Despre caracterul stiintific al filosofiei si istoriei
Fiind atât de amplă (în antichitate cuprindea toate formele cugetării omenesti) si atât de prezentă în viata de zi cu zi a omului din toate timpurile (Stagiritul spunea că filosofează si acela care pretinde că n-are nimic de-a face cu filosofia!), fireste că aidoma culturii, ce cunoaste sute de definitii, filosofia a fost definită în fel si chip: de la „bătrâna” definitie atribuită lui Pitagora – „Filosofia este dragostea de întelepciune”, trecând prin aristotelica definitie „Filosofia este arta artelor si stiinta stiintelor” si până în vremurile noastre, când ba se spune cu prudentă despre ea că este o formă a constiintei sociale (dar ce naiba o fi această constiintă socială?!), care reflectă cea mai generală conceptie despre lume, societate si om, ba că ar fi stiinta lucrurilor inteligibile, respectiv stiinta despre ceea ce se situează dincolo de lumea perceptibilă, acceptiune în care filosofia este totuna cu metafizica (realitatea situată dincolo de lumea fizică).
În pofida acestor asigurări venite de la corifeii filosofării, în inima noastră tot mai stăruie un sâmbure de îndoială: Este cu adevărat filosofia o stiintă? Pentru că, suntem avertizati de P.P.Negulescu în Problema ontologică, orice stiintă îsi are obiectul si metoda ei! (Iar eu adaug că nu trebuie să uităm nici de legile proprii si nici de limbajul specific.)
De asemenea se stie că un studiu temeinic se bazează pe triada observatie-experiment-rationament. Din toate aceste instrumente de lucru, indispensabile în activitatea omului de stiintă, filosoful se foloseste într-un mod copios de rationament si doar într-o mică măsură de observatie, un rationament care deseori face casă bună cu imaginatia (după acelasi Negulescu, am avea următoarele trei forme ale metafizicii: simbolică sau poetico-mitologică, dogmatică si critică).
E drept că în mii de ani de cugetare filosofică limbajul a evoluat si s-a îmbogătit pe linia specializării (existentă, spirit, fiintă, obiect/obiectiv, subiect/subiectiv, materie, miscare, spatiu, timp, devenire, salt, cantitate, calitate, cauză, efect, notiune, idee, formă etc.). Dar nu îndeajuns de mult ca orice gând să poată fi turnat în concepte clare si distincte, motiv pentru care subtilul Miguel de Unamuno a apelat deseori la ajutorul contradictiei, iar profundul Martin Heidegger a fost nevoit să facă în scrierile sale o adevărată echilibristică lingvistică.
Ce să mai spunem de legi (ne declarăm multumiti doar cu Legea negării negatiei si cu discutabila Lege a acumulărilor cantitative si salturilor calitative?) sau de metoda cercetării filosofice a realitătii: unii sunt pentru metoda deductivă (de la general spre particular), altii pentru metoda inductivă recomandată stăruitor de Francis Bacon (urcarea de la particular la general, predilecta metodă de lucru în stiintele particulare), ba chiar pentru experienta intuitivă (intuitia intelectuală a subiectului cugetător).
Iată de ce ne spune P.P.Negulescu că dacă stiintele pozitive pot fi studiate în mod dogmatic, în filosofie „neexistând un corp unitar de principii admise deopotrivă de toată lumea, pe care să le putem citi în orice manual”, studiul ei se face în mod istoric (se studiază fiecare filosof în parte). Si tot ilustrul profesor Negulescu ne înfătisează în tratatul Problema ontologică cele două functii ale filosofiei: functia analitică sau critică si functia sintetică sau dogmatică.
Ce se poate spune despre stiintificitatea istoriei după aceste precizări? Părerea mea este că nu stă la acest capitol cu nimic mai bine ca filosofia. Ba parcă nitel mai rău dacă avem în vedere faptul că ea este prima vizată de aspirantii la nemurire (documente si informatii intentionat distorsionate, respectiv prezentate într-o lumină favorabilă pentru atotputernicul de-o clipă ce se doreste mare sculă istorică) si tot ea este schimbată până la slutire, adică după nevoile ideologiei cârmuitoare. De florile mărului se spune că istoria este scrisă de învingători?...
Dovadă istoria scrisă la comandă în perioada bolsevismului biruitor la orase si sate (mai bine spus scandaloasa răstălmăcire din perspectivă marxisto-ceausistă până la nivel de concept: consacratul Mircea cel Bătrân devine la vrerea primului cârmaci al tării Mircea cel Mare, locul lui Ioan Vodă cel Cumplit, cumplit în luptă si cu boierii trădători, este luat de Ioan Vodă cel Viteaz etc.), ca după Decembriadă ea să fie într-atât de greu încercată prin indolenta istoricilor autohtoni (unde-i adevărata istorie a străbunilor nostri traco-geti?) si la porunca străinilor, încât – iată – orele de istorie din scoli se tot împutinează cu fiecare nouă programă scolară.
Dar dincolo de aceste triste realităti la nivel oficial, rescrirea istoriei (justa interpretare a atâtor evenimente neelucidate până în clipa de fată, asa ca suita de trădări si jecmăneli de care au avut parte românii din partea aliatilor după Războiul de Independentă, precum si după primul si al doilea război mondial, ori asa ca actul de la 23 August 1944 sau tenebroasele evenimente din Decembrie 1989, ca să mă refer doar la cele mai apropiate de zilele noastre), rescrierea istoriei, prin urmare, depinde într-un mod esential nu numai de harul cercetătorului (documentele la care are acces si inspiratia de care dă dovadă la deslusirea si înnădirea lor), ci si de curajul acestuia de-a spune lucrurilor pe nume, chiar si atunci (mai exact tocmai atunci!) când opinia lui argumentată vine în contradictie cu linia si comoditatea oficială.
Căci o fi istoria precum o vedea Cicero la vremea lui (Historia magistra vitae) si cum ar trebui să o vedem si noi, cei deja absorbiti de vârtejul globalizării prin făcătura politică numită Uniunea Europeană, dar ne-ar fi cu adevărat fatal să persistăm în mai vechea eroare cum că succesiunea temporală (legea ce guvernează această nobilă disciplină) devine automat si legătură cauzală!
|
George Petrovai 5/2/2016 |
Contact: |
|
|
