Baladele culte ale lui Stefan Augustin Doinas
Un moment important al poeziei moderne românesti îl constituie
creatia poetului, eseistului si traducătorului de exceptie Stefan Augustin
Doinas, care „s-a impus si s-a diferentiat în peisajul nostru literar printr-o
formulă poetică de o rară finete si precizie, complexă si armonioasă în
acelasi timp. (Felea, 1977, p. 60).
Credincios naturii talentului său, poetul tinde mai peste tot la
supunerea eposului baladesc necesitătilor cerute de reflectia lirică, mai
mult sau mai putin directă. Poezia de idei îsi cere si acum drepturile.
Spatiul mitic-baladesc imaginat de poet are principala menire de a sprijini
efectiv punerea în ecuatia poetică a unei problematici ontologice enuntată
aproape pe fată: „asa mă bântuie cu voluptate/ punând pe fruntea mea
stigmat si mir/ amanta fără patimă, Ideea.” (Amanta, 1972, p. 271)..
Deci, ideea se doreste a fi însusi pivotul întregului demers baladesc.
Asemenea anticului Diogene, poetul apare însotit de „lampa”
inteligentei sale scrutătoare, tinzând neabătut spre identificarea
adevărurilor supreme încorporate în miezul materiei mitice a baladei.
Hotărâtoare pentru încărcătura dramatică a acestuia este dilema
ontologică inculcată textului, respectiv „fabulei”. Modernitatea
continutului ideatic al baladelor lui Doinas tocmai aici este de căutat, în
adevărul relevat de spatiul mitic imaginat.
Baladescul, după opinia lui Doinas ar fi capabil să creeze situatii
poetice noi si astfel să faciliteze accesul la întelegerea supremă a
lucrurilor.
Cercetarea baladelor lui Doinas ne impune, în primul rând,
constatarea că poetul porneste de la elemente romantice, dar prin
personaje, întâmplări si simboluri ne trimite la lumea basmelor.
Simbolistica de natură folclorică din Crai de Ghindă, Craiul de
Verde, Crai Nou, Acela-care-nu-se-teme-de-nimic, sugerează în chipul
povestilor, initierea tânărului, proba bărbătiei lui.
Craiul este consubstantial cu eroul din balada Radu mamii, unde
măicuta îl previne inutil pe fiu că merge spre moarte. Craiul însă are si
ceva din mistuirea sterilă a lui Făt-Frumos, care caută orice prilej bun de
moarte, ceea ce-l salvează fiind parcă numai nota optimistă a finalului de
basm. Dar aici finalul lasă posibilitatea unor multiple interpretări.
Povestea obsesiei unei vocatii în care numai creatorul crede – si
poate si ideea sacrificiului – este învăluită de mister si superstitie în balada
Trandafirul negru. Apelând la magie, un grădinar din Tările de Jos,
încearcă să înfrângă legile firii si-si urmăreste visul himeric de a creste „un
straniu trandafir cu floare neagră”. Aparitia trandafirului negru este aceea
a intrării în legendă, în mit.
Întâlnim în această baladă motivul folcloric al florilor care cresc
din trupul mortului, motiv de largă circulatie în poezia funerară
românească, unde „din sărmanele degetele răsar viorele, din urechi cu
cercei răsar ghiocei”, iar aici, din craniul mistuit al grădinarului se
întruchipează idealul său – o floare neagră.
În Crai de Ghindă este interesant de urmărit cum simbolistica de
natură folclorică se îmbină cu alte elemente, iar simbolismul suav se află
alături de blestem. Cu această poveste se încheie testamentul Craiului, care
va intra în moarte ca într-o poveste.
O altă fantastică poveste este istoria împreunării dintre o regină si
un ulm, în balada Regele fiul copacului. Respirând în lumea credintelor
dendrolatrice, poezia răstălmăceste mitul Daphne, existent si-n folclorul
românesc, în motivul clasic femeia fiind cea care trăieste în trunchiul
copacului sau, judecând din alt unghi, sufletul copacului fiind femeia.
De altfel, Doinas prelucrează motivul Daphne si în forma sa pură,
în poezia Apollo îmbrătisând pe Daphne preschimbată în laur.
„De ce nu-s om, tărâna să mă-nghită!...
Cu apele prelinse sub răchită,
pe rădăcini ti-as punne-acest sărut.”
(Apollo îmbrătisând pe Daphne preschimbată în laur)
Studierea baladelor dezvăluie o interesantă modalitate de abordare
a folclorului, si anume, faptul că în textura poeziei se împletesc elemente
folclorice traditionale care sunt răstălmăcite si capătă noi si neasteptate
semnificatii. Această constatare este si mai evidentă când poetul abordează
mituri fundamentale ale culturii noastre populare, „citindu-le” cu
sensibilitatea si întelegerea omului modern.
Mitul jertfei creatoare – mit care a fascinat deopotrivă pe poeti,
prozatori si dramaturgi - se întrevede în infrastructura splendidei balade
Mistretul cu colti de argint, unde dorinta de a moderniza miturile se
realizează cel mai bine, unde legendarul constrânge tâlcul să iasă la
suprafată, un tâlc de o tulburătoare si intensă rezonantă.
Asemenea unui nou Mester Manole, himericul print din Levant,
simbolul creatorului însetat de absolut, este urmărit de un vis pentru care
suportă totul: dispretul servitorilor, uitarea de sine si, în final, sacrificiul
suprem.
Printul care a alergat prin „hătisuri”, urmărindu-si visul de a vâna
mistretul cu colti de argint, moare ucis de teribilul mistret. La nivelul cel
mai adânc al textului se descoperă semnificatia mitică a mortii printului.
„Mai bine ia cornul si sună întruna./
Să suni până mor, câtre cerul senin.../
Atunci asfinti după creste luna/
si cornul suna, însă foarte putin.”
(Mistretul cu colti de argint, 1979, p. 73) (Poezie scrisă în anul 1972)
Moartea printului, răpus chiar de mistretul cu colti de argint,
semnifică ideea că adevărata artă, care să aibă valoare eternă, cere dăruire
totală, sacrificiul suprem. Murind ca si Mesterul Manole, printul deschide
portile transcendentului.
Motivul jertfei zidirii apare în poezia Versuri pentru zidar, în care
grandoarea mitică a constructorului e sugerată în comparatie cu Mesterul
Manole. Zidarul contemporan asază „pe fruntea de var” a casei
„luceafărul din zori” si, terminând lucrul îsi agată mistria „în primul cui
de raze ale serii”. Poetul realizează o adevărată apoteoză a constructorului
actual în: (Versuri pentru zidar).
Motivul creatiei este sublimat într-o constructie foarte concentrată
în Mănăstire de sunet, unde sacrificiul este cerut nu de zidirea de piatră, ci
de una de „sunet”, adică de poezie.
„Zidirea” poeziei înseamnă ardere: „Pentru că graiul, ca flacăra,
mistuie”; înseamnă suferintă, poetii se cunosc după cum „poartă luneta cu
lacrimi”; înseamnă sacrificiu: „Si cîti nu sfârsesc/ cu aripi de sindrilă”.
Dar sacrificiul lor înseamnă artă perenă. Cuvântul „mereu ocupat să
transporte pe-un drum cu vocale povara istoriei, face popas/ la izvoarele
noptii”. Si atunci „cuvântul” e zidit în poezia nemuritoare: „Durabilul însă
de mult s-a zidit în văzduh cu poetii”. (Mănăstire de sunet).
O aluzie la motivul creatiei este poezia Clădirea, în care aventura
constructiei nu mai este însotită de sacrificiu:
Poetul, ca un alt Mester Manole, de data aceasta, ca un sculptor,
dăltuieste „din timpul abia crăpat în blocuri,/ secundă de secundă,
frenetice statui”, regretând timpul care nu s-a concretizat în faptă, în
creatie: „O, ce cumplite lespezi sunt orele pe care/ nu le-am sculptat cu
fapta, pe rând, pe fiecare” (Din marmură, 1979, p. 32).
Este evident că mitul creatiei îl obsedează pe Doinas, poetul a cărui
temă preferată este destinul creatorului si al poeziei, motiv care iradiază
întreaga lui operă.
Puterea artei de a transfigura realitatea este sugerată de Doinas si
printr-un alt mit central în mitologia românească, „vânarea animalului în
decorul pădurii”. Dar, în timp ce la alte popoare, acest mit semnifică
uciderea si jertfirea animalului, „în mitologia românească întelesurile sunt
mult mai complexe. Vânătoarea înseamnă legiferarea fortei unui neam,
este semn al maturitătii, al consacrării. Animalul vânat este văzut de
Doinas, ca de altfel, în toată mitologia românească, nu în primul rând ca
obiect al vânătorii, ci ca subiect care îl călăuzeste pe vânător: „Mistretul
face semn”. (1979, p. 149).
În viziunea lui Doinas, acest motiv capătă o încărcătură mitică. De
fapt, vânatul după care aleargă e o himeră, nu e o existentă concretă, căci
ceilalti vânători nu-l văd. Servitorii nu au acces decât la nivelul realitătii
imediate „Stăpâne, e apa jucând sub copaci”, incapacitatea de a vedea la
nivelul unei realităti mai adânci. Este stiut faptul că în gândirea mitică
românească vânătorul priceput trebuie să fie un om ales (un voievod, un
print), trebuie să depăsască nivelul comun, pentru că are o misiune nobilă
de a întemeia, de a fonda, de a zidi.
Printul vânător din balada lui Doinas, erou al actiunii cu sens
ritualic, înselat de aparentele materiei, de hătisurile unei păduri ostile, care
ascunde vânatul, este omorât de mistretul sălbatic. În această versiune cu
semnificatie inversată, a vânătorii rituale, eroul civilizator este înfrânt de
viclenia si forta obscură a naturii sălbatice:
„Dar vai! sub luceferii palizi ai boltii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistret urias, si cu coltii
îl trase sălbatic prin colbul roscat.”
(Mistretul cu coltii de argint, 1966, p. 118).
În opera lui Doinas, o figură centrală este cerbul, vietate umbroasă
si tenebroasă, care nu lasă urme pe unde calcă, care rumegă jurăminte de
iubire, care vede obiecte din lumea nevăzută si care, aidoma animalului
psihopomp, ne poartă undeva pe un drum podit cu frunze moarte.(Balada
cerbului invizibil).
Mitul luceafărului este prefigurat în balada Soarele si Scoica sub
forma unei povesti de iubire ai cărei protagonisti sunt soarele si scoica
oceanică „princiară si virtuoasă”, două forme fundamentale ale existentei:
astrul si teluricul. Se interferează subtil în această poveste de iubire
motivul procreatiei si acela al creatiei. Iesirea din sterilitatea milenară a
scoicii virtuoase, care, închisă „în smalt de albastru si sidef”, îsi cultiva
imperturbabilă „penumbra, ca o pânză de gherghef”, (Soarele si scoica,
1972, p. 69. Poezie scrisă în anul 1945).
O variantă la mitul luceafărului descoperim în balada Sf. Gheorghe
cel Fals. Luând chipul Sfântului Gheorghe, diavolul o ispiteste pe curata
călugărită Cecilia, dar după înfăptuirea păcatului el se converteste la legea
iubirii pământesti.
Motivul diavolului – ca simbol al răului – întruchipat în fiintă
umană si trimis cu o misiune pe pământ, este întâlnit în folclor si cu el se
deschide balada:
„Acum vreo câtiva secoli, într-o seară,
trimisul diavolului pe pământ
intra-într-un schit de maici, sub frunza rară,
purtând la glezna vânătă de ceară
veriga unui cinic legământ.”
(Sf. Gheorghe cel Fals, 1972, p. 91)
După opinia lui Eugen Simion, psihanalistii ar putea vedea în el
simbolul initierii erotice. Diavolul - întrupare a păcatului existential -
reprezintă viata ce biruie ascetismul moral, o biruintă însă ce implică ideea
de sacrificiu. (Sf. Gheorghe cel Fals)
Literatura populară nu cunoaste un motiv matricial în care diavolul,
dezamorsat prin iubire, să renunte la conditia telurică. Poezia a fost
posibilă însă datorită faptului că Doinas pendulează spiritual între
demoniacul german si cel românesc, unde diavolul este de multe ori un ins
cumsecade, care poate fi păcălit usor sau transformat, contra unui serviciu
derizoriu, în slujitor supus (ca si la Ion Creangă).
Gândit ca o eternă reîntoarcere, motivul universal al mortii este
particularizat în cazul poeziei 4 octombrie 1964 la trecerea în nefiintă a
mamei poetului. Fără să aibă nimic comun în planul expresiei cu poezia
funerară românească, poetul respiră adânc în ideologia ei.
Ideea că fiecare moarte reprezintă o experientă initiatică pentru
asistentă marchează puternic întreaga ideologie funerară românească, desi
în fapt nu este nicăieri explicită:
„Acum mă duc să-nsotesc pământul, din care
am răsărit, în pământ. Repetitie,
stiută lectie fie-mi drumul
acesta, cutremuratul meu drum...”
(4 octombrie 1964, 1972, 211)
Este interesant faptul că poetul, care simte cu acuitate prezenta
insidioasă a mortii, o priveste cu seninătatea omului din popor ca pe un
fenomen firesc, implacabil.
În concluzie, Doinas răstoarnă si modernizează miturile într-un
viguros act de creatie; el asimilează, filtrează, distilează ca într-un alambic
elementele folclorice în straturile cele mai adânci ale fiintei sale de unde
reverberează cu noi ecouri si sclipiri lumea, când frustă, când mirabilă, a
satului. Doinas ridică expresia poeziei sale în planurile cele mai înalte si în
nacela acestei expresii urcă si sensurile profunde ale gândirii populare.
BIBLIOGRAFIE
1. Surse:
DOINAS, Stefan Augustin, 1966, Omul cu compasul, Bucuresti,
Editura Pentru Literatură.
DOINAS, Stefan Augustin, 1972, Versuri, Bucuresti, Editura
Eminescu.
DOINAS, Stefan Augustin, 1978, Alfabet poetic. Prefată de Aurel
Martin. Bucuresti: Editura „Minerva”.
DOINAS, Stefan Augustin, 1979, Hesperia – versuri, Bucuresti:
Editura Cartea Românească.
DOINAS, Stefan Augustin, 1980, Lectura poeziei, Bucuresti, Editura
Cartea Românească.
DOINAS, Stefan Augustin, 1989, Lectura poeziei, Bucuresti, Editura
Cartea Românească.
2. Referinte critice:
FELEA, Victor, 1977, Aspecte ale poeziei de azi, Cluj-Napoca, Editura:
Dacia
SIMION, Eugen, 1978, Scriitori români de azi, Bucuresti, Editura
Cartea Românească.__
N.O.
Poetul, eseistul, traducătorul Stefan Augustin Doinas,s-a născut în 26 aprilie 1922
|
Dr. Olimpia Varga 4/17/2016 |
Contact: |
|
|
