Grădinarul
Un profesor dintr-aceia ce citesc din zori în noapte,
Despre ce au scris elevii, bun si rău, cu vieti si fapte,
Ce grijesc cu mâna strânsă, grădinar de vită veche,
În grădinile luminii, toti lăstarii nepereche –
În grădina lui cu poame, si cu flori, si vrej de vie,
Unde ti-a-mbăiat copiii, tot în limba lui cea vie,
Pe când păru-i cum e neaua amurgea de-atâtea gânduri,
Tot scriind, îsi vedea viata, risipită printre rânduri –
Îsi vedea din nou elevii, si colegii cei de limbă,
Unii, schimbători ca norii, altii, care nu se schimbă,
Mediocri de elită, sau talente triumfale,
Care i-au întins o viată, înăltarea lor, pe coale …
Îi vedea prea mici, odată, si speriati, prin câte-o bancă,
Agătându-se de stiinta si privirea lui cea francă,
Si din puii de-odinioară, păsări ajungând, departe,
Închizându-l în chilia unui colt uitat de carte…
Grădinar de lut si limbă, el se apleca pe buchii,
Rotunjindu-si bătrânetea ce a fost odată muchii,
Noaptea ce venea ca furul, somnul, cât îi era visul,
Îl umplea, în loc de tihnă, cu cititul si cu scrisul …
Se plantau pe străzi noi nume, de elevi de odinioară,
Busturi si statui ecvestre, el, cu chipul lui de ceară,
Paraclis era în umbră, si cătuie în odaie,
Pentru toti nemuritorii, corectati de el, pe foaie…
De cu zori, si până-n noapte, tot mai viu, grăbit de vreme,
În Biserica-i pustie, binecuvânta poeme,
Tot mai singur, cu o mână, tot mai rece, si bătrână,
Demiurg cu rang de mentor si profesor de română…
|
