In deriva
Am fost intrebat, zilele trecute: „Credeti in Dumnezeu?“ Dupa o mica ezitare, am raspuns: „Nu ma tem de Dumnezeu. Ma tem de absenta lui Dumnezeu“.
Nu stiu, insa, ce-as putea raspunde, in deplina sinceritate, daca as fi intrebat: „In ce altceva mai credeti, azi?“ Ma uit la cerul putrezit de ploi acum, dupa ce l-am vazut albit de canicula. Ma uit la dimineata care incepe cu promisiuni nelamurite, ca orice dimineata, si la otetarii de dincolo de zidul curtii mele. Intr-adevar, in ce mai cred? Ce certitudini mai am, care-i pot interesa si pe altii?
Desi am priceput de mult ca pesimismul nu e deloc pe gustul romanilor si-ti aduce numai antipatii, trebuie sa recunosc ca ma simt ca o busola pe care nu se mai vede Nordul. Am crezut in democratie. Nu mai cred. Cel putin, in cea actuala. Am crezut in capitalism. Nu mai cred. Cel putin, in forma lui de pe malurile Dambovitei. Am crezut ca vom lua in serios libertatea. Nu mai cred. Vad ca libertatea traita urat poate fi si ea o teroare.
Mai cred doar in ceea ce ma leaga, sufleteste si prin destin, de Romania. Cu o conditie! Sa nu deschid televizorul si sa nu ies pe poarta! Sa-mi spun ca Romania este altceva decat Romania partidelor de azi, altceva decat Romania lui Traian Basescu si a lui Gigi Becali. Altminteri, sunt obligat sa nu mai zic „noi“. E mai onest sa zic „eu“.
Dar nu despre asta as fi vrut sa scriu azi, ci despre al treilea razboi mondial. Oficial, nimeni nu recunoaste ca lumea se afla din nou in razboi. El produce, totusi, victime si efecte devastatoare. Ba, chiar masacre. Si cum se va termina, oare, acest razboi atipic, fara transee si cu inamici invizibili, care te pot ucide oriunde? Administratia Bush face, vad, tot ce depinde de ea pentru a da terorismului mondial pretexte pentru ura impotriva Americii, iar liderii europeni se feresc sa puna valorile crestinismului la temelia noii Europe, in vreme ce extremismul islamic se lauda ca actele de terorism sunt parte a unui „razboi sfant“. Pe zi ce trece, e tot mai evident ca telul teroristilor nu e sa cucereasca Washingtonul sau Londra, cum au cucerit aliatii Berlinul in cel de-al doilea razboi mondial. Telul lor e sa oblige democratiile sa-si abandoneze, una dupa alta, valorile traditionale, restrangand tot mai mult libertatea si drepturile omului, pentru a da mai multa putere politiei. Si, deja, o buna parte din acest tel a fost atins!
As mai fi dorit si sa-i lamuresc pe cei care ma injura ca nu gandesc asemenea lor de ce tresar cand aud vorbindu-se despre „instinctul politic“ al lui Traian Basescu. Nu neg dreptul nimanui de a fi de alta parere, dar fie-mi permis sa fiu nedumerit. In ce-o fi constand „instinctul politic“ al d-lui Basescu? In faptul ca strange simpatii mergand cu propria masina la „Ciresica“ sau dansand din buric? Dar asta trebuie sa asteptam, oare, de la un barbat de stat? Sa fie „popular“? Sa placa „fatucelor“ (cum le numeste d-l Cristoiu) de pe la diverse televiziuni? Sau sa aiba „o viziune“, sa intuiasca „viitorul“ gestat in „prezent“ si sa-l stimuleze sau sa ne previna? Dupa parerea mea, „instinctul politic“ al lui Traian Basescu se limiteaza strict la placerea de a se simti la Cotroceni ca pe o nava, unde nu exista nici guvern, nici parlament. Exista doar „boci“. Genul de politician reprezentat de domnia sa e util doar „strazii“, nu natiunii. E prea mediocru pentru „a face“ istorie.
Tot ce poate e s-o impinga pe cea „facuta“ de hazard si de jocurile de interese in demagogie, in scandaluri si in crize artificiale.
Dar nu ma pot concentra nici asupra acestui subiect. Gandul imi aluneca mereu spre ceea ce Andrei Plesu numea „Zelul demascator“ intr-un recent articol din „Dilema Veche“.
Voi spune si eu: bineinteles, avem nevoie de adevar, oricat de penibil sau de dureros ar fi el. Orice s-ar ascunde in spatele desecretizarii arhivelor, acest act de igiena nationala e necesar.
Ce nu reusesc sa apreciez este placerea cu care diversi procurori voluntari fac din lectura marsaviilor arhivate de Securitate un „show“ galagios. Ma contrariaza rautatea, ura, nu nevoia de adevar! Si nu numai fiindca n-am uitat grija cu care se tacea inainte de ’89. Totusi, de ce atata satisfactie, etalata prin ziare si pe la televiziuni? Incerc sa gasesc o explicatie in faptul ca exista, poate, niste zone obscure in natura umana care se simt atrase de asemenea spectacole. Piata unde functiona ghilotina la Paris, in timpul revolutiei franceze, gemea de lume de fiecare data cand un nou cap cadea, insangerat, in cosul de nuiele. Iar arderile pe rug au starnit sentimente placute Inchizitiei, caci moartea ereticilor atata in miile de credinciosi o jubilatie pe care rugaciunile nu reuseau s-o asigure. In consecinta, de ce-as vorbi de vreun „specific“ in isteria aflata acum la moda la noi? Ea are si motivatii, sa zicem, plauzibile. In plus, joaca, ar spune unii, si un rol „terapeutic“. Ne ajuta sa uitam de problemele reale! Se mai gandeste cineva la nefericitii carora inundatiile le-au luat totul? Se mai discuta despre coruptie?
Din pacate, nu pot crede ca vom vedea “demascata” acea parte a Securitatii si a legaturilor ei care ne-a pricopsit cu o oligarhie!
|
Octavian Paler 5/2/2016 |
Contact: |
|
|
