De vorbă cu Valentin Meiu despre artă si viată
Sculptorul si profesorul Valentin Meiu este unul dintre personajele celebrei boeme de la Corso, de altădată.
Mare iubitor de libertate, artistul a fost un rebel al generatiei sale, un protestatar si-un contestatar al regimului comunist. S-a urcat pe mese, a strigat, l-a maimutărit pe Ceausescu, si-a proclamat independenta în moduri neobisnuite, dar forma supremă de protest a fost aceea că nu s-a lăsat înregimentat în marea masă a clasei muncitoare.
A cioplit monumente funerare în marmură, dar a săpat si gropi în cimitir, recitând din Shakespeare.
Marea parte a tineretii însă, si-a petrecut-o la Corso, pe Lăpusneanu, ca răsfătat al Iasului, înjurând „bătrânii”. Evenimentele din 1989 aveau să-i aducă cea mai mare bucurie pe care a trăit-o vreodată, dar si o mare dezamăgire. Artistul avea să realizeze că nu Ceausescu stă în calea fericirii sale, ci el însusi. Ei însisi, de fapt, fiindcă legăturile din grupul său de prieteni s-au destrămat si fiecare a încercat, mai mult sau mai putin scrupulos, să-si folosească oportunitătile si să-si urmărească interesele. Trist si singur, sculptorul s-a pus si mai vârtos pe băut.
Dar totul s-a oprit într-o zi din mai 1997, când a avut o revelatie mistică ce i-a schimbat total viata.
Din acel moment, Valentin Meiu a redevenit el însusi. Este profesor de desen, compozitie si modelaj la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iasi, unde îndrumă pasii tinerei generatii de artisti, iar cea mai mare parte a timpului si-o petrece în atelier, sculptând.
Fac abstractie de tot ce stiu despre dumneavoastră si vă întreb direct: cine sunteti, domnule Valentin Meiu?
M-am născut în 1955 la Tecuci, unde am făcut si liceul, apoi am dat la Arte, la Bucuresti. Mi-am dorit dintotdeauna să fiu sculptor, încă de când eram mic. Sculptor sau aviator. Am avut dintotdeauna o mare nevoie de libertate si, mă gândesc acum, cele două profesii la care aspiram au în comun libertatea. Cu toate că îmi doream foarte mult să ajung sculptor, am intrat la facultate abia după cinci ani, la Iasi. În acea vreme admiterile erau infernale, erau câteva sute de candidati pe trei-patru locuri. Se spune că se intra pe pile; se poate, dar toti cei care intrau erau foarte buni. Am absolvit sculptura în 1983 si am primit repartitie la Bârlad, ca profesor de desen. M-am dus la post, dar n-am stat mult, mi-am terminat stagiatura si-am venit în Iasi.
Tot ca profesor de desen?
Nu! În Iasi am făcut tot felul de munci necalificate, dar nu aveam stare, nu aveam răbdare să rămân multă vreme într-un loc. Nu suportam să lucrez, voiam să fiu liber.
Ce fel de munci ati făcut?
Păi, fel de fel… am săpat si gropi în cimitir. Săpam si recitam din Shakespeare; eram un rebel. De fapt, nu un rebel, eram rebelul rebelilor. Am lucrat si într-un atelier de monumente funerare. Acel stagiu mi-a prins bine. Acolo am învătat să simt piatra.
Care este materialul dumneavoastră preferat, cu ce vă place să lucrati?
Cel mai bine rezonez cu marmura, cu piatra. Am făcut foarte multe lucrări până în 1995, lucrări pe care le vindeam la Coral, la magazinul de artă si antichităti al lui Corneliu Simionescu. Am lucrat mult, dar am pierdut urma multor lucrări; nici poze nu am cu sculpturile mele.
Ce anume vă displăcea la muncă? Fiindcă, de lucrat tot ati lucrat. Ati sculptat foarte mult în perioada dinaintea evenimentelor din 1989.
Nu-mi plăcea să fiu angajat. Nu mi-a plăcut programul, înregimentarea: „Hai, toată lumea face acum asta!” nu era stilul meu. Mie îmi plăcea să mă trezesc fără ceas, să-mi beau cafeaua, să stau să meditez, să cuget…de-astea. Îl si uram pe Ceausescu si nu voiam să fiu sluga lui. Asa aveam impresia, că sunt sluga lui. Si protestam. Beam si foarte mult în perioada aceea. Eram o gască de rebeli, mergeam la Corso, pe Lăpusneanu si făceam toate nebuniile. Mă urcam pe mese si declamam din cuvântările lui Ceausescu, îl imitam. Mă stia lumea ca pe-un cal breaz. Generatia mea a fost mai rea decât precedenta. Îi înjuram pe cei „bătrâni” aveam impresia c-o să facem si-o să dregem, dar, cumva ne-am pierdut.
Cum adică v-ati pierdut? Multi sunteti artisti cunoscuti.
Promiteam mult, dar aveam senzatia, eu, cel putin, că nu mă pot manifesta din cauza lui Ceausescu. Nu era chiar asa. Se făceau lucruri bune si în perioada comunistă, trebuia doar să fii putin atent.
Ce s-a întâmplat după 1989?
Când a fost Revolutia m-am bucurat extraordinar de tare, poate doar dacă l-as vedea pe Hristos m-as mai bucura asa. Venise vremea fericirii si-a libertătii, ni s-au deschis drumurile, asa am perceput atunci acele momente. Ulterior aveam să-mi dau seama că nu regimul stătuse în fata libertătii si fericirii mele, ci eu însumi. Eu, nu Ceausescu era vinovat de nefericirea mea. Gasca noastră s-a spart si-am fost uluit că fostii prieteni s-au călcat în picioare. Am început să beau si mai rău. Eram ca apostolul Pavel înainte de-a merge pe drumul Damascului.
Cum s-au terminat excesele si extravagantele?
Prin mai 1997 o făcusem rău de tot de oaie si-am simtit dorinta de-a pleca. Si chiar am plecat. M-am dus la Belcesti, unde fusesem chemat să scriu pisania bisericii. Am stat în casa epitropului si, nu în prima noapte, în a doua am citit o carte despre Hristos. În noaptea aceea am simtit mâna divinitătii. Am trecut efectiv de la agonie la extaz. Ce a fost absolut incredibil, a fost faptul că-mi năvăleau în minte toate lucrurile frumoase din trecut, inclusiv un episod din clasa a IV-a, când devenisem atât de religios încât mi-am speriat părintii. Vara anului 1997 am trăit-o cu o bucurie extraordinară. Îmi amintesc că mă pregăteam pentru Salonul Artis si aveam în atelier o bucată de marmură cât un fotoliu. Mă tot uitam la ea si mă gândeam: „Doamne, tu esti sculptor, eu sunt un biet cioplitor”. Nu mai stiu ce idee îmi trecuse prin minte, dar am făcut o gaură în marmură. Apoi încă trei. Eram bulversat si mi-am zis c-am stricat bunătate de material. A doua zi, intru în atelier si mă uitam cum arăta bucata de marmură. Deodată, am răsturnat-o si mi-am dat seama că era o inimă, iar cele patru găuri erau cele patru camere, atriile si ventriculele, si mi-am amintit că în timp ce făceam găurile în marmură am spus că am o inimă de piatră si că nu mai simt frumusetea. Pentru mine, acesta a fost un semn că trăirile speciale din acea noapte de mai, revelatia, a fost realitate. Sculptura numită „Inima” este una dintre lucrările cele mai dragi mie.
Cum lucrati, aveti anumite tabieturi, ritualuri?
Toti avem anumite „ritualuri”. Nu superstitii, ci ritualuri care vin din interior. Artistul are un suflet bogat, sensibil, care exprimă. Dacă n-are ce spune, dacă n-are ce să dea celorlalti, nu e artist. Eu lucrez pe baza unor schite sau a unor modelaje, dar de multe ori lucrarea îmi este dictată de forma pietrei. Trebuie să vezi ce este în interior. Să vezi dincolo de aparente. Am fost socat la un moment dat, când, trecând pe lângă un supermarket, în Tătărasi, am văzut un afis imens cu o icoană. Nu întelegeam ce legătură este între icoană si magazinul respectiv. De fapt, era o reclamă cu imaginea unor pâini.
Ce puteti spune despre trofeul Oamenii Timpului?
Lucrarea este realizată din trei plăcute de alamă, de doi milimetri grosime, sudate între ele. Cele trei plăcute amintesc structura trihotomică a omului: trup, suflet si duh. Statueta reprezintă un om-luptător puternic si stabil, apărat de scuturi de protectie; pe cel din fată este gravat OT (Oamenii Timpului – n.r.). Mai departe las privitorul să interpreteze.
De 17 ani sunteti profesor la Liceul „Octav Băncilă” din Iasi. Cum de ati optat pentru catedră?
Am ajuns la catedră oarecum întâmplător, în 1999. În perioada aceea, sculptorul Gheorghită era inspector la Inspectoratul Scolar Judetean. A venit la atelier si mi-a spus că are un post pentru mine la Tomesti. Mi-a zis să mă pregătesc, fiindcă anul următor voi preda la „Băncilă”; asa i-a spus si directoarei de la scoala din Tomesti. Asa a fost, dar am sustinut o grămadă de examene; un cosmar. La început mi-era frică.
De ce anume vă era frică?
De elevi. Eram timorat. De câteva ori chiar m-am gândit să plec din învătământ. Nu eram obisnuit să interactionez cu cei tineri, nu stiam cum.
Până la urmă cum i-ati „prins” pe elevi?
Păi cred că, de fapt, ei m-au pe mine, nu eu pe ei.
Cum sunt elevii de astăzi?
Sunt extraordinari, am avut promotii foarte talentate, elevi foarte buni, cu vână de sculptor. Sunt mândru de ei!
Ce înseamnă „vână de sculptor”?
Înseamnă să-ti placă munca, mirosul de atelier. Eu am un fel de „test al atelierului”: îi aduc la mine si-i las în pace să văd ce fac. Pe cei care sunt aplicati spre sculptură îi vezi din prima. Sunt iscoditori, se uită la lucrări, le iau, le sucesc. Pun mâna pe materiale, întreabă de una, de alta. Iau bucătele de lut si le modelează, dau de treabă mâinilor, nu stau. Testul ăsta nu dă gres.
Acum, că am aflat ce face profesorul Meiu, poate-mi spuneti si ce face sculptorul Meiu?
Sculptorul Meiu lucrează. Pregăteste o expozitie personală care va avea loc la galeriile „Tonitza”. Sper să fie un eveniment frumos.
|
de Adina Scutelnicu 4/1/2016 |
Contact: |
|
|
