Grădinile mor si ele uneori …
Se spune că toamna Timisoara este deosebit de frumoasă. As dori să mă plimb cu tine odată prin ea, lăsând aurul frunzelor să binecuvânteze clipa noastră comună. După o vară fierbinte si uscată, coroanele copacilor îsi însusesc culorile curcubeului. De-a lungul râului poţi să traversezi ceasuri întregi parcurile, începându-ţi plimbarea în Iosefin si terminând-o în Fabric. Ele îţi vor dărui un refugiu, ocrotindu-te de gălăgia si praful străzii.
Si grădina casei noastre mă ocrotea, oferindu-mi, în toamnă, si fructele mult dorite. Nucul bătea, la cea mai mică adiere, la fereastra mea, aflată la etajului întâi al clădirii. Trebuia doar să-mi întind mâna, pentru a elibera aceste mici minuni din coaja lor verde si zemoasă. Degetele îmi rămâneau colorate zile întregi, amintindu-mi de savoarea trăită. Vraja mare era însă răspândită de părul ascuns în colţul cel mai îndepărtat al grădinii. Înconjurat de tufisurile de mure, se înălţa, si la sfârsitul verii deseori, spre un cer de un albastru strălucitor. Departe, mult prea departe pentru mine, sus de tot, se legănau perele uriase, zemoase si aurii. Mă simţeam la picioarele copacului minusculă si plină de admiraţie. Ca un drumeţ ajuns în faţa unei catedrale. Uniţi prin proporţiile neglijabile ale dimensiunii noastre, mă contopeam cu furnicile de la rădăcina acestui templu. Ore întregi zgârâiam, în pământul uscat de arsiţa soarelui, drumuri, făceam poduri din crenguţe si fire de pai, ridicam obstacole, fiind mereu uimită de soluţiile rapide găsite prin metoda “choose and find”. Nu aveam de unde bănui că, în acel loc, doar puţin mai adânc, se afla îngropată cutia cu bijuterii a bunicii mele, care, în urma deselor exproprieri, îsi pierduse încrederea în această lume.
Prima dată ne-a fost luată casa în urma Decretului-lege promulgat la 8 august 1940 de regimul Antonescu, decret consacrat noului statut juridic al evreilor din România.
În timpul războiului, părinţii mei au fost daţi afară din proprietatea lor si au fost mutaţi undeva într-o periferie a Timisoarei, locuind în acei ani într-o fostă cocină de porci. Mama mea a refuzat o viaţă întreagă să vorbească despre aceasta. Rusinea este un sentiment ce ne face să suferim timp îndelungat si după ce motivele ce au declansat-o au încetat să existe. O singură dată mi-a amintit, doar fugitiv, că după război s-a reîntâlnit cu proprietarul casei cu pricina pe stradă. L-a luat în curte arătându-i căminul ei. Aceasta a fost mica ei răzbunare pentru umilinţele trăite.
Tatăl meu a fost obligat între anii 1940 si 1944 să depună muncă forţată în diferite locuri din ţară. Proprietarul unui magazin de muzică - aflând că tata va fi dus la muncă forţată - i-a dăruit o chitară. Pe drum, stând pe platforma din spate a trenului, a pierdut-o. Cel puţin asa mi-a povestit el. Cred, însă, că realitatea a cerut-o, ca tribut.
Fotografiile rămase în albumul familiei sunt mărturii din Pâncota (1942), Lipova (1943) si Sanoviţa-Lucareţ (1944). Nu posed fotografii făcute în tabăra de muncă din Oltenia sau din timpul muncilor efectuate în Timisoara. Din puţinele lui relatări stiu, însă, că unii săteni din Lucareţ veneau la gardul taberei, aducând mâncare. Învăţătorul îi ţinea la curent cu stirile. Tot el a fost acela care, ascultând în august 1944 radioul, a venit la ei în fugă, strigând: „Sunteţi liberi! Sunteţi liberi!”
*
Nu pot să cred! Uită-te si tu! Două pagini îngălbenite de timp, găsite ieri de mine în timp ce răsfoiam hârtiile tatălui meu. El s-a retras în anul 2009, cu zâmbetul blând, cu sufletul plin de iubire. Nu a cunoscut ura si nu a dorit să mi-o inoculeze. M-a ferit de ororile războiului trăit de el, de familia noastră, de cea a prietenilor ... Mi-a povestit, cu greu, si doar după ce-l agasam cu întrebări, mici crâmpeie de lumină, de situaţii suprarealiste, pe care el si tovarăsii lui le trecuseră cu bine, în vremurile în care cuvântul „bine” însemna, de multe ori, încă o zi supravieţuită.
Acum însă hârtiile îmi dezvăluie amănunte, detalii, cu precizia cercetătorului istoric. Michael Berger si Alfred Rohrlich au scris, în cadrul proiectului „Juden und Militär în Deutschland”, organizat de Deutsch-israelische Gesellschaft e.V. (Asociaţia germano-israeliană), un studiu, întitulat: „Shoah (Holocaust) Entrechtet - Verfolgt - Ermordet“, în lucrarea „Jüdische Frontsoldaten des Ersten Weltkrieges in der Shoah“. Traducerea titlului ar fi: « Shoah (Holocaust). Privaţi de drepturi – Urmăriţi – Ucisi ».Tatăl meu a fost membru activ al acestei Asociaţii, din primul moment al sosirii noastre la Mainz, în Rheinland-Pfalz. Paginile – o scrisoare adresată, la 28 septembrie 1999, lui, si celor 6 persoane intervievate asemeni lui – conţin descrierea exactă a taberelor de muncă obligatorie, activitatea ce trebuia depusă si uneori numele unui comandant sadic, precum Nicolaescu din Pâncota, sau al unor ofiţeri din Lipova, care si-au păstrat umanitatea, avocatul Dancu din Brasov si ofiţerul Octavian Grecu.
Îţi înţeleg curiozitatea. Voi traduce acum doar pasajul în care este descrisă Pâncota si alte tabere de muncă din judeţul Arad. Tatăl meu a cioplit dintr-o piatră o mică cărticică. Vezi? Îţi încape în căusul palmei. A scris “Pâncota 1942” pe ea si în fiecare an a reînnoit inscripţia, temându-se că într-o zi, asemeni unei memorii neîngrijite, s-ar putea toci si dispărea …
“Aprilie 1942 – Ianuarie 1943
Tabăra de muncă din Pâncota, Siria, Mâsca, Ghioroc, Kovasinz (în judeţul Arad):
Canalul mare de irigaţie (de aproximativ 45-50 km lungime) trebuia adâncit prin excavarea a 60-90 cm de nămol, fiind apoi săpat mai adânc. (Nămolul era plin de lipitori si resturi sparte, ascuţite ale cochiliilor de scoici de apă dulce). Canalul (construit încă înaintea primului război mondial) era probabil un element din complexul de apărare împotriva tancurilor si a altor vehicule de luptă. Munca era depusă sub comandă si observaţie militară. Eram păziţi de soldaţi cu baioneta pregătită si sub comanda ofiţerilor. Erau mulţi ofiţeri de rezervă sub comanda unui ofiţer activ, de profesie (un sadic, un neom, numit Nicolaescu), Desigur, loviturile, brutalitatea, erau la ordinea zilei”.
Scuză-mă… nu am puterea de a-ţi traduce mai departe …
*
Intermezzo – Dragostea în furtuna războiului
Acesti ani nu au fost, în mod sigur, „ani buni” pentru omenire, pentru Europa. Anul 1943 l-a găsit pe tatăl meu în tabăra de muncă. Singura fotografie existentă din acel an îl arată în mijlocul celorlalţi tovarăsi de soartă. Bărbaţi tineri în timpul unei pauze de lucru. Mă întreb, desi nici nu doresc să aflu, cine a făcut această fotografie ... În mâinile cui a fost aparatul? Ţinuseră cu puţin înainte o armă?
Este doar un petic de hârtie fotografică îngălbenită , ce trecuse prin multe ... Încape si ea în palma mea. O arde, arzându-mi si sufletul ... Ochii celor imortalizaţi în ea mă urmăresc. Aud vocile din depărtare, apropiindu-se ... De ce? De ce?
O poveste de dragoste în furtuna războiului. Scenariul este suprarealist si dramatic: Ea pleacă la drum spre dragostea ei, la Galsa se opreste.
El se găseste doar câţiva kilometri mai departe, în tabăra de muncă, la Pâncota.
Si apoi - că într-o minune - el este citat la Timisoara, la tribunal, ca martor. Tinerii au trei zile la dispoziţie. Vor să se căsătorescă. Repede, pentru a fi transportaţi împreună în lagărul de concentrare, în caz că … În sinagoga din Iosefin nu sunt mulţi prieteni în această zi de septembrie a anului 1943. Nunta este modestă, dar proaspeţii căsătoriţi îsi pot permite o cameră la hotelul din apropierea gării. A doua zi, trenul va duce tânărul soţ înapoi în tabăra de muncă.
*
Reîntors la sfârsitul războiului de la munca forţată, tatăl meu a continuat să-si îngrijească curtea si grădina. Profitând de cunostintele acumulate în vastele sere ale grădinarului de pe parcela casei familiale din Bulevardul 6 Martie nr.45, casă care, la rândul ei, a fost de trei ori naţionalizată, prima dată în 1941 de către regimul fascist, apoi în 1948 de comunisti si, a treia oară, de curând – când, în urma unor manipulări si interpretări de lege, ca efect al neînstiinţării avocatei angajate în acest scop de noi, dar nici a noastră, asupra proceselor purtate, dosarul a fost, în anul 2004, perimat, imobilul fiind achiziţionat de persoane cu relaţii în mod vizibil mai bune decât ale noastre –, transformase, cu elan si pasiune, terenul casei de pe strada Fröbel nr.13 într-o grădină parfumată, plină de fructe aromate. Deasupra porţii înfloreau trandafirii si gliciniile, numite de noi salcâm albastru. Sirul de brazi ne despărţea de casa alăturată. Ciresul, flancat de bujori albi si rosii, îsi purta cu mândrie fructele. Într-un colţ modest îsi răspândea iasomia parfumul, soptind povestile tainice ale verii zmeurei alăturate. Fundalul acestui tablou, presărat cu tufisurile ornamentale mereu verzi de buxus - printre care se ridicau trandafiri de toate culorile - , era dominat de umbra nucului urias, care îsi legăna crengile cu mult deasupra clădirii, întinzându-se deasupra curţii vecine. Liliecii albi si violeţi marcau începutul grădinii aflate în spatele curţii. Printre cărămizile drumului, ce ducea spre scările teraselor, îsi arătau capul fragilele „flori de piatră”, în toate culorile. Smochinul se înrădăcinase deja, fiind adoptat de tufisurile de trandafiri ce-l înconjurau.
Naţionalizarea casei de către comunisti a urmat la câţiva ani după terminarea războiului. Muncitorii au demontat, la etatizare, caloriferele si una din toaletele englezesti de porţelan, luând totul cu ei. Încăperile bunicii, aflate în partea din faţă a casei, având ferestrele spre stradă si intrarea, în stil francez, pe terasa mare, acoperită cu viţă de vie, a fost împărţită în trei apartamente, cu tot confortul. Bunica a fost repartizată în fosta spălătorie a casei, aflată la subsol, devenindu-i acum un cămin cu două camere, bucătărie si o toaletă fără baie. Casă noastră familială, alcătuită din două unităţi de sine stătătoare, încăpătoare, fiecare având terasa ei, s-a transformat, astfel, într-un imobil cu patru locuinţe confortabile si două sălase fără baie.
Nu toate casele de pe strada Fröbel au avut soarta casei noastre. Clădirea vecină nouă era a unui fost simpatizant al fascistilor. Se povestea că, auzind de sosirea comisiei de naţionalizare, proprietarul ei fugise de acasă. Imobilul lui, compus dintr-o sumă de locuinţe micuţe, fără instalaţii sanitare, nu a fost naţionalizat. Noi, copiii celor două curţi învecinate, obisnuiam să enervăm, cu sotiile noastre nevinovate, dar zgomotoase, proprietarul, care iesea, ţipând si ameninţându-ne, din casă, ori de câte ori lăsam capacul de tablă al pivniţei să se izbească cu putere de pardoseala de piatră a curţii. Era o mare bucurie, cu rădăcini istorice, de care, însă, pe vremea aceea, nu eram constientă.
Da, bunica îsi pierduse încrederea în această lume... Într-un moment de disperare, îsi îngropase, în ultimul ei an de viaţă, odată cu o casetă de bijuterii ce-i erau dragi, si sufletul.
De unde era să prevăd că, în deceniile următoare, si părul va fi condamnat la moarte? Cândva, pe la sfârsitul anilor `70 ai secolului al XX-lea, au apărut în grădina noastră detasamente de deţinuţi, au nivelat-o, făcând-o una cu pământul, găsind si bijuteriile pe care le-au confiscat în mare tăcere. În oras începuse să circule zvonul casetei dezgropate, iar părinţii mei s-au temut să o revendice, după anii cumpliţi în care orice posedare a aurului se pedepsea cu închisoarea. Vecinul nostru a avut mult de suferit din cauza aceasta. Deasupra rădăcinilor ciresilor, nucului, părului – sufocându-le – au fost ridicate blocuri paralelipipedice, care alcătuiesc si astăzi o stradă ce se întinde, în prelungirea curţii, pe urmele lăsate de copilăria mea în mormântul grădinii noastre.
Mă întreb uneori – imaginându-mi tablourile splendide de odinioară – ce ar fi, dacă, într-o zi, prin fisurile asfaltului vor răzbi, din nou, la suprafaţă, toţi acei copaci, cu umbra lor ocrotitoare ...
Din volumul Cu tine. Solitudini, aflat în lucru.
|
Julia Henriette Kakucs 4/12/2016 |
Contact: |
|
|
