Întâmplare sau destin - Lucian Blaga
Ziua de 9 Mai este un început, un răsărit - o viată sau începutul unui sfârsit în apus, dar nesfârsit - o moarte, o întâmplare, sau un destin pentru Lucian Blaga.
Lucian, cel de-al nouălea copil al familiei, se naste pe 9 mai 1895 si moare pe 6 mai 1961, după 66 de ani, dar tot în 9 mai este înmormântat. Astăzi, după 121 ani de la nastere si 55 ani de la trecerea la îngeri, gândim că luna Mai a fost hotărâtoare pentru ceea ce s-a petrecut în viată lui Lucian Blaga sau a fost o fortă supranaturală la începutul său de drum.
Un destin legat de a cincea lună din an, un paradox, „mut ca o lebădă” la vârsta de 5 ani, după multe insistente ale mamei, începe să vorbească, în propozitii închegate si într-o înlăntuire logică, în graiul satului natal. Crezul artistic al lui Blaga fiind motto-ul: „Câteodată, datoria noastră în fata unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim asa de mult, încât să-l prefacem într-un mister si mai mare”, din primul volum de aforisme Pietre pentru templul meu.
Lucian Blaga a fost poet, filozof, dramaturg, traducător, jurnalist, profesor universitar, diplomat român, o personalitate polivalentă a culturii interbelice.
Primele încercări în versuri datează din anul 1909, acestea însă nu au văzut lumina tiparului, pentru că anul 1910 a fost cel al debutului cu poezia Noapte în cotidianul „Românul” din Arad.
Lucian Blaga a scris importante eseuri si studii filosofice: „Filosofia stilului” (1924), „Fetele unui veac” (1925), „Daimonion” (1930), „Despre personantă” (1935), dar mai cu seamă „Trilogia cunoasterii” (1931-1934), „Trilogia culturii” (1936-1937), „Trilogia valorilor” (1939-1942) si „Trilogia cosmogonică” (1940-1948).
În celebrele sale trilogii, filosoful Lucian Blaga a teoretizat „spatiul mioritic” încercând să descifreze sufletul românesc pornind de la istoria si mitologia românească.
S-a întîmplat să cînt prin vreme pămîntească
tot ce-i înalt, tot ce-i frumos,
tot ce iesi ca din tiparnită cerească:
porunci si pravili, noime, legi,
visuri ce ti se dau si nu le-alegi,
căi de ursită, tinte ce se-adulmecă de-abia
la vîrste cum se face-a mea,
zbor de-mplinire, ultime-năltări,
prin cari pămîntului îi scapi subt zări.
(Prolog, din ciclul Cîntecul focului)
Dramaturgul Lucian Blaga, autorul a 11 piese de teatru inspirate si ele din mitologia si istoria românilor (1921 - Zamolxe, mister păgân; 1923 - Tulburarea apelor, dramă; 1925 - Daria, dramă în patru acte; 1925 - Ivanca; 1925 - Învierea, pantomimă în patru tablouri si Fapta, joc dramatic; 1927 - Mesterul Manole, dramă în cinci acte; 1930 - Cruciada copiilor; 1934 - Avram Iancu, dramă într-un prolog si trei faze; 1942 - Opera dramatică; 1944 - Arca lui Noe; 1964 - Anton Pann, dramă într-un prolog si patru faze (postumă), a întocmit, în 1930, împreună cu poetul Hermann Hauswirth, o „Antologie de poezie populară românească".
„Lucian Blaga se ancorează voit într-o fictiune mitică, prin care se îndepărtează în parte de stiintă, deoarece îsi vrea filosofia «o mitosofie». De aceea , în realizarea sistemului său „mitosofic” el adoptă o «situatie mitică», echivalentă cu o formă de prezentare mitic deformată a lumii obiective, după secrete principii originare ale lucrurilor si utilizând notiuni metaforice cu sens mitic, ce dobândesc o fortă evocatoare prin ele însele.(...) Filosoful Blaga consideră „mitul o intuitie de moment, orientată de date ale spiritului ancestral păstrate în subconstient.” (Blaga, 1983, în Prefată, p. XXXIII).
În general, opera personalitătilor înalt reprezentative ale artei românesti – de la Alecsandri la Eminescu, Creangă, Sadoveanu sau Blaga, si, de aici, la Enescu sau Brâncusi, au legături atât de intime cu folclorul, încât unii cercetători au văzut în osmoza artei culte cu cea populară o trăsătură distinctivă a culturii noastre. Cultura română a perpetuat până astăzi manifestări ale culturii populare, în forme autentice, traditionale, care coexistă de câteva secole cu formele cele mai evoluate ale „culturii majore” (după expresia lui L. Blaga).
Opera marilor creatori ai literaturii române ne confirmă această idee si, mai mult decât atât, aproape toti scriitorii au lăsat mărturii directe despre strânsa lor legătură cu folclorul. Chiar dacă sursa inspiratiei rămâne pentru toti aceeasi – cultura populară în variatele ei forme – realizările poetice sunt specifice fiecărui autor, glasul lui I. Pillat neconfundându-se cu cel al lui L. Blaga, nici al lui T. Arghezi cu al lui Adrian Maniu sau al lui V. Voiculescu cu cel al lui Ion Barbu.
Începând cu Tudor Arghezi, marii poeti ai secolului nostru au descoperit un nou mod de a prelungi ecourile folclorului în literatura cultă, un nou mod de a valorifica, analogia artistică cu folclorul.
Evidentierea relatiilor dintre creatia lui L. Blaga si folclor nu poate fi epuizată în câteva rânduri. Ca si la Eminescu, contactul poezie cultă – poezie populară se află la Blaga în prezenta completă a personalitătii înăuntrul modelului folcloric, adică în structuri împrumutate din folclor. Poetul îsi toarnă aici propria filosofie si conceptie despre lume, ca într-un veritabil tipar. Lexic popular, expresii tărănesti, turnuri tipice ale poeziei populare „Mult mă mustră frunza-ngustă./ Vântul lacrima mi-o gustă.” (Întoarcere, Blaga, 1981, vol. La curtile dorului, p. 135), propozitii scurte „Noaptea-i neagră, ceasu-i lung.” (Colinda, 1981, vol. La cumpăna apelor, p. 112), diminutive utilizate în constructii rafinate „Frunzulită ram de laur,/ Ană, umbra mea de aur -” (Fetita mea îsi vede tara, 1981, vol. Nebănuitele trepte, p. 141), apostrofa si dialogul, adjectivele articulate: linele, dragele, largele din poezia Coasta soarelui: Frunza verde, dragele/ linele colinele/ strâng de sus luminile./ Ape cântă, largele.”, finalul de vers dactilic cu rezonantă aparte „Plâng spre zarea dorului/ cu lacrima norului.”(Cîntecul călătorului în toamnă, 1981, vol. Vîrsta de fier, p. 173), colaje de versuri populare:
„Într-un lan pe un colnic
cântă singur un voinic.”
„Stă mândra la sărutat
ca spicul la secerat.”
(Ceas de vară, 1981, vol. Cântecul focului, p. 249).
Pentru Lucian Blaga, cântecul în acceptia de poezie populară se aude în dialog cu universul, în incantatia ca un lung murmur cu rezonante cosmice. (Bucur, 1971, p. 351)
Toate procedeele obisnuite ale folclorului sunt folosite cu consecventă si cu variatii minime. Alături de motivele evident folclorice, există o multime de elemente marcate, deformate, preluate partial, care se dezvăluie doar la o cercetare minutioasă, ca în versurile:
„Lucian Blaga e mut ca o lebădă. /.../
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa,
din care curcubeul
îsi bea frumsetea si nefiinta."
(Autoportret, 1981, vol. Nebănuitele trepte, p. 140)
Sursa folclorică o indică autorul în Spatiul mioritic, vorbind despre o credintă din Bucovina, si anume, că femeia care vrea să se facă frumoasă, trebuie să se spele cu apa din care bea curcubeul.
„ ... astralul Blaga, sub toridul Soare iberic, are nostalgia pădurilor de acasă. Îndărătul umbrei se prefigurează misterul generator de mituri. (Ciopraga, 1973, p. 95).
Lucian Blaga constituie exponentul singular al fenomenului de personantă folclorică: un ecou puternic, vizibil sau mascat, al popularului în structurile poeziei de creatie cultă, ca rezultat al unei convergente la două nivele de contact – nivelul teoretic, speculativ, al filosoficului, unde popularul si cultul se revelează ca două moduri de a fi ale unei singure „matrice stilistice”, iar orientarea spre folclor devine „program”, si nivelul practic, al înrudirii dintre personalitatea creatoare si energiile organice anonime populare, concretizat în inventia de mituri.
Vladimir Streinu aprecia că „nuclee metaforice atât de personale si atât de cristalizate nu s-au mai scris poate, de la L. Blaga al Poemelor luminii” (Streinu, 1974, p. 47). Semnalând în continuare, frecventa si adâncimea imaginilor temporale, orientarea la viata subconstientă, criticul conchide: despre Blaga se poate spune că „profesa misterul”. (Streinu, 1974, p. 47).
Luna Mai îmi revine neîncetat în câmpul constiintei, de aceea, în final, din bogata activitate a poetului si gânditorului Blaga, m-am îndreptat doar spre o parte din volumele de dramaturgie, filozofie, aforisme, proza, eseuri si studii filozofice, traduceri în limba franceză, în limba bulgară, corespondentă, apărute în luna Mai în ani diferiti: 1931 mai, volumul Eonul dogmatic, din Trilogia cunoasterii (1943) alături de încă două volume: Cunoasterea luciferică si Cenzura transcendentă; 1945 mai, Discobolul, a doua culegere de „aforisme si însemnări”: 1947 mai, Despre constiinta filosofică, lucrare asezată în fruntea întregii sale filosofii; 1949 mai, Academia Română îi încredintează redactarea a două capitole din Istoria filosofiei românesti.
„Opreste, Doamne, clipa cu care măsori eternitatea!” (Lucian Blaga).
BIBLIOGRAFIE
1. Surse:
BLAGA, Lucian, 1945, Discobolul, aforisme si însemnări, Bucuresti: Editura Publirom, (prima editie)
BLAGA, Lucian, 1947, Despre constiintă filosofică, Timisoara: Editura Facla.
BLAGA, Lucian, 1981, Poezii, Bucuresti: Editura Minerva.
BLAGA, Lucian, 1983, Mesterul Manole, Tabel cronologic, Prefată, note si bibliografie: Maria Sittner-Prică, Bucuresti: Editura Albatros.
2. Referinte critice:
BUCUR, Marin, 1971, „Autohtonism si modern în poezia lui Lucian Blaga”, în: Temelii folclorice si orizont european în literatura română, sub îngrijirea stiintifică a dr. Ovidiu Papadima. Bucuresti: Editura Academiei Române.
CIOPRAGA, Constantin, 1973, Personalitatea literaturii române, Iasi: Editura Junimea.
STREINU, Vladimir, 1974, Pagini de critică literară, 3, Bucuresti: Editura Minerva.
|
Dr. Olimpia Varga 5/9/2016 |
Contact: |
|
|
