O cronică la cartea " Îmi plec fruntea " de Elena Buică
Îmi plec fruntea este titlul cu alese semnificatii de respect si iubire pentru numele ilustre sau obisnuite la care face referire scriitoarea Elena Buică în cartea sa de portrete, critică literară glazurată cu date - unele inedite – de istorie literară, eseuri, evocări si amintiri duios-nostalgice, publicată la Editura Anamarol / Bucuresti / 2015.
Dintr-o frătească solidaritate conjudeteană profesorul Gheorghe Olteanu si distinsa sa sotie, prezenti la lansarea volumului la Biblioteca Judeteană “Marin Preda” din Alexandria, au solicitat autoarei un exemplar si pentru mine, un ilustru necunoscut scriitoarei, exemplar pe care doamna l-a înnobilat cu un autograf circrcumscris în semnificatia titlului cărtii, pentru care îi aduc un omagiu cald si respectuoase multumiri.
Scriitoarea s-a născut în comuna Tigănesti, judetul Teleorman. Este absolventă a Facultătii de Limba si Literatura Română a Universitătii Babes-Bolyai din Cluj-Napoca. A fost profesoară de limba si literatura română la mai multe scoli si licee din Bihor, Cluj si Bucuresti. Din anul 1998 locuieste în Toronto-Canada. Asa cum mărturiseste, autoarea s-a apucat de scris după ce a iesit la pensie, încheind o prestigioasă carieră de profesor de română. După câte îmi dau seama din substanta scrisului, talentul nativ cultivat în limitele orelor de clasă a invadat debordant universul emotional descătusat de eliberarea de orice obligatii profesionale si s-a revărsat în operele pe care le-a scris si sub imboldul dorului de meleagurile natale stârnit de stabilirea în Canada alături de familia fiicei sale. Scurta sa activitate scriitoricească s-a dovedit a fi deosebit de prolifică, având în vedere numărul cărtilor publicate: „Crâmpeie de viată”, „Gând purtat de dor”, „Prin sita vremii”, „Oglindiri”, „Luminisuri”, „Întoarcerea spre obârsii”, „Zâmbind vietii”, „Liliacul de la poarta înserării”, „Frumoasele vacante” “Frumusetea scrisului,” „Consemnări pe curat” , „Îmi plec fruntea”. La acestea se adugă unele lucrări în colaborare, articole publicate în presa literară de pe toate meridianele lumii.
De mentionat că detine si o rubrică permanentă în prestigioasa publicatie „Observatorul” din Toronto.
Lucrarea Îmi plec fruntea este structurată în două mari capitole: I.Scriitori de ieri. Comentarii literare, Exegeze. II.Portrete, Omagii. În primul capitol, scriitoarea realizează pertinente cronici de critică si istorie literară, condimentate cu date si informatii inedite, cu întâmplări hazlii si replici spumoase. Bunăoară, autoarea analizează poezia lui Ion Minulescu în relatie directă cu felul său de a fi: „avea o mare vocatie a sociabilitătii, o înclinatie deosebită pentru poanta si vorba de duh. Era un om de gust si de o cultură superioară, înzestrat cu vervă sugestivă, spumoasă si foarte contagioasă, devenită proverbială cu care a încântat atâtia tovarăsi de boemă. Avea farmecul gândirii spontane si libere si farmecul derivat din vervă, ceea ce explică marele succes la public al operei sale.”
Pagini de mare valoare literară se desprind din cronicile privitoare la viata si opera scriitorilor Lucian Blaga, remarcabilă simbioză dintre poezia filozofiei si filozofia poeziei, si Alexandru Macedonski despre care autoarea ne prezintă un raport disociativ argumentat între caracterul dificil - amprentat cu anatema nefericitei epigrame violent-denigratoare la adresa Lucefărului poeziei românesti - si valoroasa sa operă. Aflăm că, de fapt, “George Călinecsu nu se sfieste să-l aseze ca valoare imediat după Eminescu.”
Concomitent cu rigoarea criticului, autoarea acordă un spatiu generos amănuntelor de istorie literară, impresionante prin tragismul lor ca în cazul cronicii a trei destine: “Triunghiul cu dragoste si moarte: St. O. Iosif, Natalia Negru, Dimitrie Anghel.” sau „Cea a mai frumoasă poveste de iubire a literaturii române: Mihai Eminescu-Veronica Micle.”
Pagini de un dureros tragism relevă scriitoarea din viata de cosmar a lui Radu Gyr si a lui Vasile Voiculescu, scriitori care, cu toate nedreptătile îndurate din cauza convingerilor anticomuniste, ne-au lăsat opere literare dintre cele mai valoroase!
În a doua parte a volumului, descoperim câteva eseuri-bijuterie în evocarea unor oameni, locuri si evenimente ca în exemplele: “Sărbătorirea limbii române la malul mării,” „Omagiu de ziua femeii.” Cu această ocazie, autoarea aduce unele panseuri în sustinerea metaforică a scrierii: ”Femeia este chivotul vietii; este pasnica rodire a omeniii, fără de care lumea nu ar mai exista...iar... dragostea mută muntii din loc.”
Mă bucur să constat acuratetea si obiectivitatea pe care autoarea le dovedeste în scrierea omagială: „Adrian Păunescu va dăinui în timp,” din care reproducem un fragment:”S-a stins clocotul vulcanului numit Adrian Păunescu, poet, prozator, jurnalist, om de cultură, de sport, de televiziune, personalitate remarcabilă care a ocupat un loc important în viata tării noastre (…) Nu cred că se va asterne colbul uitării nici peste poezii, nici peste fenomenul unic de cultură numit Cenaclul Flacăra, cu toate contestările răsunătoare (… ) Am fost si eu cu fiica mea la un asemenea spectacol la Bucuresti, în 1974. Am trait atunci, la unison cu fiica mea, o stare de vrajă! Am ascultat poezii care păreau că ies din suflet, versuri simple care curgeau limpede, dar cu fortă si emotie de o intensitate strivitoare… Poetul va dăinui în spirit si prin amintirea actului autentic de cultură, iar istoria literaturii române nu se va putea scrie fără numele lui Adrian Păunescu.”
Din păcate, nu am mijloace analitice potrivite îndestulătoare si nici suficient spatiu tipografic pentru a intra în amănute, privind valoarea documentar-artistică a volumului Îmi plec fruntea, scriere în care se reflectă, pe de o parte acribia profesorului dovedită pentru pregătirea la un nivel maxim a orelor de literatură la clasă si, pe de altă parte, talentul mânuirii condeiului în construirea universului său scriitoricesc. Mărturisec, doamnă, că îi fericesc pe elevii, care au avut un asemenea dascăl!
În încheiere, vreau să aduc în actualitate un mic remember duios ca vechi teleormăneni: mi-ar plăcea să cred că în vacantele noastre adolescentine ar fi fost posibil să ne încrucisăm perechile de dans la balurile de la Căminul Cultural din marginea comunei Tigănesti dinspre râul Vedea. Pe lângă minunatele amintiri plăcut augmentate datorate vârstei, o întâmplare survenită la retragerea de la bal spre gară mă urmăreste si acum. O haită de patru câini puternici au iesit dintr-o curte de pe ulita gării si au început să latre înfricosător. Pentru a nu mă înconjura m-am retras spre gardul din spate si am căzut în sant. Au mai lătrat putin si s-au retras, de unde concluzia că în omul căzut nu dau nici câinii.
Articol publicat si în Flacăra lui Adrian Păunescu nr.16 (744) din 22-28. 04. 2015
|
Marian Teodorescu 4/25/2016 |
Contact: |
|
|
