-am înteles: când nu mai vine trenul
Ce l-ai trimis cu fratii-mi spre Siberii,
Din muschii lor îsi scoate hrană renul,
Din ochi-ti mă scrutează consângenii.
Eu te-am iubit. Cea dragoste, prea poate,
În suflet încă nu s-a stins de tot.
De ce, atunci, la tâmple-un clopot bate,
De parcă as urca pe esafod?
*Primele două versuri sunt din poezia lui A. S. Puskin ”Eu te-am iubit”.
În limba română
Fratelui de crez si ideal, ucraineanului Ion Dumeniuk, căzut în marea bătălie pentru limba română din Basarabia
De m-a prinde vreun dor de-al cocorilor zbor,
Îmbrăcat ca ascetu’,-n târsână,
Îmi voi pune-n boccea o baladă si-un nai
Să mă-aline în limba română.
Lângă mare de-o fi să mă fure-ntr-o zi
Din genunile apei vreo zână,
Pizmuiti-mă, frati, ori destinu-mi deplângeti
În duioasa mea limbă română.
Când s-a da la hotare bătălia cea mare
Si-oi sta scut pentru-a Tării tărână,
Voi urati-mi să vin nu pe scut, ci cu scutul
Si doinind tot în limba română.
De va fi să-mi trădez al strămosilor crez,
Nici o urmă de-a mea nu rămână:
Ochii dati-i la corbi, lesul dati-l la câini,
Blestemati-mă-n limba română.
Iar de fi-va să cad lângă cetini de brad
În vreo luptă cu lifta păgână,
Prohoditi-mă, frati, după legea lui Crist,
Cu-Aleluia în limba română.
Betleem moldav
Ca-n Betleem, te-mbată vraja si firescul.
La Ipotesti e totul Eminescu:
Biserica lui Iorga-i Eminescu,
Un pumn de tărnă-n criptă - din Ardeal,
Căsutele din vale-s Eminescu
Si-i Eminescu buciumul din deal.
Acolo codrul tace Eminescu,
Izvoarele suspină Eminescu,
Se-avântă-n ceruri păsări Eminescu,
Zbor ciute Eminescu peste văi.
Acolo iarba creste Eminescu,
Cărările aleargă Eminescu,
Sub un salcâm asteaptă Eminescu
Fecioara-n alb cu dorul de luceferi.
Acolo teiul ninge Eminescu,
Eminescianeste se iubeste,
Luceafărul răsare Eminescu
Si tot la fel - de-a pururi - nu-asfinteste.
A fost, dar nu odată, ci ieri-alaltăieri
A fost, dar nu odată, ci ieri-alaltăieri,
Si nu într-o poveste, ci chiar pe Prut, la noi,
Pe-un mal - o pitigusă, pe-un alt - un pitigoi,
Ce se iubeau ca-n príer ninsorile de meri.
Dar iată că-ntr-o seară, când se porni-n zăvoi
Spre malul drept al apei, la fel ca-n alte seri,
Tiglean-basarabeanul, de proprii grăniceri,
Fu împuscat în spate ca un spion de soi.
Pe malul drept, tigleanca -- să-i pună mot la freză:
”I-o fi sucit dovleacul procléta de cinteză?...”
Au a uitat, sărmana, că apa blestemată
Ne mai desparte încă de frate, mamă, tată,
De soră, de iubită, iar grănicerii-brute
Au fost scoliti la-nalte străine scoli mancurte?
Mai circ si decât circul e însăsi viata noastră
Solomoniile sale ne prăpădeau de râs.
Sub masca lui piticul crestea vânjos si mare,
Magnatu-i stătea slujnic cu presul la picioare.
Doar el stia că starea era, de fapt, de plâns.
Dar într-o zi-n arenă, cu coasa în spinare,
La pieptul său cucoana îl strânse-atât de strâns,
Că publicul din sală întâia oară-a plâns,
Când a-nteles că mimul nu-n van*, ci-aievea moare.
Mai circ si decât circul e însăsi viata noastră,
În care clovnii, mimii suntém însine noi.
Ne fasolim, dăm tepe, ne-o fraierim, trucastră,
Ursita care-o ducem în veacul de apoi,
Până când vine-o zână si bate la fereastră
Că Parcele vor firul si ghemul înapoi.
*În van – aici: în aparentă; iluzoriu.
|
Nicolae Mătcas 5/18/2016 |
Contact: |
|
|
