Trecerea timpului
Fără vers timpul apune în tăcere, iar tiparul devine fără iubire pe un drum anost de şine ruginite un noian de vorbe fără amintire.
Răsuflarea cuvintelor anonime fac potecile trecute fără patimi, frenetice ecouri din luminile mlădiţelor de vise fără lacrimi.
Suntem aşezaţi în mijlocul timpului înveliţi în metafore eşuate, dar din versul ce ne mângâie privirea dorim numai rimele pentru palate.
În forfota haotică a prezentului fără peisaje purtătoare de eroi, întind o caldă rugăciune timpului: să ne ia cu el şi timpul care e în noi.
Idei abstracte
Din lumină se nasc florile visate, din întuneric jalea florilor ce mor, ştiu că zâmbetul nu aduce uitatrea şi vreau tot albastrul cerului pe pământ.
Din toamnă nimeni nu face primăvară, dar dacă poţi să-i urci scările tocite, cu frunze uscate sub paşii de seară, amurgul toamnei nu moare niciodată.
Ţin într-o cutie cu idei abstracte cuvinte şi flori ce caută consensul care ţine în mugurii valurilor o suavă rază ascunsă-n iubire.
În naufragii nu am schimbat visele, n-am stat niciodată singur şi nu am plâns, n-am dorit meleaguri ci doar o potecă cu dorinţe consolate de un destin.
În noaptea primăverii
În noaptea primăverii adun cuvintele care îmi leagănă visele uitate şi le clădesc într-un văzduh stingher pe zborul de cocori veniţi în taină.
În noaptea primăverii aşez cuvintele pe trilul nedesluşit al ciocârliei, care din ramul înverzit al pomilor îmi trimite florile care aduc viaţa.
În noaptea primăverii sfinţesc cuvintele, pe care le las în testamentul meu, cu amintirea trecerii în memorie a versului pe drumul către rugăciune.
În noaptea primăverii aştept cuvinte, dacă ele se vor naşte printre stele, pentru cărarea blândă a toamnei cu zborul de cocori plecaţi în taină.
Aduc inima primăverii
În iarna asta puţin neaşteptată ating zăpada albă cu singurătatea şi-o las inimă omului de zăpadă care răsfoieşte cu gândul fulgii de nea.
Ferestrele aşteaptă crispate seara, în speranţa plecării frigului strecurat pe ecoul obsesiv al toamnei moarte, care a dorit o îmbrăţişare albă.
Copacii par cuiburi de frunze uscate, adormite în inconştienţa liniştii din rostogolirea mută a timpului care pregăteşte naşterea mugurilor.
Dar când începe freamătul ploii în geam aştept inima pe care am dat-o singur şi-o aştern pe melancolia primăverii lângă rugăciunea ca să fiu un nou mugur.
|
Constantin Rusu 5/14/2016 |
Contact: |
|
|