Semne de intrebare : Nevoia de a scrie
Intrebarea se naste – poate firesc – in vreme ce sunt asezată in fata foii albe de hârtie – astăzi reprezentată de ecranul computerului personal si de accesoriul său, tastatura in culori inchise. De ce scriu? De unde această nevoie, adesea imperioasă, de a umple pagina cu siruri modelate din cuvinte? De unde această bucurie, mereu aceeasi si totusi de fiecare dată nouă, de a vedea cum primele rânduri, timide, sovăielnice, prind contur si cheamă după ele alte idei, alte gânduri, căpătând parcă de la un anumit moment vointa lor proprie, independentă de a mea? Oare ideile se astern după planul meu, ori mai degrabă eu curg o dată cu ideile, devenind fluidă asemenea lor, abandonându-mă, impletindu-mă in ele, ca si cum m-as lăsa dusă la vale de apele unui râu?
Imi amintesc si acum de bucuria primelor incercări literare din vremea copilăriei, bucurie pe care nu o puteam atunci defini, dar pe care acum, privind inapoi, o ghicesc ca fiind născută dintr-o relatie tainică, si – timpul a dovedit-o - trainică, intre copilul care am fost si adultul care am devenit, si universul magic si totusi apropiat al paginilor nescrise incă, ce asteaptă să se nască. {mi amintesc povestile pe care le creionam intâi in minte, proiecte ambitioase de romane istorice, sau romane de aventuri ai căror eroi erau, bineinteles, copii – nerăbdarea cu care doream să incep a le scrie, pentru pura bucurie de a le vedea născându-se si crescând sub penita mea. Eroii imaginatiei mele imi erau la fel de apropiati ca si prietenii reali; nutream aceeasi nerăbdare de a-i reintâlni, in spatiul fermecat al povestii, ca si fată de tovarăsii de joacă in carne si oase.
Bucuria a rămas - de-a lungul anilor - aceeasi, neintinată - cred si sper - de vanităti sau ambitii nepotrivite, care ar fi transformat-o in altceva. Si totusi, câteodată, in asaltul la care suntem supusi de când cu era informatiilor, o intrebare apare, nelinistitoare, legată de necesitatea de mai scrie. Oare trebuie să punem deoparte condeiele si călimările cu cerneală, devenite, peste noapte, desuete? Tehnologia, stiinta care pretinde că are răspuns la toate intrebările, cel putin la toate intrebările necesare, care a destrămat, meticulos, si cu o plăcere aproape morbidă, aura magică a lumii, din care scrisul – penita si cerneala – făceau parte, ne dau oare de inteles că omul se poate dispensa acum ca de o cămasă veche si oarecum rusinoasă, de paginile scrise care palpitau, care palpită incă de sinceritatea trăirilor celor ce le-au creat, de dragoste, de idealuri romantice, de inocentă, de fină intuitie psihologică?
Insă ideea că paginile asternute ca o revărsare a trăirii interioare a celor ce au simtit si simt nevoia de a scrie ar putea fi declarate ca inutile, căci, nu-i asa, ce mai pot ele oferi unei lumi plictisite, care a a analizat si a aflat deja totul, si oricum, in virtutea mult lăudatei eficiente, nu mai are timp să isi bată capul cu delicatetea trăirilor altora, si ale trăirilor de orice fel, in general, ideea aceasta imi pare intr-atât de iesită din alt tip de pagini – acelea ale unui roman de science fiction cu viziuni sumbre – incât, cu riscul de a fi incăpătânat desuetă, sau chiar rizibilă, mă apropii din nou, cu anticiparea aceleiasi bucurii inocente, de albul paginii care mă intâmpină si se deschide, recunoscător, la un nou capitol.
Toronto ON
|
Eliza Ghinea 4/18/2016 |
Contact: |
|
|
