Rădăcinile fanasticului românesc
În ceea ce priveste fantasticul românesc, se pare că rădăcinile acestuia, acceptate de majoritatea specialistilor sunt folclorul, cărtile populare, gândirea mitico-magică, romantismul german si proza lui E. A. Poe.
În ceea ce priveste folclorul, formele de viată populară au trăit dincolo de vreme, având un substrat magic si religios. În folclor, timpul si spatiul au altă functie decât timpul si spatiul obiectiv. Diversitatea de forme ale creatiei populare poate fi înteleasă numai prin raportare la prezenta fantastică, experienta iratională de altădată. Doar tehnicile magice dezvăluie creatia din adâncuri, din zonele obscure si variate ale sufletului omenesc.
Obiceiurile în legătură cu moartea ocupă un loc important. Nu există o teamă fată de mort, ci doar fată de mortul care ar putea deveni strigoi (sinucigasii, cei însemnati de rele, vrăjitorii si vrăjitoarele). Oamenii au fost interesati de practicile si riturile menite să-i asigure mortului călătoria în lumea de dincolo, temându-se de revenirea acestuia sub formă de strigoi.
Tulburati de enigme, oamenii au inventat prectici magice, în speranta că vor fi apărati de dezlăntuirea oarbă a stihiilor. Magia sau vrăjitoria sunt reprezentate de practici însotite de descântece, farmece, vrăji – forme verbale cărora li se atribuia forta magică. Aceste practici magice presupuneau obiecte simbolice, babe (moase, vrăjitoare, băbărese), mosi (solomonari, vrăjitori, fermecători), existenta unor cifre fatidice, figuri mitologice, personificări ale binelui sau răului, întruchipări demonice sau actiunea naturii asupra bolnavului
În povestirile sau basmele românesti, specialistii au descoperit 270 subiecte-tip fantastice. Povestile au un tâlc social, vizând un continut etic: moral, imoral, prostie, întelepciune, cinste, ipocrizie, în functie de personajele care sunt imagini generalizatoare ale binelui si răului. Povestile cu animale au caracter didactic, snoavele au caracter satiric, iar legendele au caracter explicativ. În povestile nuvelistice, personajele fabuloase au fost înlocuite cu personaje obisnuite. Povestitorii populari au renuntat la planul hiperbolic fantastic în favoarea realitătii banale. În basmele cu animale s-a folosit alegoria si se observă peste tot o tendintă de a axplica ceva. Basmele românesti sunt pline de realism, de viată, personajele fantastice nu sunt înspăimântătoare, chiar dacă locuiesc pe celălalt tărâm, nimic nu pare misterios si se remarcă optimism si un simt al echilibrului, într-un cadru peisagistic luminos.
Legendele se bazează pe fondul real al unei întâmplări istorice sau pe imaginarul mitologic. Acestea se apropie de basm, de credinte si superstitii, încercând să explice originea, existenta, însusirile unor fiinte, lucruri, fenomene. Legendele mitologice atribuie originea fenomenelor din natură unor personaje imaginare, de dimensiuni supranaturale. Multe din aceste personaje se vor regăsi în basmele culte si în naratiunile fantastice: duhurile casei, fata si muma pădurii, ciuma, ielele, joimăritele, pricolicii, piticii, uriasii, strigoii, zânele, alături de personaje din legende hagiografice apocrife: Sisoe, Crăciun, Sînpetru.
Rădăcinile fantasticului se întind si în poezia epică (eposul eroic), în baladele cu tematică variată. În apologul feeric se confruntă omul cu fiintele fabuloase, mirificul se împleteste cu realul plauzibil, eroii aparent nătângi intră în conflict cu dracii, cu moartea si cu tot felul de infirmi.
Scriitorii s-au inspirat din creatia populară, au căutat simboluri, eroi deosebiti, practici magice, în dorinta de a fi originali, răsturnând perspectivele traditionale; au căutat izvorul irational care le-a dat nastere si elementele universale. Un autor modern, atras de temele creatiei populare este interesat de anecdotă, dar si de pitorescul exterior, iar uneori de vocabular. Simbolul folcloric va fi interpretat original si pus în relatie cu alte simboluri. Din snoave, autorii de scrieri fantastice au retinut caracterul satiric, demonstrativ. Creatorii sunt tentati de permanenta mentalitătii mitico-magice.scriitorii din toate timpurile au valorificat mituri, eresuri, miracole cu ajutorul simbolurilor, alegoriilor, metaforelor desfăsurate.
În folclorul românesc regăsim mituri populare, povestiri care ilustrează un eveniment creator petrecut la începutul lumii.
Înzestrat cu puteri supranaturale, personajul mitic are trăsături simbolice. Într-un timp mitic actionează Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, Zmeul, Muma Păsurii, care îndeplinesc fapte cu semnificatii mitice. Regăsirea miturilor asigură refacerea unitătii interioare a omului, acestea exprimând un model moral si comportamental, în concordantă cu specificul spiritualitătii nationale. „Omul arhaic se valorifică pe sine în termeni cosmici, cu alte cuvinte, se recunoaste ca atare om, în măsura în care îsi identifică functiile în cosmos” .
Lucian Blaga a diferentiat gândirea magică de gândirea mitică. Dacă mitul e o încercare de a releva un mister cu mijloacele imaginatiei, magia presupune trecerea de la imaginea unui lucru la un lucru analog. De aceea gândirea magică implică întotdeauna ideea unei substante magice sau a unei puteri magice. Pentru a arăta diferenta între gândirea mitică si gândirea magică, Lucian Blaga s-a folosit de un exemplu concludent: imaginea de la începutul lumii, când Duhul Divin plutea peste adâncuri, cuprinde elemente mitice, dar porunca „să se facă lumină!”, datorită căreia s-a făcut lumină, este de domeniul magiei.
Tudor Pamfile a alcătuit o colectie de folclor cosmologic românesc în care multe texte au elemente magice. Unele mituri nu au motive magice, iar magia poate fi lipsită de motive mitologice. În majoritatea cazurilor observăm o întrepătrundere a mitului cu magia, ceea ce generează confuzii. În trecerea de la folclor la literatura cultă, fabulosul feeric sau mitico-magic a fost preluat din imaginatia colectivă si folosit individual.
Atât miturile autohtone, cât si miturile străine se regăsesc în operele literare ale scriitorilor români. La Eminescu, cercetătorii au identificat mituri dace, egiptene, mesopotamiene, indiene, la care se adaugă si „mituri inventate”. Pe de o parte, Mumele, zâna Dochia, Sarmis, Decebal, Ursitoarele, Strigoii; feciorul de împărat fără stea, pe de altă parte, Orphism si Demonism. Mitologia dacă este reprezentată de gigantismul si borealismul mitic initial până la dacismul si daco-latinismul din ultima parte a creatiei. Sărmanul Dionis relevă dorinta iesirii din timp cu ajutorul magiei cuvântului, iar Dionis are numele zeului Dyonisos din mitologia greacă.
Mitul metempsihozei pe care îl regăsim si în romanul lui Rebreanu – Adam si Eva, are ca punct de plecare mitul platonician al despărtirii androginului în bărbat si femeie, care se caută într-un ciclu de sapte vieti terestre. Profesorul de filosofie, Toma Novac, se află în agonie, în urma gloantelor primite de la bărbatul amantei sale – Ileana. În compania lui Aleman si a Ilenei, protagonistul retrăieste în ultimele secunde ale vietii sale, întreaga viasă pământeană si celelalte vieti anterioare. Două suflete se reîncarnează si se nimicesc până la a saptea reîntrupare, când se produce contopirea spirituală. E o călătorie fantastică în sapte lumi, o călătorie a sufletului.
La Sadoveanu constatăm în unele naratiuni substanta mitologică sau atmosfera mitologizantă. Tăranul sadovenian, păstrător al lumii vechi, arhaice, patriarhale, este blajin, întelept, păstrător al unor principii de viată statornicite din vremi imemoriale. Acesta se retrage în mijlocul naturii sau răbufneste cu violentă penttu adevăr, dreptate, demnitate sau iubire pătimasă. tăranul sadovenian are înclinatie spre confesiune si povesteste întâmplări de altădată, petrecute în locuri specifice: crâsma, moara, hanul. Natura este reprezentată de zone mirifice, iar timpul în care se petrec întâmplările este mitic.
Cărtile populare au influentat folclorul si au reprezentat modele pentru diferiti scriitori, datorită coexistentei supranaturalului cu firescul, în continutul istorisirilor. Cărtile populare în secolul al XVI-lea erau toate parabiblice, apropiate de basmul fantastic, având si un caracter moral în sens religios; cele care au apărut în secolul al XVII-lea proveneau din patrimoniul literaturii bizantino-slave, iar cărtile populare din secolul al XVIII-lea aveau un rafinament deosebit. În traduceri sau prelucrări, cărtile populare au format gustul literar al generatiilor din secolele trecute. Personaje si situatii, vorbe întelepte, expresii memorabile au alimentat povestirile fantastice de mai târziu. Unele sunt cărti populare, altele sunt cărti de autor, cărti de adâncă întelepciune. În cărtile populare descoperim folclorul universal.
Mircea Eliade în articolul Cărtile populare în literatura românească, analizând trecerea de la religios la epic si apoi la didactic, a constatat fenomenul general al degradării fantasticului, ca urmare a laicizării acestuia, degradare care se împlineste prin coborârea în concret. Tot ce apartine extrarationalului (religie, magie, mit, legendă) se degradează odată cu intrarea în „istorie” si participarea la „devenire”. Procesul de laicizare începe cu transformarea mitului în legendă.
O altă influentă asupra literaturii fantastice românesti a avut-o, indiscutabil, romantismul german. O modalitate caracteristică prozei romantice este însusi fantasticul, în expresii variate, întoarcerea spre creatii populare, curiozitatea pentru viata lăuntrică si pentru vis, simboluri si mituri. Încă de la aparitie, fantasticul folcloric a pus accentul pe terifiant, demonic, fapte supranaturale. Un merit deosebit l-au avut în epocă Fratii Grimm care au alcătuit trei volume de povestiri populare de atmosferă fantastică.
Romanul romantic e un amestec de vis si realitate, fantezie si meditatie filozofică, terestru si supranatural, mister întretinut de atmosfera onirică. Jean Paul Richter consideră că acesta face parte din aceeasi substantă cu visele care-i permit initiere, mister, supranatural, fantastic, magie. Tieck inaugurează seria de romane poetice, fantastice, cu evaziuni în trecutul gotic sau prin intermediul experientelor onirice. El sustine ideea lui Calderon, după care „viata este vis”, iar artistul poate domina lumea după propria-i dorintă.
E.T.A. Hoffmann duce la desăvârsire povestirea cultă. Cu o sensibilitate profund romantică, Hoffmann s-a impus ca un model universal. Kreisleriana este povestea stranie a unui muzicant. În naratiune identificăm câteva din trăsăturile artei sale: dedublarea personalitătii, matemorfoze bizare în animale, vise obsesive si misterioase, drama artistului între efemer si absolut. Cu ajutorul măstii, eroul îsi multiplică eul adevărat până la pierderea constiintei propriei identităti. În unele proze se amestecă fantasticul satanic cu fantasticul feeric, burlescul cu tragicul, în situatii bufone, absurde, marcate de acumularea surprizelor. Ironia lucidă îsi păstrează calitatea si în aparitii fantasmagorice.
Nu numai sentiment si fantezie găsim la Hoffmann, ca la toti romanticii, dar si critica iluminismului, vesnica nostalgie, satira necrutătoare, simpatia fată de asezările mănăstiresti. Vesnica nostalgie se reflectă în conceptia sa despre dragostea de artist. La Hoffmann, fantezia nu abate atentia de la realitatea vremii lui ci, dimpotrivă, încearcă să o scoată mai bine în evidentă. Vraja, în opera sa, intervine pe neasteptate, în cel mai obisnuit cotidian, descris minutios, realist, cu precizia amănuntului. Magia coexistă cu ironia în fictiunile hoffmanniene. Note terifiante provenite din romanul gotic, elemente mistice din scrierile lui Schelling, sugestii din cărtile medievale de demonologie, atractia pentru folclor, fascinatia tenebrelor interioare, viziunea mitică, sondaje în straturile profunde ale constiintei, atractia pentru simboluri, viziuni onirice, practici magice sunt câteva trăsături ale operei scriitorului german.
Nuvela Cezara de Mihai Eminescu înfătisează o poveste fantastică de dragoste, din mantaua lui Hoffmann. Eroina se îndrăgosteste de călugărul Ieronim care poza unui pictor. Idila ce aminteste de Daphnis si Chloe de Longos, apoi de metafizica schopenhaueriană a iubirii cufundată în betia naturii. La fel ca în alte texte eminesciene, femeia este înger si demon deopotrivă.
În Gloria Constantini de Gala Galaction, Constantin, fiul unei turcoaice si al unui român se îndrăgosteste de sotia fratelui vitreg. Acesta găseste o comoară, vrea să fugă cu femeia iubită, dar este surprins si obligat de împrejurări să-si ucidă rivalul. Nu numai problema ereditătii, a obsesiilor, dar si motivul comorii blestemate amintesc de proza lui Hoffmann. Constantin e un posedat himeric, sotia fratelui său e întruchiparea comorii în suprarealul care conferă textului polivalentă semantică, specific fantastică.
Mihail Sadoveanu pune accentul pe misterul fortei (Prisaca de altădată) sau pe misterul erotic (Povestea cu Petrisor). În atmosfera misterios fantastică; petrisor Dămian l-a învins pe vrăjitor. Ambiguitatea permite si o altă interpretare. E posibil ca protagonistul să fi visat această întâmplare, în timp ce fugea călare din calea vrăjitorului. În Ochi de urs, Culi Ursake, pădurarul, urmăreste un urs si are deodată sentimentul că a intrat într-o lume misterioasă. Nu găseste nicio explicatie si are impresia la un moment dat că a fost ademenit de necuratul, pe celălalt tărâm. Ochiul ursului ar fi ochiul diavolului (N. Manolescu).
Pentru Vasile Voiculescu, magia este un exercitiu al vointei. Ea nu poate exista în afara adormirii ratiunii, fără o pregătire sufletească. În Iubire magică, oamenii trăiesc într-un spatiu arhaic, adună aur din râu cu o piele de berbec si puricii pe un vârf de cutit. În final, asistăm la o metamorfoză cumplită. În locul femeii tinere care-i tulburase mintile eroului, se afla o strigoaică cu ochii de albus de ou răscopt. Flăcăul din naratiunea Lostrita, îndrăgostit de o lostrită pe care o prinde si o scapă în râu, cere ajutotrul unui vrăjitor, care-i dă o lostrită de lemn (tema dublului). Un alt caz de magie întâlnim în Ultimul Berevoi. În speranta că vor scăpa de un urs care sfâsia vitele, oamenii mergând la vrăjitor. Acesta nu reuseste să pornească vitele împotriva ursului si, orgolios, se îmbracă într-o piele de urs, iar cireada se repede asupra lui, ucigându-l.
O altă sursă de inspiratie pentru scriitorii români o constituie proza fantastică a lui E. A. Poe. Fantasticul trebuie înteles ca o formă de reactie preromantică împotriva rationalismului iluminist. Este strâns legat de Renasterea gotică din Anglia, unde apare interesul pentru nocturn, misterios, tenebros, supranatural. Romanul gotic sau romanul negru a impus ca model pe Horace Walpole care cultivă straniul, terifiantul, enigmaticul. Neverosimilul, absurdul, introducerea pe neasteptate a elementelor supranaturale sunt câteva caracteristici ale naratiunilor.
Satanismul romantic a fost pregătit de romancierii gotici. În Anglia secolului al XIX-lea era o adevărată industrie a misterului, în special povestiri cu fantome, cu elemente din traditia gotică. Mari scriitori ca Dickens sau Collins au folosit de multe ori tehnica misterului. După ce formula gotică a fost introdusă în America de Charles Brockden Brown, proza romantică a cunoscut o evolutie deosebită, de la umor sentimental la ironie, de la burlesc la grotesc si absurd, la simboluri specifice, parabole, mituri filosofice.
E. A. Poe a preluat elemente din romanul gotic englez, cât si elemente din fantasticul german. Dacă literatura fantastică germană se bazează mai mult pe sugestie decât pe analiză, fantasticul lui Poe are în vedere, în primul rând, analiza, în timp ce sugestia devine la el o tehnică pentru a releva aspiratia spre mister, spre zonele obscure ale sufletului, spre dependente oculte. Se poate vorbi în cazul lui Poe de un rationalism pragmatic, gust pentru fastuos, rafinament împins până la morbid, interes pentru doctrine esoterice, mit aristocratic alimentat de iluzii, interes pentru criptografie. E un fantastic lucid si analitic, anticipând „psihologia abisală”, cu tendinte de psihologizare si interiorizare.
La scriitorul american nu mai contează relatiile obiective, stranii, între fenomene, ci proiectia subiectivă, anormală, morbidă, exprimată de un eu torturat. Eul povestitorului se confundă cu acela al eroului unei aventuri terifiante, care apare în ipostaza de maniac, obsedat, nebun. În naratiunile lui Poe, fantasticul nu mai presupune, ca la Hoffmann, o negatie a rationalului, ci este o modalitate de a analiza situatiile-limită. Scriitorul american consideră misterele psihicului omenesc mai impresionante decât cele referitoare la supranatural si mentine în scrierile sale o tensiune de mister nerelevat.
Demonul romantic nu mai e un revoltat. La Poe, demonismul este interior, cu o structură morbidă; o atmosferă pesimistă cu personaje care suferă de un rău metafizic. Prozele sale insistă asupra elementului fantastic – halucinatoriu, prezentat din interior cu ajutorul mărturisirii. Halucinatiile pot părea realităti, iar faptele reale doar halucinatii. În anumite proze, fantasticul este folosit în sens simbolic sau alegoric. Dar aceste elemente simbolice nu anulează efectele de sugestivitate magică. În alte povestiri observăm artificialitatea existentei personajului, descompunerea interioară a acestuia.
Eminescu a fost influentat de scriitorul american în scrierea naratiunilor Toma Nour în gheturile siberiene, Fragment, Archaeus, Avatarii faraonului Tla. I. L. Caragiale, cu amestecul de realism si fantastic din La hanul lui Mânjoală, aminteste de Poe. Elementele terifiante, senzationale, erau pe placul simbolistilor români. Remarcă acest lucru în poemele în proză ale lui D. Anghel si Stefan Petică, Sfinxul lui N. Davidescu; Descântecul si Flori de lampă de I. Vinea, Din paharul cu otravă si Jupânul care făcea aur de Adrian Maniu. Cazuri tenebroase si enigmatice au fost dezvoltate în opera lor de I. Minulescu, A. E. Baconski, Gib. I. Mihăescu; farsa tragică si istoria extraordinară cu predilectie pentru halucinatii la Al. Macedonski, D. Anghel, Stefan Petică, Ion Vinea;
|
Mirabela Radu 4/8/2016 |
Contact: |
|
|
