Limbă fara simbrie
Primesc pentru a doua oara aceeasi carte. “De-as fi Mos Craciun”. “Mosmondenii – Povestile Mosului.” De Radu Marini.
Care este un mic limonariu de povestiri despre copii – asa cum se intampla si cu oamenii mari - ramasi mici, si singuri, printre atatia alti copii mai rai, si mai mari – carora autorul – in clipele lui de literatura a vietii, de subzistenta, pe langa noianul de cadouri lipsa pe care trebuie sa aiba grija sa nu le imparta celor mai apropiati dintre prieteni – ramasi, pe o lume atat de mare – atat de departe – TREBUIE SA FACA TOTUL – desi nu il obliga nimeni – decat o vaga, o regretabila, o infinitezimala cuanta, de constiinta, si, poate, de recunostinta – cui? – nu stim cui se adreseaza un cui, pe lumea aceasta, de piatra – SA LE IMPARTA. Un zambet. O joaca. O banan. O jucarie. Alta jucarie. Ca fiecare copilarie. Sa nu fie asuprita. De alta copilarie. Care nu se mai satura de toate.
Povestirile se incheaga ca un mozaic de cioburi de sticlute, cu ochii de autor, colorate, sunt rotite de fel, cadre cu cadre, intuite, studiate, meditate, observate, cu multa atentie – la fiintele focalizate, care – uneori – dau dovada de o genialitate, fara de stiinta, in fata carora aparatele cognitive ale Mosului, raman intr-o admirativa inregistrare, si contemplativitate.
Din locuri de mai ocolita pomenire, de indelunga necalcare, din poieni cu roade de fantani si necuratate, si otravite – poate – de atatea valuri de noi cuceriri ale pasiunilor civiclehuzatoare, din oaze de speranta, cu atatea fete morgane, din sectii de povestiri nemuritoare, cu scurte termene, pana la plecare, de pe aeroporturi, cu atatea cadouri, si suvenire – autorul il joaca. Pe Mos Craciun. Mai in gluma, mai in serios. Mai cvasilicentiat. Mai in liber haos. Si iese ceva duios, sentimental, uneori – siropos – alteori – cu un penitential miros – alteori – cu castiguri bine puse la ciorap – in paradisul pestilential – de mici bucurii, odata, pe an, unor mici pinguini, de la Polul Nord, al societatii Fermei Corectitudini Porcesti – alteori – cu mari bosumflari, si ratari – din partea unor pui de lei de mare – carora, oricat le vei da, din ceea ce are de dat tot Polul Nord – le va lipsi tocmai bucuria. De a darui si ei. O poezie buna, si bine recitata, macar. Si una si buna, si bine recitata, se simte. Cand e traita. Sau nu e un original. De viata adevarata.
Cartea are – dupa mai bine de jumatate din ea – si o cadere. O interminabila litanie. O jelanie. De sorginte romana. La adresa unui Mos Gerila. Pe care autorul a fost obligat. I s-a pus pistolul la tampla. A fost torturat. A fost inchis – probabil – ani in sir – in temnitele uzinelor comuniste. A fost batut la talpi. Sters la creier. Nu stim cum, cine, si de – l-a salvat. Si pana la urma – a facut pactul cu Diavolul. L-a jucat. Ne spune si ce a simtit, jucandu-l. DAR S-A SI RAZBUNAT. IN APROAPE DOUA CAPITOLE, APROAPE IMPOSIBIL DE CITIT. Trebuie sa fii martir ca sa citesti ce a putut scrie acolo.Mucenic. Eu – am reusit. Si - Cu tinerete, si neliniste, trebuie sa marturisim ca - pledoaria romana, dezlantuita de autor – la valoarea lui, literara, desigur, mai ales, in umor, nu se compara. Oricat ar fi de romana. Cu Tiganiada lui Ion Budai Deleanu. Cu umorul viu, sanatos, spumos, care vindeca bolnavii – chiar si copiii – de prin spitale. Dar – asa cum spunea un mare maestru al criticii noastre literare, poate, cel mai mare, fireste Nicolae, Manol…Escu., vorbind, si scriind, o prefata intreaga cu atatea, si atatea – greseli de ortografie – sau tehnoredactare – sau – perturbatii - despre canoane – asa cum adauga – pe marginea acestor capodopere, si un inepuizabil magistru nepereche al tineretei noastre – nerevolutionare – ci pline de cumintenia pamantului – eminesciene – fireste, George, Calin…Escu - uneori, autorul nu stie ce scrie, alteori, cititorul nu stie ce citeste – alteori, toti stiu, dar fiecare, scrie, sau citeste, altceva. Ceea ce nu e de mirare. Pe o lume pe care mos Craciun este atat de mic, ca om, pentru o Omenire, cu un pas atat de mare.
Finalul este intr-un fel, si ingrijorator, si incitant. Mos Craciun ( Gerila ) se pensioneaza.va imaginati. Ce mai avea de facut mai bun – din toata viata asta – destul de lipsita – de umor – si plina de tot felul de munci, care mai de care, mai fanatica – ramane o voluntara piesa de piatra. Caci Mos craciun – este – si el – un copil. Care are zambetul cald, si pur. Si nimic mai mult.
Eu – ce sa zic mai , citind o carte despre copii?
De aceasta data, nu despre carte, si literatura, ci despre viata.
Imi aduc aminte.
Eram prin anul I, ori II, de facultate. 1981. 1982. Incepusem sa gust. Balurile Bobocilor. Tot cantarisem – dupa glezna – o colega. Si o alesesem. Si alergam seara… Dupa cursuri… pana acasa. LA GEAMUL EI. Si ii aruncam cate o piatra in geam. Era fata de director. Pazita de bunica. De mama.
Intr-o zi – am fost invitati in caminul facultatii. La o reuniune. De colegii de acolo. Alta viata. Statia caminului. Muzica la boxe. Trai in comun. Cantina. Petrecere prin camere.
Si un apel – cald – insufletitor – al presedintelui de camin. Atunci? Mai tarziu? Din acei ani. Sa facem totul pentru copiii nostri. Nu e bine. Cum merg lucrurile. In socialism.
Eu – nu eram – inca – membru de partid. Dar presedintele - + compania – nu ofereau nimic. Decat viata usoara. Muzica. Apeluri calde.
Am intrat in Partid. Am fost invitat. Aveam medie mare. Asta nu se obtinea pe laude. Era o onoare sa imi fie recunoscute meritele. Nu primeau nici chiulaii. Nici lichelele. Ii primeau pe cei care puteau sa traga. Pentru toti. In spate.
Asa a cantat – in 1989 – si Ioan Grigorescu. Ca presedintele de camin. Si a disparut. Si presedintele – a disparut. Am auzit mai apoi ca a facut retea prin cablu intr-o capitala de judet. Si dadea filme. Din Vest. Pe ea. Castig sigur.
Apoi – a plecat in State.
Apoi – a revenit.
Apoi – avea o firma. Pe langa stat. Spitale. Medicamente.
Copilul. Copiii lui – erau bine. La IBM? La o transnationala? In Capitala.
Cam asta s-a intamplat cu copiii.
Pentru care s-a implorat.
Si au fost ucisi in strada.
Sau au supravietuit.
Unii – s-au procopsit.
Altii – au plecat.
Altii – au continuat sa strige impotriva comunistilor.
Altii – i-au bagat pe cei mai romani dintre ei, in inchisoare, izolatoare, sau groapa.
Si in cartea asta – pe care o citesc acum – ma umplu de scarba. Ca un Tepes. De atata milogeala a copilariei.
De atatea cazuri.
De atatea diferente.
De atata abandonare.
Fara Economie.
Fara interes.
Fara Programul PCR de faurire a copilariei fericite multiversale.
Realizat si urmarit punct cu punct. Si sanctionat cu toate mustrarile, avertismentele, si sanctiunile disciplinare gradate, pe etape. Sau stimulentele pentru rezultate.Comune. Si Individuale.
Comunist? Crestin?
Comun – istm?
Ce mai conteaza…
Lozinci…
Ce ati pus in loc?
Un clovn…
Niste clovni…
De scriitori…
Si in locul lui Mos Craciun…
O paiata…
Ne mai vedem , din cand in cand – din intamplare – pe la nunti. Ori inmormantari. Va vad – presedinti. Nuntasi. Nasi. Fini. Colegi. Masini. Situatii… bani… relatii… Un Nou Fanar…peste hamesitii…ridicatii… din munca si gandirea neobosita in slujba propriei dinastii…din altii….O Noua Mafie… nesatioasa… In slujba interesului de haita – personal. Cand unul… Cand altul… profit personal sa iasa…restul, ai dracu’ sa fie comunistii astia, din cauza carora am ramas doar cu limba atarnata pe masa, acasa.
Mi-e greata…
Spune Tepes – in temnita de la Buda.
De unde atatia milogi? De sobolani?
Care mananca primavara asta?
Asasinata?
Visata?
A tuturor copiilor nostri?
Mi-e greata…
|
Liviu Florian Jianu 5/7/2016 |
Contact: |
|
|
