Miguel de Cervantes Saavedra - Don Quijote sau Întelepciunea morilor de vânt
De-atâtea secole tot macină timpul povestea acelui ciudat cavaler, pre numele său Don Quijote, rătăcitor prin landul ratiunii unei lumi de-a pururi irationale!
Cât se mai ştie despre insolitul personaj turnat în magma cuvântului de Miguel de Cervantes Saavedra (1547-1616) astăzi, când lectura cărtilor nu face decât să genereze malitioase zâmbete acelora pentru care „cea mai de folos zăbavă” nu-i decât un ilar anacronism într-un vârtej de patimi cu golul logodite!
Şi totuşi, până şi ne-cititorii – cititori poate în stele căzătoare ce nu vor şti nimic din tainica lumină din cerul gândului, au auzit de lungele umbre albastre ale morilor de vânt ce macină nimicul, de nişte mult prea large, adânci oglinzi care răsfrâng şi chipuri-măşti, şi zboruri-cădere, şi tipătul-tăcere, când mai mereu înfrânt, omul rămâne zeu etern şi pieritor.
O întreagă lume de umbre îşi află ilustrare în geniala nebunie a acestui personaj care nu-i decât măsură iubirii pe pământ.
Cel mai adesea literatura şi artele se inspiră de la un model uman real spre a reda în felul lor nouă alcătuire poveştii „ca o viată de om”. Don Quijote, ingeniosul hidalgo de la Mancha creat de Cervantes, creează la rândul lui un tip uman căruia, pentru simplificare, i se spune donquijotesc şi, care înglobează în el candoare şi temeritate, măretie caricaturală şi curaj întru împlinirea unor acte care n-au servit niciodată cu adevărat la nimic dar fără de care viata n-ar fi decât un anost şir de zile care duc toate spre singura certitudine asupra căreia „trestia gânditoare” nu are nici o fărâmă de îndoială – moartea.
Eroul donquijotesc este generos fără limită, iubirea îi este zeitate, onoarea – măsură a sufletului, gloria – steaua de neatins spre care se înaltă iar şi iar ca un Sisif modern, Sisif etern, Sisif condamnat de nu se mai ştie care zei să-şi poarte spre vârful muntelui de lumină, nu stânca ci trupul însuşi. Este un Icar cu grele aripi de miere, plutind sub cerul cu stele-oglinzi, şi sori rotitori, şi vânt de mori separând lumina de întuneric în zările de dincolo de zări.
Se cuvine să mentionăm câteva coordonate bio-bibliografice ale autorului ca nu cumva să se creadă că Don Quijote este cel care l-a creat pe Cervantes, deşi uneori îndoiala, ca o răsfrângere a tăişului de gând, mai stăruie să ne tulbure sufletul care vede în legea lui: Dar dacă, totuşi?...
Ei, da! Dar dacă totuşi?…
Istoriile literare ale lumii, dictionarele – cataloage mereu actualizate ale Bibliotecii din Alexandria ajunsă în fărâme de pulberi până la noi, ca la rândul nostru să le păstrăm adăugite (neapărat adăugite! Altfel cum vom putea răspunde la Marea Judecată întrebării: „Venirea ta n-aduse nici un adaos lumii?!”), pentru cei ce vor veni după noi în vastul deşert din lumea celor care mai cuvântă, istoria cu-ale ei istorii despre bătălii mereu pierdute în urale de victorii din care nu învătăm niciodată nimic şi totul se ia de la-nceput, teatrul, muzica, pictura, dansul, totul stă mărturie cum că, da! Cervantes a existat!
S-a născut la Alcada de Henares la 29 septembrie 1547 într-o familie blagoslovită cu multi copii a unui modest chirurg – Rodrigo de Cervantes şi a sotiei sale Dona Leonor de Cortinas. Se mai spune c-ar fi urmat nişte studii întârziate la Salamanca prin anii 80 ai veacului al XVI-lea, după ce luase ceva lectii de ştiinte umaniste de la magistrul Juan Lopez de Hoyos şi îşi încercase talentul într-ale scrisului compunând rondeluri, elegii, sonete, epitafuri, mai cu seamă epitafuri pentru că pe atunci, ca dintotdeauna, se mai înclina sub tăişul coasei de fum şi câte-un cap încoronat pentru care (musai!) lacrimile trebuiau turnate în cânt de jale, un fel de doină ceva mai „etranjeră” de pe la noi cei care, navând prea multe capete încoronate de jelit, am prins a plânge în vers-cântec de jale câte-un fecior pierit în luptă – dreaptă mereu şi strâmbă deopotrivă – pe vreun haiduc, ori crai, ori crăişor, pe vreun fără de nume domnişor din neam de Gheorghe, Iancu sau Ion…
Prin toamna anului 1568 se stingea regina Isabelle de Valois, cea de a treia sotie a lui Filip al II-lea. ( Socoteală dreaptă: ea - a treia, el - al doilea…)
Cervantes a compus atunci o „copla”, o elegie şi un epitaf – trei „jelanii” pentru cea de treia soată a regelui.
Va fi fost recompensat cu câtiva firfirici.
Gloria scriitorului nu-şi sunase încă din trâmbite de aur venirea.
Un an mai târziu, poetul Cervantes era la Roma întregind „armata” personalului de servicu pe lângă viitorul cardinal Acquaviva (în traducere „Apă vie” sau „Apă de foc” sau neaoşa Tuică, semn că sfintiei sale îi cam plăcea să se împărtăşească …), experientă care-i va servi mai târziu la scrierea unor opere cu aluzie la Italia.
În 1570 se înrolează ca soldat în armata pontificală şi participă la expeditia maritimă contra turcilor, sub comanda generalului Marc Antonio Colona sub ale cărui ordine se aflau trupele şi galerele spaniole de la Andrea Doria.
Istoria consemnează în dreptul expeditiei cu pricina : Eşec.
În 1571, în bătălia de la Lepante, soldatul Miguel de Cervantes primeşte în piept două focuri de archebuză (cărora le-a rezistat eroic) şi un altul în bratul stâng care-i va fi retezat. Aflăm acestea din Prologul la cea de a doua parte din romanul Don Quijote precum şi din ciclul de povestiri Nuvele exemplare: Captiv: Călătorie în Parnas.
În primăvara anului 1572, infirm deja dar tot bun de luptă (!), îl aflăm în regimentul lui Don Lope de Figueroa, modelul eroului din „Alcadele din Zalameea” de Lope de Vega.
Bătălii, bătălii, bătălii – mori de vânt măcinătoare de vieti!
Între 1575-1580, Cervantes este prizonier în Alger. Nu singur: împreună cu fratele său mai mic Rodrigo. Evocarea acelor ani o va face în comediile (da, comedii! Captivitătii trebuie să-i opui hohotul de râs spre a o face suportabilă!): Galatheea, Persilčs, Epistolă lui Mateo Vasquez ( acesta era secretarul lui Filip al II-lea), Viata în Alger, Închisorile din Alger, Topografia Algerului, Raport, Numamta.
În anii 80, numai la Madrid, i se joacă peste 20 de comedii.
Viata îi joacă şi scriitorului o comedie dintre cele mai savuroase: i se naşte fiica naturală Isabel care va deveni mai târziu un fel de zburdalnică Dulcinee asemenea mamei sale, iubeata Caterina de Salazar y Palacios cu care Cervantes – cavaler cu un înalt simt al onoarei – se va căsători (ne) fericit.
Ajuns om la casa lui, tată de familie, s-a ocupat vreme de vreo zece ani cu descurcarea (încurcarea) itelor financiar-contabile pentru comerciantii de cereale, ulei de măsline şi, Invincibila Armada pentru care avea obligatia de a procura hrană şi echipament.
Dezastru: „Invincibila” este învinsă!
În 1598 moare şi Filip al II-lea.
Cervantes scrie un celebru epitaf pentru mormântul celui dus. (Cred că trebuie mers la Madrid să vedem la fata locului ce se spune în epitaful cu pricina. Filip al II-lea nu mai poate obiecta. Deci, vă invit la călătorie!)
În 1600, în bătălia de la Dune, moare fratele său Rodrigo.
Ce epitaf va fi scris atunci poetul, nu se ştie. Istoria nu se ocupă de oamenii simpli…
Miguel de Cervantes a fost invitat să „locuiască” un timp într-o închisoare din Sevilla pentru oarece „greşeli de calcul” în actele contabile de care se ocupa.( Pe vremea aceea „se suporta” detentia pentru „greşeli de calcul”!).
Avea 57 de ani când, în 1604, la 26 septembrie solicita şi obtinea privilegiul curtii regale de a-şi publica romanul Ingeniosul Don Quijote de la Mancha, partea I.
Şapte editii aveau să urmeze în acelaşi an.
De ce ne-am mira că în zilele noastre această bijuterie literară este opera cu cel mai mare număr de editii din lumea întreagă, cu cea mai mare notorietate literară zămislitoare de erou – oglindă fidelă şi mereu schimbătoare în reflectarea chipului unei lumi nebune, nebune, nebune în care omul se oferă de bunăvoie – grăunte fragil – pietrei şi vântului în marea nebunie a morilor de pulbere şi noapte, după o scurtă ardere-n iubire, după o rătăcire fără sens prin landul irationalei ratiuni omeneşti!
Cum cea de a doua parte a romanului întârzia să apară iar gloria scriitorului depăşise binişor granitele limbii spaniole, prin anul 1614, un editor din Taragona publică un Don Quijote apocrif cunoscut astăzi sub titlul Quijote de la Avellaneda.
Abia la 30 martie 1615 lui Cervantes i se acordă privilegiul ( tot un fel de cenzură ca aceea din vremi ştiute nouă functiona şi pe atunci sub ochiul vigilent veghetor al „suavei Inchizitii”…) de a-şi publica partea a II-a a Don Quijote-lui său. Dedicatia autorului este, ca şi la partea I a romanului, o plecăciune către marele său protector Contele de Lemos, pe atunci vice-rege de Napole.
În anul 1617 cele două Părti ale romanului apar în sfârşit împreună, la o editură din Barcelona.
Din 23 aprilie 1616 (ca să nu-l lase pe Shakespeare să facă singur drumul cel de dincolo de marea trecere!), Miguel de Cervantes, autorul lui Don Quijote, s-a dus să odihnească putin.
Eroul său este fără de moarte.
Cine n-a văzut la 23 aprilie 2005 pe scena Teatrului National din Bucureşti spectacolul în care Dan Puric, acest inclasabil artist al scenei româneşti, împrumuta chipul lui Don Quijote spre a ne pune în fată imaginea lumii noastre îmbătrânită-n rele, lume ce se buluceşte ca o turmă de bezmetice necuvântătoare spre gura nesătulă a monstrului (din care coşmar al ratiunii?), nu va întelege imensa bogătie de sensuri a acestei poveşti, când jocul inteligentei se logodeşte cu ratiunea inimii.
Dar ratiunea-ratiune din timpul nostru ce chip are? Unul de măscărici, desigur, un Sancho Panza care conjugă în felul său comandamentul din primum vivere ignorând, de la înăltimea măgarului care-i este piedestal mergător, orice deinde cu filosofările lui cu tot.
Inimitabilul om de teatru (tot despre creatorul nepereche Dan Puric vorbesc!) foloseşte un „limbaj” care nu-i altceva decât tăcere adânc grăitoare, aleasă (culeasă) dintr-un vacarm asurzitor de tălmăciri sonore înveşmântate-n muzici, spre a ne învăta pe noi, spectatorii, să auzim liniştea (când „se izbesc de geam razele de lună” cum ar fi zis poetul din cel „sat de lacrimi fără leac”), să recunoaştem Iubirea - Dulcinee când, cu degete moi de răcoare, ea ne abate până şi umbra gândurilor grele înscrise-n ridurile fruntii.
Câtă bogătie în jocul acestui Stradivarius al scenei româneşti în care lumea, rotundă ca o lacrimă şi tot ca ea de dulce, se aliniază mişcării sferelor din universul tot mai fără cer al realitătii, amestecând în infinitul din noi ceva care nu mai vrea să semene cu zborul ci cu minunea simplă a mersului pe apă…
Don Quijote rămâne în creatia lui Cervantes ceea ce (păstrând proportiile) este Dansul Săbiilor din Suita Gayaneh de Aram Haciaturian raportat la întreaga sa muzică (despre care însuşi autorul spunea: „Copilul acesta răsfătat a anulat tot restul muzicii mele”).
Şi de-ar fi aşa, dacă Don Quijote ar fi tot ce a scris Cervantes, ce-ar schimba aceasta?
Miguel de Cervantes Saavedra rămâne în primul rând creatorul de geniu, acel Pygmalion muritor căruia eroul său Don Quijote, Galatee masculină, i-a dat viată, nemurindu-l.
Este imens numărul studiilor dedicate lui Cervantes şi, infinit acela al operelor artistice inspirate din povestea Cavalerului de la Mancha.
Aş mai aminti doar două puncte de vedere exprimate de doi gentilomi, ambasadori ai Frantei, veniti în Spania din timpul lui Filip al III-lea (mai exact din timpul lui Cervantes şi Lope de Vega!) să pună la cale oarece chestiuni politice deghizate în aliante matrimoniale între cele două regate.
Sătui de ode şi epode, de vin de Malaga, de doamne şi domnite gâsculite, de toată fauna bufonă – saltimbanci, pitici, măscărici cu sau fără ranguri nobiliare, aceştia (ambasadorii adică) şi-au exprimat dorinta de a-l cunoaşte pe autorul lui Don Quijote.
Jenati foarte, curtenii, lighioane pomădate, dedulciti la fastul Curtii, i-au „deconseiat” pe oaspeti strâmbând din nasul lor subtire şi spunând că Cervantes nu este decât un bătrânel ramolit, un zdrentăros mutilat de război, un hidalgo scăpătat.
- „Cum, s-a prefăcut mirat unul din oaspetii regatului acela în care soarele nu apunea niciodată, pe un astfel de om Spania nu s-a învrednicit până acum să-l îmbogătească? Nu i s-a acordat o rentă viageră din casa de bani publici?”
Întrebarea începea să fie de-a dreptul stânjenitoare pentru cei de la care se aştepta răspunsul.
Atunci celălalt ambasador francez („petitoare” ceva mai stilată, cu diplomatia la purtător) s-a grăbit să intervină:
-„Dacă tocmai lipsurile îndurate îl ajută să scrie aşa cum scrie, facă Bunul Dumnezeu Preamilostivul ca el să nu afle nicicând ce este bogătia şi, în felul acesta, prin opera lui de om sărac să îmbogătească şi pe mai departe lumea cu frumusete!”
Aviz bogatilor din vremea noastră:
Să nu-i lăsati pe adevăratii creatori să se îmbogătească fiindcă, fără suferintă şi fără lipsuri cântul lor n-ar fi decât o lălăială sălcie, dansul lor – o scălâmbăială de marionete cu sfori şubrezite de prea îndelungă uzură, arta – o gelatină imitând marmura cu Pygmalioni de mucava şi Galathee – stelute de doi bani în perpetuă cădere!
Cervantes, deşi apartine Renaşterii, este reversul lumii renascentiste.
Dar apartine şi clasicismului, fiind foarte la locul lui în acest imperiu al perfectiunii.
Apartine până şi „ismelor” toate din veacul al XX-lea în care literatura pare o formă derizorie a delirului.
El a intrat la fel de modern şi contemporan „cu fluturii, cu Dumnezeu”, până şi cu noi cei din Mileniul al Treilea, pe poarta mare a Cuvântului şi, generos, ne îngăduie să mai fim şi noi pe-aici, măcar până apucăm să-i citim capodopera…
Ar trebui să fii de foarte rea credintă să te prefaci că nu ştii că Don Quijote există!
Altfel degeaba gândul că „În orice nebunie se ascunde şi-un strop de-ntelepciune uneori”.
Vastă panoramă a moravurilor cavalereşti, Don Quijote rămâne, cum avea s-o declare autorul însuşi „O invectivă contra romanelor cavalereşti, o parodie a lor, un mozaic halucinant de poeme eroi-comice”, o imitatie, în cel mai nobil sens al cuvântului, a lui Ariosto, a poetilor bucolici.
Personajelor create de el „li se conferă atâta clarviziune încât ele nu se mai multumesc doar să actioneze ci se şi analizează actionând, se şi judecă. La Cervantes nu-i om care să-şi fi pierdut umbra, nici gândire omenească fără judecată” (Paul Hasard).
Dar cel mai bine o spune tot Cervantes, în Prolog: „Cititorule fără griji, ai să mă crezi cu sigurantă fără să-mi pretinzi să jur, dacă-ti voi spune că aş dori ca această carte – copil al gândului meu, să fie cea mai elegantă şi cea mai plină de miez din câte se pot închipui; numai că, vai!, n-am putut să mă opun legilor naturii care cer ca fiecare fiintă omenească să nu poată da naştere decât unei alteia care să-i semene…”
Adevăr grăit-ai, meştere hidalgo!
Îti seamănă leit acest „copil al gândului tău”, ba, mai mult, el se aseamănă cu lumea cea niciodată pieritoare!
Dar cât de puternic în tragismul lui sentimentul acela de om care se naşte, suferă şi moare, (da, mai cu seamă moare!) sentiment pe care fiecare dintre noi îl purtăm în suflet ca pe o rană de nevindecat.
Ce alta este poemul din musical-ul L’Homme de la Mancha – La Quęte, pe care Jacques Brel, şi el un Don Quijote al cântecului francez din a doua jumătate a secolului al XX-lea, îl face una cu „l’impossible ręve”:
„Să porti în suflet dor de ducă,
Vis de neîmplinit să creşti
Unde nu-s drumuri să porneşti
Când dor de viată te usucă
Să iubeşti ne-ncetat şi învins
Să încerci fără armură şi scut
Să atingi steaua de neatins.” […]
…Şi să nu uităm (cum am putea?) că orice om are-o Dulcinee cât inima mai ştie-a bate.
„Dar dacă tu eşti dintre-aceia
ce vor să tină luna-n palmă,
nu uita: luna de-o atingi
se face pulbere, se sfarmă […]
Nu, nu există Dulcineea
există doar dorul de ea;
blestem acelui ce confundă
verbul a fi cu a avea[… ]
Sperarea-i este disperare
amară, cenuşie, tristă :
Nu, Dulcineea nu există!”
Dar dacă, totuşi?...
În literatura română, pentru că se cuvine să amintim de ea atunci când ne raportăm la un model de dimensiune planetară, Marin Sorescu a creat ciclul de poeme „Tineretea lui Don Quijote.” (1968), dar şi poemul răzlet „Don Quijote şi Sancho Panza” (1965), în care „cavalerul” (nobil, de!) îşi prezintă „scutierul”:
„E Sancho Panza nobil scutier
Preabunul şi-ncercatul meu curier…
Atent m-ajută să mă-mbrac
Întâi c-o platoşă de-otel,
Apoi cu una de bumbac
Să par pe dinafară slab şi moale
Şi să induc morile în eroare.
Mă sui apoi pe-o Rosinantă,
De iureş drumul meu se face pantă
Şi, ca pe-o lance cu-ascutiş fierbinte
Azvârl cu mine înainte.
Odată m-am înfipt cu capu-n soare
Şi, agătându-mi gravitatia de picioare
Pământul m-a întors din nou la sine;
Chiar când greşesc
Pământul nu se leapădă de mine.”
Câtă profunzime de gând în scrisul românului nostru! Câtă tristete jucăuşă în acel „Pământul nu se leapădă de mine”, de noi cei mai mereu cu capu-n nori, noi „cei cărora ne e dor de optimismul inimii de vată a păpuşilor-jucării, noi, cei adulti, ajunşi prea mari, pentru care nu mai există nimeni mai mare ca noi cât să ne-alinte”…
Don Quijote este un perpetuum mobile, ceva care încearcă să ne spună pe întelesul nostru un lucru simplu şi poate tocmai de aceea de neînteles:
„ Că între idealurile oamenilor şi realizarea lor va exista întotdeauna o diferentă de nivel mai mare decât cea mai înaltă cascadă dar că se poate folosi rational această cădere de sperante”.
Tot Sorescu a spus-o, aşa-i! dar ştiti voi ceva mai clar exprimat pentru a defini un suflet donquijotesc, un suflet al cărui chip ne pare cunoscut că prea seamănă cu al nostru?
Doar învelişul altul…
Poezia lui Marin Sorescu, alt Don Quijote, are ceva ce seamănă cu o solară nebunie familiară nouă, „ca o bucată de destin de esentă tare” cu care i se dă omului cu gratie în moalele capului lovitura de … gratie.
Don Quijote continuă să trăiască în fiecare dintre noi chiar când „bucata noastră de destin de esentă tare” ne păleşte mai mereu fără gratie…
Şi-acum te-aş întreba, non-hypoctite lecteur, mon semblable, mon frčre, ce-ti mai fac morile de vânt? Dar tu…
Ce mai faci, dragul meu hidalgo?
Nu, nu-mi vorbi de morile-ti de vânt –
Femei ce macină-n cuvânt nimicul
Şi nici de lancea, ultim biet tezaur.
Ce mai faci tu în vremea noastră
Cu iz de spini şi laur.
Te-au fost robit zăpezile de-altdat’
Cu albul lor curat din zile alte?
Ce mai faci, dragul meu hidalgo,
Când Dulcinei şi Rosinante
Ce-şi schimbă rolu-n ritm de tŕngo
Râzând de morile-ti de vânt
Şi nechezând a vino-ncoa’
Şub şa de noi tâmpi scutieri,
Cearcă şăgalnic între dinti
Valoarea calpilor arginti?...
Ce mai faci, dragul meu hidalgo,
În vremea asta fără cânt?
Nu, nu-mi vorbi de morile-ti de vânt
Cu chip de nori. Cocorii
Sunt duşi demult; pe rând
Şi frunzele spre zare
Au învătat să zboare
Căzând…
Da, ştim cu totii: Don Quijote nu este decât un personaj creat de un autor genial la o vârstă la care muritorii în cea mai mare parte nu mai au nimic de spus (dacă ar fi avut vreodată).
Nu, nu Don Quijote l-a creat pe Cervantes!
Dar dacă, totuşi?...
|
Paula Romanescu 5/2/2016 |
Contact: |
|
|
