Spectator :Zelda Sayre iese din umbra soţului şi a istoriei
O vorbă de demult spune că în spatele oricărui bărbat important se află o femeie şi mai importantă. Acest lucru se întâmplă adesea şi în cazul scriitorilor care fie au o muză, mai ales în cazul poeţilor, o soţie care îi sprijină sau o colaboratoare al cărei nume rămâne de multe ori necunoscut publicului.
Zelda Sayre este una dintre aceste femei, a căror viaţă şi creaţie au fost estompate de reputaţia soţilor lor. Succesul literar al lui F. Scott Fitzgerald le-a înlesnit lui şi Zeldei accesul la lumea mondenă din America, dar asta a atras după sine o viaţă pline de excese, alcool, infidelităţi şi conflicte. Zelda era renumită pentru frumuseţea şi spiritul ei, iar Fitzgerald a denumit-o „the first American Flapper”, una dintre femeile „nebune” ale perioadei interbelice.
După ce a fost diagnosticată cu schizofrenie, Zelda şi-a petrecut cea mai mare parte a ultimilor ani în clinici de psihiatrie, unde a şi murit în 1948. Dacă unii o acuză pentru declinul literar şi moartea prematură a soţului ei (în 1940, la numai 44 de ani), critica literară feministă o portretizează ca pe o victimă a unui soţ dominant şi a societăţii patriarhale din acea perioadă.
Compania Alma Creations a organizat în aprilie 2016 turneul la Toronto al spectacolului Teatrului Mic, „Zelda”, o adaptare a piesei „The Last Flapper” de William Luce, în traducerea și regia Lianei Ceterchi şi în intepretarea Ioanei Pavelescu. Pentru a fi accesibil şi celor care nu ştiu româneşte, textul a fost supra-titrat în limba engleză. Atmosfera a fost specială, cu atât mai mult cu cât la sfârşitul spectacolui actriţa şi regizoarea au răspuns, în engleză, la întrebările puse de spectatori. Seara s-a încheiat cu o trataţie în timpul căreia discuţiile au continuat.
Piesa lui Luce, de fapt un „one woman-show”, se petrece în sanatoriul unde Zelda şi-a petrecut ultimii ani de viaţă şi este inspirată de scrisorile şi jurnalele acesteia. Structura textului se bazează pe o serie de flashbacks ale momentelor cele mai importante, amintind de delirul unui om care moare prin îngheţ şi îşi vede viaţa trecându-i pe dinaintea ochilor.
Faptul că scenele din trecut se succed într-o ordine mai curând întâmplătoare accentuează impresia de haos, iar alternanţa cu momentele din prezent, la sanatoriu, subliniază imposibilitatea Zeldei de a se reconecta la realitate. Singurele interferenţe din exterior sunt anunţurile înregistrate de la administraţia sanatoriului. Zelda intră în dialog cu vocea anonimă, ignorând imposibilitatea de a fi auzită sau de a primi un răspuns. Cu alte cuvinte, vorbeşte singură şi în realitatea piesei, aşa cum singură Ioana Pavelescu susţine acest tur de forţă impresionant.
Fiecare scenă este gândită ca un spectacol în sine, cu început, punct culminant şi deznodământ, şi chiar într-o retorică teatrală diferită. Ioana Pavelescu alternează realismul de tip Stanislavski cu o manieră de joc expresionistă, de la şoaptă la isterie, de la râs la plâns, de la schizofrenia femeii mature la puritatea adolescentei îndrăgostite. Decupajul regizoral excelent ne dă senzaţia că asistăm la un spectacol în mintea Zeldei, care este deopotrivă unicul actor şi spectator. Liana Ceterchi a subliniat această impresie şi prin cortina de voal alb transparent pe care Zelda o deschide la începutul spectacolului, mimând mersul pe sârmă care devine o metaforă a întregii ei vieţi. Aşa cum spune una dintre replicile din piesă: „Eu am mers singură împotriva vieţii!”
În spatele aceleiaşi cortine, de data asta simbolizând înceţoşarea amintirilor prin trecerea timpului, Ioana Pavelescu joacă şi scenele din tinereţe când emoţia inocentă a Zeldei care se pregăteşte să plece la New York şi să se căsătorească este înduioşătoare. În cele din urmă, cortina devine rochia de mireasă pe care nu a avut-o niciodată, iar apoi fereastra trenului din spatele căreia le face cu mâna parinţilor de modă veche care au refuzat să vină la căsătoria ei cu un scriitor pe atunci necunoscut.
Rafinamentul cu care simbolurile vizuale sunt integrate în spectacol este impresionant. Cel mai de efect este modul în care culoarea roşie se prelinge dintr-o scenă în alta, ca o anticipare a morţii. Rujul de un roşu intens cu care Ioana Pavelescu se dă la un moment dat îi face faţa asemănătoare cu masca unui clown. De culoarea roşie este şi lâna cu care tricotează fără să ştie exact ce, ca o Penelopă modernă care nu-l aşteaptă pe Ulise, ci mai curând pe ea însăşi. Dar întoarcerea la realitate nu mai este posibilă. La un moment dat, cu gesturi mecanice de care nu pare să fie conştientă, actriţa începe să-şi înfăşoare capul în firul roşu de lână. Imaginea care rezultă este tulburătoare: o mască precum o pânză de păianjen prin care să străduieşte să vadă, să respire, să trăiască.
Convingătoare sunt şi accentele ironice. Atunci când Zelda are un coşmar, actriţa se scutură de el cu detaşare: „Visul ăsta l-am mai avut!” Atunci când un reporter de la „Curierul” îi ia un interviu în calitate de soţie, ea punctează faptul că Fitzgerald a tratat nu numai mariajul lor, dar şi scrisorile şi jurnalele ei ca pe propria lui proprietate. Inspirate de text, Ioana Pavelescu şi Liana Ceterchi creează un moment în care Zelda însăşi apare ca un palimpsest. Actriţa îşi trage peste umeri ramele goale ale tablourilor pe care le donase soldaţilor ca să picteze peste ele, ajungând să arate ca o fiinţă care este recreată la nesfârşit până când propria ei esenţă se pierde.
Multe din personajele feminine ale lui Fitzgerald, incluzând Daisy Buchanan din celebrul roman „Marele Gatsby”, au fost inspirate într-adevăr de soţia lui şi de căsnicia lor. Dar Zelda a fost la rândul ei o scriitoare, pictoriţă şi dansatoare de un talent ieşit din comun. Romanul ei, „Save Me the Waltz”, a fost o redare artistică a propriului ei mariaj, subliniind lupta eroinei principale de a ieşi din umbra unui soţ celebru. Din păcate, Fitzgerald a scos pur şi simplu din roman întâmplările şi fragmentele din scrisorile Zeldei pe care îşi propusese să le folosească în propriile lui scrieri. În scena cu reporterul de la „Curierul”, Zelda trage concluzia cu cinism : „Se pare că soţul meu crede că plagiatul începe acasă.”
La sfârşitul spectacolui, proiecţiile video ale tablourilor Zeldei sunt cea mai grăitoare dovadă a talentului pe care l-a avut. Imaginea unui cer trandafiriu sugerează că personajul şi-a găsit în sfârşit liniştea. Sau cel puţin aşa vor să ne convingă regizoarea Liana Ceterchi şi actriţa Ioana Pavelescu printr-un spectacol de o intensitate ieşită din comun.
Nota Observator
Diana Manole (PhD) este poet, traducător şi profesor universitar de origine română, care a publicat nouă colecţii de poezii şi teatru, precum şi numeroase articole de teoria teatrului şi a culturii. Cel mai recent volum de versuri, „B&W”, a fost publicat în 2015 de editura Tracus Arte într-o ediţie bilingvă română-engleză, tradus împreună cu Adam J. Sorkin.
|
Diana Manole 4/27/2016 |
Contact: |
|
|
