Poeme
Două Figuri
Două figuri în oglindă reflectă chipuri 'bătrânite
Feţe de zbărciri crestate, cute-adânc încremenite
Ce-au săpat obrazul neted ca de fruct-n miez de vară
Tentând omu-o muşcătură; furt urmat de grea ocară.
Doar din ochi o licărire sufleţea gravele feţe
Scufundate adânc în luciul ce-oglindea calda tandreţe
Tăinuind mai mult trecutul, decât zilele curente;
Un trecut legat de acte cea-nfruntat vieţii torente.
Doi copii lipsiţi de minte, fără rost şi făr-un ban,
Sfidând legea împovărată de tradiţii, mit şi clan,
Cu părinţi potrivnici sorţii şi a multora din lume
Hotărâră să se-unească într-un tot mai bun de cum e.
Hotărâră o familie când n-avură nici o iască,
Nici umbrar, nici farfurie, doar iubirea lor orbească.
Răbdători trudiră zilnic cu credinţă-n Cer, elan
Şi-n scurt timp avură toate, în mai puţin de un an.
Apoi rugile le-aduse, când secase-orice speranţă,
Dar mai scump ca-orice-n lume: doi copii la-un an distanţă.
Dar cum vremurile-s grele, cu nevoi mai mult sporite,
Luară viaţa de la capât spre zări noi, şanse multiple.
Şi găsiră dup-o vreme de-aşteptare-ngrijorată
Locul cel mai bun din lume s-adune familia toată
Şi cu-a Cerului voinţă prin iubire, muncă, spor
Izbutiră toţi în viaţă să-şi clădească traiul lor.
Au fost ani de bucurie prelungiţi în zări senine,
Străduiesc în jur copiii. Nepoţi cu chipuri blajine
Trec prin poarta lor în viaţă pe-o cărare neumblată.
Doi bătrăni privesc din urmă cu vedera tulburată.
Două figuri în oglindă privesc la reflecţia mută
Chipuri de zbărciri crestate ca o cârpă prost cusută
Ce prin dungile create îngroap-amintiri de-o viaţă
Ca o placă-nregistrată rejucată pe-orice faţă.
Înc-o zi
Înc-o zi s-a stins în noapte ca o faclă-n felinar
Risipindu-se-n uitare fără urmă-n calendar.
Înc-o zi topită-n suflet ca şi lava ce s-a stins
Când adâcul piept de munte odihneşte-n vis destins.
Inc-o zi şi încă una, frunze-uscate de stejar
Desprinzându-se din ramul secularului frunzar
Cad la sol în zbor de-o clipă, fără sunet ori suspin
Că venirea iernii sumbre va-mplinii scrisu-i destin.
Dar cu fiecare frunză tot mai desgolit stejarul
Scoarţa frunţii şi-o încruntă, că-i lipsit acum de darul
Freamătului dus din vară, cuibărit prin rămurele
Unde-n ciripiri şi zumzet, cântu-nalţa pân-la stele.
Înc-o zi şi încă una, val murind pe-ntinsul mal
Aducând din fundul mării scoici cu visul eternal
Ce-or pierii pe plaja-ncinsă, veşniciei sanctuar.
Înc-o zi s-a stins în noapte, ca o faclă-n felinar.
David Kimel / Toronto
|
David Kimel 5/3/2016 |
Contact: |
|
|
