Scutul de sperantă de Mihai Maxim
Ajunşi la senectute, cei mai multi dintre noi sîntem nemultumiti de ce (cît şi cum) am făcut. Ni se pare putin, imperfect ori inadecvat. Mihai Maxim, fostul meu coleg de facultate, autorul volumului memorialistic Scutul de sperantă (Ed. Semne, 2015), reprezintă o exceptie de la această regulă: în nimic din ceea ce spune despre sine nu se vede vreo insatisfactie. După scala sa axiologică, se consideră un „om împlinit”: două facultăti, un doctorat, zece cărti traduse, două proprii, activitate de translator şi diplomat, călător prin Europa, Asia şi Africa, plus standing-ul. Autoevaluarea sa se bazează pe comparatia dintre punctul de plecare şi cel de ajungere.
Un „om împlinit” nu e, însă, numai un om cu calităti remarcabile (inteligentă, putere de muncă, vointă, tact), ci şi – recunoaşte autorul – un „om norocos”. În cazul său, norocul l-a propulsat după terminarea facultătii în Capitală, l-a scăpat de a mai fi profesor de tară (situatie cunoscută, anterior, ca suplinitor), condamnat să se rezume la „vise” mediocre, să înainteze cu paşi mici spre orizonturi nu prea îndepărtate.
În timp ce pe unii conştiinta progresului individual, a evolutiei şi ascensiunii îi înăspreşte, pe Mihai Maxim l-a umanizat, i-a augumentat comprehensiunea, i-a influentat în bine reactiile şi perceptiile, i-a relevat datoriile fată de cei ce au contribuit, într-un fel sau altul, la formarea şi devenirea sa. Scutul de sperantă e, în esentă, o carte a recunoştintei, una extinsă şi asupra momentelor dificile, încît mi-a amintit cuvintele Psalmistului, aparent paradoxale: „Veselitu-ne-am pentru zilele în care ne-ai smerit [Doamne], pentru anii în care am văzut rele” (89, 17). Carte cu multe accente sentimentale, emotionante (îndeosebi pentru cei ridicati din medii asemănătoare şi martori ai unei istorii comune), elegiacă uneori în părtile în care autorul se referă la părinti şi la pierderea „rădăcinilor” (satul natal, Bold, a fost evacuat şi a dispărut sub constructia hidrocentralei de la Stînca-Costeşti) şi bucolică atunci cînd evidentiază frumusetea locurilor, simplitatea obiceiurilor, „ospitalitatea moldovenească” şi respectul celor din mijlocul cărora a pornit.
Carte cu relatări importante (dar incomplete) despre „odiseea ucrainiană” trăită la Krivoi-Rog şi despre anii moscoviti. În fine, carte cu miez plăcut, doldora de „amintiri frumoase” şi caracterizări pozitive, scrisă într-o dispozitie sufletească fericită (poate prea fericită!), rară azi, care nu afectează impresia generală de sinceritate şi autenticitate, însă nici nu te lasă să uiti că autorul e – de felul său şi prin functiile îndeplinite – un diplomat, persoană preocupată de efecte, fără a ignora „tinuta”, „stilul”.
|
Constantin Călin 4/10/2016 |
Contact: |
|
|
