Inscriptie pe o carte - PROFESORUL MEU
Sub influenta numelui sãu cu sufix polonez, poate, îi consideram si mustãcioara perie, asprã, tãiatã scurt, de culoarea spicului de grâu copt, una a descendentului vreunui pan rãtãcit prin Basarabia. Tonsura lui presupunea o cãrare mult retrasã spre dreapta testei, mesele lungi din partea cealaltã cãzându-i, uneori, pe frunte, într-o aparentã dezordine, ceea ce-i conferea un aer misterios. Nasul i se subtia brusc, ca strâns într-un cleste de atârnat rufe. Cãtre vârful lui, nãrile îi deveneau tot mai transparente si gata pregãtite sã vibreze la cele mai usoare modificãri ale aerului înconjurãtor. Ele îsi dezvãluiau tainele interiorului mereu umed, pe care batista îl tampona când si când. Pometii ososi îi erau pictati cu vinisoare subtiri, de culoarea sângelui, imaginea cãrora strãbãtea pielea impermeabilã dar strãvezie. Cred cã bãrbieritul îi provoca suferinte în fiece dimineatã, pentru cã obrajii îi pãreau zilnic vag jupuiti de lamã. Îmi sugera figura unui Edgar Allan Poe, ori a altui poet damnat. Era plãcut, ca elev în clasa a IX-a, sã-ti înscrii profesorul de limbã englezã într-o galerie de un rafinament romantic, alãturi de poetii decadentei, de simbolisti, de romancierii goticului, de expresionisti si mai stiu eu ce amestecam cu stiinta mea incompletã si nesigurã într-aceeasi oalã.
De la prima întâlnire era drapat, ca la toate cele urmãtoare, ani de zile, într-un costum bleu-marine întunecos, croit cu elegantã mãiestrie. Pe sub mânecile vestonului se iveau mansete cu butoni de aur, cele dintâi mai strãlucitoare decât însusi metalul rar aplicat pe ele. Tinuta aceasta nu se potrivea posturii de profesor pentru scolile medii, cu atât mai mult cu cât nu era dator învãtãmântului liceal decât cu jumãtate de normã. Acelasi port, exagerat pentru lumea noastrã balcanic comunistã, l-a caracterizat întreaga-i viatã, confundabilã, dealtfel, de la un moment dat înainte, numai cu catedra universitarã.
Era, de pe când l-am cunoscut, asistent la Filologie. Sustinea un seminar de istoria literaturii engleze, unde mã invita si pe mine, o metodã excelentã de a determina copilul, abia intrat în clasele ciclului mediu, sã aleagã aceeasi carierã cu el, mai târziu. Cred cã m-a iubit. Mã invita la el acasã. Dacã mã chema în preajma sãrbãtorilor de iarnã sau de primãvarã, îmi oferea si un pahar de vin cu un buchet ametitor, alãturi de o felie de cozonac. Mi-a mãrturisit cã pasiunea pentru muzica lui Richard Wagner l-a impulsionat sã compunã si el o operã, din care unele arii le scrisese, ca si unele pasaje orchestrale. Libretul constituia o adaptare personalã a baladei “Miorita”. Mi-a executat pagini din viitoarea lucrare liricã. Mai admira un compozitor: pe Johann Strauss.
Astfel am descoperit cã scria si versuri. Mi-a împrumutat un caiet, umplut pânã la ultima paginã, pe când fusese elev, cu poeme însiruite ordonat pe hârtie cu creionul. Mi-e rusine s-o mãrturisesc, l-am rãtãcit prin rafturile bibliotecii mele si nu l-am mai gãsit niciodatã. O foarte vagã amintire îmi sopteste cã poeziile aveau un aer baladesc si mi se pãruserã cam greoaie ca ritm si culoare a sunetelor.
Deoarece eram avid sã aflu cât mai multe despre yoga si stiintele oculte, mi-a fãcut confidente dintre cele mai îndrãznete. Practicase hatha-yoga. Mi-a împrumutat un al doilea caiet, acoperit de acelasi scris, cu litere mari, armonioase, lizibile, tot în creion negru, unde se aflau descrise sumã de asane si o brumã de sfaturi din domeniu.
Se ocupase cu hipnotismul si cu spiritismul. Intrând în transã, punea pe hârtie texte dictate de cãtre spirite, texte asternute de la dreapta la stânga si din josul paginii cãtre ultimul rând de sus. Când se isprãvea sedinta, nu le putea descifra decât privindu-le în oglindã si citindu-le invers. A încercat sã ne facã a ne prãbusi pe spate pe mine si pe un coleg târât dupã mine la el acasã (în virtutea precupãrilor de acest ordin, pe care le împãrtea cu mine), iar noi ne-am prefãcut cã ne chema o fortã misterioasã sã ne lãsãm de-a-ndaratelea. În schimb, istorisirea lui privind pedepsirea unui sergent major, un Mos Teacã al instructiei sale de teterist, ce-i chinuise nelimitat pe ostasii asupra cãrora avea putere, ne înflãcãrã închipuirea.
Atunci când exagerãrile cazone ale insului depãsiserã puterea de suportare a recrutilor, profesorul meu, si el în front, cu bocancii îngropati în noroi, cu hainele mocirlite, cu fata spãlatã de ploaia rece a unui noiembrie câinos, se concentrã. Îi ceru plutonierului din fata lor sã se arunce cu burta la pãmânt într-o bãltoacã dintre cele mai urâte de tinerii aflati în puterea lui. Iar odatã cãzut în zeama de pe jos, ajunsã aproape de punctul înghetãrii, sã facã cincizeci de flotãri.
În privinta unui camarad batjocoritor a cãrui ironie devenise dureroasã pentru hipnotizorul regimentului, cu atât mai mult cu cât nu-l putuse niciodatã supune prin vointã, atunci când a izbutit sã se încordeze pânã la a-l adormi, i-a comunicat cã urma sã-l pedepseascã pentru a-l fi înjosit în fata frontului. Pedeapsa era cã avea sã-i taie bratul cu fierãstrãul. Mimã miscãrile acestei unelte în partea opusã cotului celuilalt. Urletele victimei dovedeau cã cele ce se petreceau nu erau glumã. Finalmente, îi spuse cã-i arunca antebratul desprins hranã câinilor. Fãcu gestul azvârlirii departe a ciotului. Urmã un strigãt jalnic dupã membrul de care era deposedat hipnotizatul. Hipnotizorul îi propuse sã-l ierte si sã-i înapoieze bratul, dacã recunostea în fata tuturora cã fusese hipnotizat si cã puterile camaradului sãu erau inegalabile. Odatã ce fãcu aceasta, hipnotizorul se depãrtã nitel de el, se aplecã, pasã-mi-te sã-i culeagã bratul din glod si i-l potrivi, cu douã-trei masaje, închipuind lipirea în acelasi loc de unde fusese fierãstruit.
Astfel de istorisiri îi atribuirã, în închipuirea mea, puteri nelimitate si mã fãcurã tot mai dornic sã-l cunosc si mai mult. Acaparase întreaga mea curiozitate asupra celor ce a-si fi putut afla despre viata noastrã pe pãmânt. Nu mai exista nimeni si nimic sã-mi fi oprit pe loc râvna de a cunoaste, atâta timp cât îl aveam pe el la îndemânã pentru a-i rãscoli trecutul si gândirea.
Fusese cooptat într-o comisie întrunitã în vederea traducerii operei dramaturgice complete a lui William Shakespeare. Era compusã din scriitori si tehnicieni. Prin ’tehnicieni’ se întelegea specialisti în limba englezã. Nu stiu dacã acesta era termenul ce-i desemna cu adevãrat. Ideea însã a fost respectatã. Numai cã, între cei din urmã, profesorul meu strãlucea. Nu i-au trebuit multe interventii în discutarea tãlmãcirilor realizate de cei în drept ca sã i se încredinteze si lui una sau mai multe traduceri, desi pãrerea lui Tudor Vianu, aflatã mai târziu, fusese cã era numai un excelent grãmãtic.
Izbuti sã obtinã, printr-un anticar pe picior, editia princeps a Dictionarului Academiei, tocmit de Bogdan Petriceicu Hasdeu, pânã la termenul “bãrbat”, si toate celelalte cãrti necesare deprinderii sinonimelor si antonimelor limbii române. Nu m-ar fi mirat dacã-mi spunea cã le învãta pe de rost. Nu l-ar fi depãrtat prea mult de stilul sãu de a studia în adolescentã. La liceul ale cãrui cursuri le urmase, limba strãinã obligatorie fusese germana. Aceasta îi displãcuse profund în anii aceia. Sau poate numai dascãlul care o preda îl îndepãrtase de ea. Alegerea studiilor universitare îi fu determinatã si de scârba stârnitã de un atare îndrumãtor. Optase pentru geografie, din patimã; iar pentru limba englezã, cu scopul de a-i demonstra profesorului cu care era în litigiu cã nu se pricepea nici la psihologie, nici la pedagogie, când îi repeta cu dusmãnie cã nu era în stare sã învete o limbã strãinã.
Problema ce trebuia rezolvatã era cã nu cunostea boabã de englezã. Iar examenul de admitere presupunea stãpânirea limbii. Nu gãsi altã solutie decât sã învete ca pe apã dictionarele englez-român si român-englez. Pânã ce fu dator sã se înfãtiseze pentru testarea cunostintelor, se pare cã izbutise sã fie as, în rãspunsul mitraliat la orice întrebare pusã în domeniu de prieteni. Aceasta îl conduse la câstigarea concursului. Însã, voi adãuga, pentru uzul acelora care s-ar lua dupã el: a doua zi dupã examen nu mai retinea decât jumãtate din cuvintele tocite pe deasupra. Iar a treia, i se înjumãtãtise din nou bagajul de termeni câti îi rãmãseserã agãtati de peretii rezervoarelor lexicale ale creierului. Pânã sã înceapã cursurile anului I, ajunsese sã se bizuie numai pe câteva sute de vocabule. În aceste conditii avu loc începutul demonstratiei sale.
Slavã Domnului cã rezistã acestui regim fortat de învãtãturã. Era de asteptat sã nu-i poatã face fatã. Pe la 14 ani, datoritã si experientelor oculte savârsite, un accident îl condusese la Socola. Despre ce a fost vorba?
Din spirit de aventurã, îsi construise din lemn si tablã metalicã, ceea ce numea un avion, pe crãcile vânjoase si sigure ale unui nuc din livadã. Îl dotase cu aproape toate cele necesare confortului civilizat. Printre alte performante tehnice, se bucura si de luminã electricã în ‘carlingã’, constructorul aeroplanului sã-si facã lecturile de noapte fãrã a irosi timpul sã descindã din ea pentru a ajunge la masa de lucru din odaia lui ori în pat. Fiind un tânãr foarte disciplinat, îsi inventase un adevãrat protocol al vietuirii în nava aerianã. Printre altele, exista un singur loc pe unde pãtrundea în ea. Nimeni în afara de el nu avea voie sã-l foloseascã. Punea palmele de o parte si de alta a unei iesiri-intrãri anume lãsate libere, se sãlta pe ele si... ateriza în interior.
Unul dintre amici, insuflându-l duhul farselor, montã acolo, la dreapta si la stânga, capetele celor douã conductoare electrice aduse sus, pozitiv si negativ, ca unul care-si fãcuse corect toate temele la fizicã. Pe urmã se puse la pândã, sã se bucure netulburat de spectacolul provocat.
Când realizatorul avionului trecu la fapte, podul palmelor i se lipi de lemn si începu sã se zgâltâie din toti rãrunchii, pânã ce socul electric îl zvârli la pãmânt, de la o înãltime de cinci-sase metri. Rezultatul fu internarea în ospiciu.
Întelegeti de ce afirm cã fusese un mare noroc sã reziste tensiunilor acelei pregãtiri sãlbatice, într-o perioadã când nici mãcar nu era format pe deplin. Dealtfel, nu fac alta decât sã preiau propria sa opinie.
Interesul ce i-l purtam era evident. Se manifestã prin sugestia de a nu se opri la transpunerea în limba noastrã a douã-trei piese, ci de a purcede la traducerea integralã a dramaturgiei Marelui Brit. Era ideea sigurã în construirea unui nume, a tatãlui meu, care cunostea calea, dar nu fusese niciodatã în stare sã o punã în practicã, pentru pricini ce nu le voi discuta aici. Poate ca rãspuns la acest imbold, m-am pomenit cã, o datã m-a invitat la el acasã cu un alt scop decât povestirea bucuriilor si necazurilor formãrii sale. Stiind cã îmi încercam uneltele ca poet, îmi propuse sã trec la traducerea Sonetelor shakespeareene. Ca tehnicã de lucru, îmi si copiase unul dintre ele, încredintându-mi respectiva hârtie. Mã asigurã cã atunci când se împãrtise tezaurul de limbã englezã, responsabilii cu organizarea uitaserã de sonete. El urma sã prezinte comisiei lucrarea mea, sã o sustinã, drept care, socotea, aveam sã fiu ales si eu printre cei mai mari scriitori ai momentului, înjugati la realizarea acelei opere monumentale.
Numai cã profesorul nu mã cunostea suficient, nu era intimul orgoliului si prostiei mele. Aveam niste ‘teorii’ în temeiul cãrora îmi clãdeam existenta de ‘creator’. Una dintre ele tinea seama de totala libertate necesarã procesului de creatie; deci, excludea, fãrã exceptie, ideea subjugãrii mintii si sufletului de cãtre personalitatea altui poet. Ca toti mucosii, mã temeam cã firava mea structurã psihicã avea sã se clatine viguros sub bãtaia viscolelor produse de verbul shakespearean. Poate cã, de fapt, nu greseam. Numai cã influenta unui geniu, dacã ai si tu o cât de cât de subtire personalitate, nu te poate împinge decât cãtre dezvoltare. Si asa, fãrã sã mai insist, am pierdut sansa de a mã înscrie în rândurile acelei mãrete pleiade de traducãtori. Refuzul meu de a-mi pleca fruntea în dreptul geniului tragediei si dramei cele mai zguduitoare ale omenirii a constituit preludiul unui sir de nenorociri. Din acestea nu aveam sã ies la luminã decât peste aproximativ douãzeci de ani, când tot lui William Shakespeare urma sã-i închin teza mea de doctorat, din care nu am publicat initial decât “Shakespeare - un psiholog modern”.
Împãcarea cu Shakespeare mi-a adus pe urmele ei, împãcarea cu profesorul.
Eram supãrat cu el? Eu, poate da; el în niciun caz.
Ce se petrecuse între noi?
Iesind din închisoare (una dintre nenorocirile la care am fãcut aluzie), am hotãrât sã iau legãtura cu profesorul. Cineva din casa sa, la întrebarea mea jenatã privind posibilitatea de a-i face o vizitã (jenatã, deoarece stiam cã a fi primit, ca recent slobozit din temnitã, într-o casã de român, se preschimba într-un pericol amenintãtor pentru acea familie), mi-a rãspuns cu o mare ezitare: “Desigur... dacã aveti servici...” Nu i-am fãcut o vinã acelei persoane din aceea cã-mi cântãrea vechea mea prietenie pentru dascãlul ce mã formase în raport de acceptarea mea în pâine de cãtre un serviciu de cadre. Avea dreptate sã-si apere persoana si, mai ales, familia. Însã peste sufletul meu s-a lãsat un zãbranic de doliu.
Aceasta m-a determinat sã nu mã prezint la admiterea la Universitate, de unde fusesem arestat: mã temeam cã voi fi trântit la examenul de admitere, de cãtre fostii mei profesori. Îi bãnuiam terorizati de securitate, pentru a nu da notã de trecere nici unui fost detinut politic. Asa cã mi-am îndreptat visele cãtre Institutul Pedagogic. Culmea, comisia de admitere era compusã tocmai din profesorul meu si o fostã colegã de-a mea. Spre rusinarea propriei mele frici, mi-au acordat o medie suficientã pentru dobândirea unei burse, desi trecuserã sapte ani de la cãderea mea în hãul uitãrii. Deci temerea fostului detinut era mai mare decât realitãtile cu care mã confruntam. La capãtul studiilor acolo, am primit, cu mari dificultãti, încuviintarea de a le continua în anul patru la Universitate.
Profesorul meu, ale cãrui cuvinte le sorbeam mai deplin decât ale oricãrui alt dascãl, ne vorbi la un curs despre cuvintele denumite: ‘false friends’ (prieteni falsi). Ele au aceeasi formã, cu aproximatie, atât în englezã, cât si în limba românã, întelesurile acestea opunându-se între ele. A adãugat cã era un capitol nedefrisat al lexicologiei engleze si cã era asteptat poate unul dintre studentii din fata lui sã înceapã a cerceta fenomenul. Cãutam de mult timp o zonã unde, muncind, sã nu risc concurenta, pentru a-mi fi mai luminos scoasã în evidentã calitatea muncii.
Purtam o veche simpatie unui fost asistent, acum lector, pe nume Andrei Bantas. Odinioarã, ne întâlneam la concerte de muzicã de Bach, la clubul Union Jack, centru cultural de pe lângã ambasada englezã, situat acolo unde astãzi se gãseste sediul central P.N.T.C.D. Socoteam cã era cel mai deschis dintre profesorii ceva mai tineri. Asa cã i-am solicitat o întrevedere, pentru a discuta cu el ideea unei cãrti. Si i-am vorbit despre ‘false friends’. M-a întrebat cum vedeam construitã lucrarea. Punctul meu de vedere l-a convins. Ziua urmãtoare a depus propunerea la Editura Stiintificã si peste vreo douã sãptãmâni ne-am pus pe lucru. La capãtul verii, dactilograma lucrãrii a încãput pe mâinile profesorului meu. A fãcut un referat foarte încurajator, punând umãrul sã fiu lansat. Cartea a apãrut în jurul Crãciunului urmãtor, iar colegii mei cu un an mai tineri au trebuit sã învete dupã ea.
Am insistat atât de mult asupra acestei întâmplãri, fiindcã ea va da strãlucire alteia, peste vreo alti zece ani, când bunãtatea profesorului meu va iesi învingãtoare a încãpãtânãrii mele de a nu mai vedea pretutindeni decât comunisti ascunsi. Era o sechelã a închisorilor prin care trecusem.
Succesul (însotit de lovituri sub curea date de decana acelui moment, care mi-a tãiat bursa, sub pretextul cã aveam alte câstiguri: în domeniul editorial) m-a încurajat sã propun aceluiasi Andrei Bantas o nouã carte, una de învãtat limba englezã singur. Aici o scrântisem, iar Andrei Bantas nu si-a dat seama ce eram pe cale sã înfãptuim. M-a lãsat sã redactez cel dintâi volum. Acesta a mers la acelasi referent ce-mi fusese atât de binevoitor. Nici n-au trecut trei zile si si-a predat referatul. Era foarte pornit împotriva manuscrisului meu. Mai mult, a si divulgat, în încheierea lecturii referatului, cã eram student, ceea ce fusese cu grijã tãinuit cu prilejul celei dintâi colaborãri cu editura. Dupã ce m-a rusinat pentru lipsa mea de experientã pedagogicã, plecând, i-a atras atentia sefei de sectie cã la sfârsitul sãptãmânii respective urma sã predea spre tipãrire lectiile de limba englezã sustinute la radiodifuziune.
Ce se petrecuse de mi s-a învârtit cu 180° roata sortii? Pãsisem pe un teritoriu tabu. Numai profesorul meu si cu un prieten de-al sãu publicaserã o carte de învãtat limba engleza singur, din care se trãseserã în jur de saptesprezece editii pânã atunci, desi era deosebit de dificultoasã pentru începãtori. Cum îndrãzneam eu sã le încalc teritoriul vânãtorii? Când iesi în fata unui rechin, chiar dacã ti se pare cã-ti zâmbeste tot te înghite curând.
Candidarea mea la admiterea la doctorat, la profesoara Zoe Dumitrescu-Busulenga, mi-a dat încederere în descoperirea fãcutã pentru a da strãlucire acelei ocazii. Gãsisem o figurã de stil nesemnalatã de nimeni altul. Norocul meu a fost sã-l întâlnesc pe profesor, la câtiva ani de la cele relatate. Nu mai aveam mult pânã sã-mi aparã cartea în care dezvoltam teoria mea (am citat-o mai sus, aceea despre Shakespeare). M-a ascultat cu aceeasi atentie dintotdeauna. Cum era specialist în stilisticã (sustinea un astfel de curs), îmi confirmã necunoasterea figurii de stil pânã în acea clipã. - “Trebuie sã te grãbesti sã-i dai un nume. Acum e la modã ‘dihotomia’.” - “Ce-i aia?” - “E un termen din botanicã. Poate cã ar mai trebui sã-i adaugi ceva. Vezi în dictionar ce înseamnã exact si pe urmã gândeste-te cum sã-l faci mai limpede. Bravo, ai dreptate.” Eram fericit. Dar când mai si adãugã: -”Când îti apare volumul?” - “Trebuie sã iasã de la o zi la alta.” - “Luptã-te sã nu întârzie. Pe data de... are loc primul simpozion universitar national Shakespeare. Sã ai atunci mãcar vreo treizeci de exemplare gata. Vino cu ele.” - “Mi-o prezentati dumneavoastrã?” - Cu cel mai mare drag.”
Am descoperit cã seful catedrei de limbã si literaturã englezã de la universitatea din Cluj, cãruia, ca gazdã, i-am dat un exemplar cu autograf, a sustinut un referat despre ea. Lansarea a vut loc înainte de ridicarea cortinei pentru un recital de sonete, în limba englezã si în traducere româneascã. Cozile pentru o amãrâtã de semnãturã a autorului nu se mai isprãveau. Mai toti universitarii din tarã mã întrebau cum de pãrãsisem lingvistica pentru literaturã. - “Dar n-am fost niciodatã lingvist!” protestam. - “Noi, de la aparitia Capcanelor vocabularului englez, predãm studentilor dupã ea.”
A fost un mic triumf. Iar prezentarea fãcutã de profesorul meu mi-a pregãtit acest triumf cu generozitate.
Ziua urmãtoare m-a invitat sã facem câtiva pasi împreunã. Era un soare ostenit, strãin.
- “Mihai dragã, la lupta dumitale de a rãzbi împotriva tuturora si a toate, nu-ti lipseste decât un lucru ca sã învingi împotrivirile ce vor continua sã fie înversunate. Îti spun, ceea ce eu, neavând pe nimeni sã mi-o spunã la timp, am suferit din pricina nestiintei si continui sã sufãr. De aceea nu pot depãsi un anumit prag profesional. Vezi bine cã rãmân mereu prodecan. Mai departe, drumul îmi este închis. Trebuie sã intri în partid. Fãrã asta nu vei izbuti mai nimic în viatã.”
Tot ce admirasem la acest om, care mi-a fost îndrumãtor în viatã, prieten si pãrinte, se prãbusi pe datã.
Am vãzut în el omul mic, binevoitor, dar împingându-mã cãtre rusinarea de mine însumi, cãtre distrugerea de mine însumi. Din arestarea mea el nu pricepuse nimic? El nu întelesese cã îmi jertfisem, la douãzeci de ani, libertatea, constient de ce fãceam, cã mi-am jertfit-o pentru ca sã disparã tocmai astfel de intruziuni ale analfabetismului în existenta culturalã a natiei? Dupã ce pierdusem patru ani din viatã (pe care, dealtfel, îi socoteam cel mai mare câstig al meu), voia sã-mi plec genunchii, în loc de a continua lupta?
Moravurile viermilor îsi sãpaserã fãgas si prin sufletul celui mai bun profesor ce mi-a fost dat sã întâlnesc vreodatã.
|
Mihai Radulescu 4/29/2016 |
Contact: |
|
|
