Reflectii; Idee, ideal, idealism
Dumnezeu a făcut lumina./
Lumina se naste din foc/ focul naste scânteia/
scânteia este ideea/ si ideea este Dumnezeu./
Cercul se închide.
(din vol. „Piticul din ceasca de cafea”)
Dictionarele ne spun că Idee este un „termen generic pentru diferite forme ale cunoasterii logice: notiune, gând, concept, noemă”. Etimologia cuvântului Idee trimite la limba franceză (idée) si latină literară (idea), iar în limba greacă eidos, fiind un rezultat al procesului de gândire, o reprezentare generală si abstractă care se formează în constiinta omului, despre un obiect sau despre un fenomen; un fel de a vedea lucrurile din jur si a reprezenta realitatea. Filozofia întrebuintează sinonime ale cuvântului Idee, ca: noemă, notiune, conceptie, uneori părere, consideratie, considerent, constatare, observare, observatie, opinie, reflectie, reflexie, remarcă.
Omul de stiintă, filozoful german Kurd Lasswitz (1848-1910) considera Ideea ca fiind o „lege care indică directia pe care urmează să se dezvolte experienta noastră. Ea este realitatea cea mai sigură si mai înaltă”. Psihologul, psihiatrul elvetian Karl Gustav Jung (1875-1961) considera că Ideea există aprioric ca o „posibilitate dată de conexiuni de gânduri”. De altfel, filozoful român Constantin Noica (1909-1987) credea că orice om poate avea gânduri, dar nu si idei: „Gândul devine idee abia prin reflexivitate, ca gând al gândului”. Un scriitor si om politic francez asemuia ideile cu diamantele, ele fiind mai greu de găsit, decât de slefuit.
Din punctul de vedere biblic ideea este rădăcina creatiei. O decizie a Divinitătii fiind, o predestinare, în sensul cunoasterii mai dinainte sau al prestiintei, un plan de salvare născut din dragoste, un punct de pornire indicat pe o hartă, de unde începe treptat a se sfârsi călătoria noastră. Ca la sah, omul poate alege miscările pe care le doreste, si jocul – viata – se desfăsoară conform alegerilor bune sau mai putin bune ale omului jucător - judecător. Jocul ar fi destinul nostru, tot ce se întâmplă cu noi în acest interval de timp al existentei noastre. Se pare că omul poate schimba predestinarea, dar nu va găsi o solutie (idee) mai bună, mai logică, ca acea idee - lege care i-a indicat directia. Divinitatea, se dovedeste a fi lucrat matematic.
Gânduri si idei în mintea noastră pot apărea oricând, în orice loc sau context, si pot dispărea tot atât de neasteptat. Pe măsură ce ne îndepărtăm de momentul în care le-am avut, uităm totul sau o parte din cele gândite. Cu alte cuvinte, ele „zboară”, nu pot fi păstrate integral, se cer memorate, cu ele trebuie făcut ceva, trebuie trecut la actiune, trebuie materializate cu ajutorul vointei noastre.
Pentru Platon (427 - 347 î.e.n.), filozoful Greciei antice, discipol al lui Socrate si învătător al lui Aristotel, „regatul ideilor” era „un loc supra – ceresc”. Platon nu avea o definitie propriu zisă pentru termenul de idee, fiindu-i greu s-o definească si a folosit, în acest scop, mai multe cuvinte. Totusi, ideea era înteleasă ca provenind dintr-o cauză, ceva ce se distinge de altceva si care îsi are stabilitatea sa, separată fiind de lucrurile sensibile: „Orice idee comportă inteligibilitate si este neapărat inteligibilă”. Filozoful atenian a fost prima persoană din Occident care a sustinut că sufletul este o parte esentială a noastră – adevăratul sine – care face parte din tărâmul divin, ca atare prin natura sa e nemuritor, trupul fiind supus schimbării si distrugerii. El a scos ideea sufletului din obscuritate, îndepărtând acest concept de experientele mistice trăite de adeptii cultelor misterelor si aducându-l în zona discursului rational, sustinut de argumente. Privitor la metafizica lui Platon putem vedea că: „lumea producătoare este lumea Ideilor, adevărata realitate, cunoscută prin ochiul gândirii, lumea prototipurilor eterne; iar lumea produsă e lumea sensibilă, lumea aparentelor, a copiilor trecătoare”, la baza tuturor ideilor fiind ideea de Bine legată de realitatea vietii, pe care o numea „principiul universal”.
Pentru filozoful idealist italian Benedetto Croce (1866-1952) ideile erau zei, toti zeii având drept caractere proprii pura limitare si absolutul invizibil: Minerva – zeita întelepciunii si a fortei căreia îi lipsea delicatetea feminină, Iunona – puterea fără întelepciune si fără dulcea atractie amoroasă pe care mai târziu a împrumutat-o de la Venus; lui Venus îi lipsea întelepciunea ponderată a Minervei si, interesant, se întreba Croce, ce ar fi devenit aceste idei, dacă li s-ar fi luat limitele?
O idee poate aduce mari schimbări în lume, asa cum a fost ideea de suflet care a schimbat civilizatia umană. Ea a născut, la rândul ei, ideea că oamenii sunt fiinte unice ce transcend tărâmul fizic, iar acest lucru stimulează dorinta omului de a fi nemuritor. Filozoful român Petre Tutea (1902-1991) în cartea sa „Philosophia Perennis” spune: „Spargerea unitătii existentei umane prin formula dualistă-corp-suflet a creat o permanentă neliniste metafizică. Moartea si nemurirea au intrat în terenul nisipos al discutiilor fără sfârsit”. Istoricii afirmă că această idee a modelat gândirea ce a stat la baza civilizatiei occidentale. Crestinismul afirmă că sufletul omului este creat de Dumnezeu din imaginea Sa, si bazat pe acest fapt, are capacitatea de a intra în comuniune cu El; fiecare om fiind o parte din divinitate, este nemuritor, legat de cosmos.
În decursul timpului, pentru idei apărute si exprimate cu tărie, au fost întemnitati oameni, au fost arsi pe rug, dar ideile lor au supravietuit; materia a putut fi distrusă, dar ideile, spiritul a dăinuit, fiindcă ideile nu pot fi arse sau, cum frumos spunea cineva, „în idei nu se poate trage cu pusca”.
Ideea că fiecare dintre noi este o scânteie a divinului, a penetrat sfera socială si politică, insistând asupra meritului oamenilor de a avea drepturi egale, liberate si democratie. Cea mai cunoscută manifestare a acestui crez se găseste în Declaratia de independentă a Statelor Unite ale Americii: „Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toti oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrati de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viata, Libertatea si căutarea Fericirii”.
Urmărind traiectoria ideilor, vedem că ele se concretizează prin sentiment, sentimentul actionează asupra asa zisei materii; spiritul trece prin suflet, adică prin intelect si inimă, si atinge materia. În trup, sufletului îi corespunde sistemul nervos si sistemul circulator, primul fiind mai aproape de spirit, cel de al doilea - de materie. Ideile materializate, tot ce se realizează în artă, literatură, rămân ca o bogătie a lumii în care trăim.
Kant în „Critica ratiunii pure” afirmă că „ratiunea umană cuprinde nu numai Idei, ci si idealuri care, fără îndoială, nu au forta creatoare ca cele platonice, dar care au totusi forta practică si se află la baza posibilitătii perfectiei unor anumite actiuni. Conceptele morale nu sunt concepte absolut pure ale intelectului, căci la baza lor se află ceva empiric (plăcerea sau neplăcerea). Totusi, având în vedere principiul prin care ratiunea pune limite libertătii anarhice în sine (deci dacă dăm atentie doar formei lor), conceptele morale pot servi ca exemple de concepte pure ale ratiunii. Virtutea si, cu ea, întelepciunea omenească în toată puritatea, sunt Idei”.
Ideea poate deveni Ideal - scop, vector, tel suprem - si acesta odată ales, nu trebuie abandonat. În mod sugestiv, Dostoievski scria: „Dacă ai pornit spre un anumit tel, si te tot opresti din drum ca s-arunci cu pietre în orice câine care te latră, atunci nu vei mai ajunge niciodată la tintă”. Motorul care ne miscă pe acest drum al idealului, pentru filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) este Vointa – „suflet al universului”.
Idealul, considerat stea călăuzitoare a vietilor noastre, poate avea mai multe caracteristici, calităti, nuante de ritm, culoare. El ne arată, precum busola, directia în care trebuie să mergem, fără a ne abate. Într-un volum de cugetări publicat, scriam: „Să-ti afli locul pe orizontala vietii si să încerci să te înalti din acel punct pe verticală, acesta ar fi Idealul”. Prin ideal existăm, el ne scoate din suferintă, ne trezeste din amorteală, ne solicită fiinta. De aceea, spunea istoricul român, Nicolae Iorga (1871-1940): „Nu părăsesti un ideal fără să-i lasi ceva din fiinta ta”.
Putem afirma că idealurile sunt la fel de variate precum caracterele si personalitătile noastre, că spre ele trebuie să ne concentrăm atentia si vointa, ele devenind crezul nostru, principiul nostru de viată. Iisus a zis: „Aveti credintă în Dumnezeu. Adevărat zic vouă că oricine va zice acestui munte: «Ridică-te si te aruncă în mare! » si nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ceea ce spune se va face, fi-va lui orice va zice!” (Marcu 11, 22-23). Uneori, stabilim idealuri pe termen scurt, alteori pentru o viată. Uneori ne ajunge timpul pentru atingerea lor, alteori idealurile se pierd în drumul vietii, din diverse motive.
Marele nostru poet Mihai Eminescu începea poezia „Venere si Madonă” gândind poetic despre o lume a cărui ideal s-a pierdut, (fie ea si lumea noastră!), trecutul fiind imaginat ca „noaptea unei lumi”: „Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,/ Lume ce gândea în basme si vorbea în poezii”/ , adăugând emotia poetică simtită la întoarcerea în acea lume: „O! te văd, te-aud, te cuget, tânără si dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alti zei…”. Cât despre ideal ca vis, în „Sărmanul Dionis” scria: „… În faptă lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spatiu – ele sunt numai în sufletul nostru. Trecut si viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sâmbure de ghindă, si infinitul asemene, ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă”.
Pentru idealuri mărete au fost pedepsiti în mod fizic marii intelectuali ai tării noastre, în regimul comunist, aruncati fiind în închisori si administrându-li-se cele mai monstruoase pedepse fizice. Ei au plecat din această lume cu idealurile frânte… Poetul Radu Gir, trecut si el prin temnitele comuniste, se întreba în versuri: „…Unde sunt cei care nu mai sunt?/ Zis-a ciocârlia: S-au ascuns/ În lumina celui nepătruns…”.
Când valorile morale stau alături de idealurile pe care le asociem actiunilor noastre, putem să sperăm că vom deveni indivizi împliniti, rotunjiti precum o sferă... „Credinta strămosească si idealul moral, spunea tot Nicolae Iorga, trebuie să le capete sau recapete poporul nostru, spre a deveni mare popor”.
Idealismul este o „atitudine exprimată prin urmărirea dezinteresată a unui ideal social, moral, estetic; conceptie potrivit căreia doar spiritul are existentă reală, celelalte domenii fiind descrise ca reprezentări ale spiritului”, ne spun dictionarele. Denumirea acoperă o serie de pozitii filozofice cu tendinte si implicatii total diferite, inclusiv Idealismul subiectiv, Idealismul obiectiv, Idealismul transcendental si Idealismul absolut, precum si mult mai multe variante sau concepte înrudite, pe care le amintea Petre Tutea în „Tratat de antropologie crestină”. Idealismul se opune materialismului prin solutia pe care o dă raportului dintre spirit si materie sub aspectul primordialitătii. Idealismul identifică existenta cu perceptia momentului actual, dar si existenta cu perceptia posibilă. Grupările idealiste ale filozofilor consideră astfel, ca fiind primordial sub aspectul cronologic si cauzal – spiritul – iar materia ca fiind factorul secund, dependent de spirit sau chiar neagă existenta materiei.
Tot Platon a fost unul dintre primii filosofi care a discutat despre idealism, desi Idealismul său oarecum confuz, este atribuit de obicei realismului platonic. Platon credea că „realitatea deplină” (spre deosebire de simpla existentă) este realizată numai prin gândire, si ca atare el poate fi prezentat ca un idealist „transcendental”. Pe scurt, au urmat o serie de filozofi considerati idealisti, precum René Descartes, elevul său Nicolas Malebranche, Immanuel Kant - cel mai vechi si cel mai influent membru al scolii idealismului german, care a pornit, de asemenea, de la pozitia empirismului britanic al lui Berkeley si anume că tot ceea ce putem cunoaste sunt impresii mentale sau fenomene pe care lumea exterioară le creează în mintea noastră. Friedrich Schelling, de asemenea, a construit pe filozofia lui Berkeley si a lui Kant si, împreună cu GWF Hegel (1770-1831) – unul dintre celebrii idealisti germani – a dezvoltat idealismul obiectiv si conceptul de „absolut”. Hegel numeste filosofia sa idealism absolut în contrast cu idealismul subiectiv al lui Berkeley si idealismul transcendental al lui Kant si Fichte, criticând ambele învătături. A sustinut că orice doctrină (cum ar fi materialismul, de exemplu) care afirmă că trăsăturile finite (sau pur si simplu obiectele naturale) sunt pe deplin reale este gresită, pentru că trăsăturile finite depind de alte trăsături finite pentru a le determina.
În ultima parte a secolului al 19-lea, idealismul britanic a continuat să sustină idealismul în fata opozitiei puternice din partea doctrinelor fizicaliste dominante. Tot în această perioadă de timp, fizicienii au început să cerceteze legătura dintre energie si structura materiei, ajungând la concluzia că materia nu este nimic altceva decât o iluzie, că tot universul este făcut din energie. Ca atare suntem formati din energie si vibratie, atomul fiind „o mică tornadă” si cu cât aprofundează cercetările lor, observă lipsa materiei, atomii fiind fabricati din energie invizibilă. Fizicianul danez Niehls Bohr (1885-1962) a rostit cuvintele: „Dacă mecanica cuantică nu te-a socat profund până acum, înseamnă că încă nu ai înteles-o. Tot ce numim a fi real, nu este în realitate real”. Prin descoperirile sale, fizica cuantică ne ajută să constientizăm faptul că noi putem crea si influenta realitatea, existenta noastră o putem îmbunătăti sau înrăutăti prin gândurile noastre trimise în spatiu.
Unii numesc si astăzi idealistii drept visători, plini de sperante născute din iluzii, consideră că visătorii sunt chiar periculosi în lupta lor acerbă pentru un ideal, că în lumea „gri” în care trăim, a fi idealist este o dovadă de prostie, de nebunie si îsi vând fiinta indiferentei, cinismului, nepăsării de viitor, uitând că idealistii poartă în ei embrionul unei lumi noi, având abilitatea si dorinta de a schimba lumea, fiind vizionarii, cei ce simt nevoia de a-i face mai buni pe oameni, mai toleranti si mai drepti, cu conditia ca oamenii să ajungă să se trezească la constientizare si ratiune, să poată renunta la ură si să nu mai provoace suferintă celor din jur. În acest fel idealismul nu ar mai putea fi considerat utopic.
Gândind la sentimentul religios legat de idealism, la faptul că religia dă un sens existentii omului si care este superior vietii sale biologice, printre „Mărgăritarele duhovnicesti” am găsit pe cel al unui scriitor austriac: „Lipsa de credintă religioasă s-a dovedit totdeauna a fi o rădăcină putredă în viata popoarelor, căci ea nu satisface nevoile sufletesti ale oamenilor, si, de regulă, biruinta este a acelora care stiu să-si păstreze sentimentele religioase”.
Si mă mai gândesc la spusele istoricului, scriitorului, filozofului Mircea Eliade (1907-1986), cum că răspândirea pe planetă a tehnologiei moderne se face fără o bază religioasă; „o societate areligioasă încă nu s-a realizat, dar dacă s-ar realiza, ar pieri după câteva generatii”. Valorile religioase, mitologice, morale, sunt camuflate în obiectele obisnuite sau evenimente cotidiene si odată convinsi că ele sunt acolo, viata devine infinit mai bogată, mai pasionantă, merită realmente să fie trăită, fiindcă „lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje si de sperantă, e foarte aproape de noi, nu mai e opacă”. Asa vedea Eliade lumea în viitorul apropiat lui, creativitatea - radical reînnoită si totul bazat pe redescoperirea lui Homo religiosus care va avea consecinte existentiale si creatoare culturale: „sterilitatea, plictisul, decadenta, sfârsitul – simptome contemporane încă, dar idei la modă, acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplu fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare, nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune ca sunt optimist”.
Evolutia constiintei umane poate fi realizată doar prin trezirea ei, urmată de evolutie spirituală, prin detasarea de lăcomia generată de nevoile materiale si trupesti ale fiintei hrănite de vanităti si orgolii, în scopul realizării armoniei si păcii sufletesti. Nu se poate trăi fără credintă în valori morale si etice de comportament, fără iubire de semeni si fără valori ale caracterului. În lipsa lor, omul se va amăgi cu iluzia prosperitătii materiale, până la autodistrugerea sa spirituală. Ce va mai rămâne din acel minunat om creat de divinitate?
În concluzie, idealismul poate fi considerat necesar, precum necesară este si dezvoltarea spirituală a omului, care înseamnă a întelege cum trebuie trăită viata. Multi dintre oameni au fost, la începutul vietii idealisti, si din nefericire, au renuntat la idealism, fortati oarecum de supravietuire, interesându-i numai clipa prezentă. Se poate si invers!
Închei cu câteva versuri din poezia lui Alexandru Vlahută (1858-1919), fiindcă momente ale decăderii au mai fost:
„… Unde ni-s entuziastii, visătorii, trubadurii,/ Să ne cânte rostul lumii si splendorile naturii?…”.
Carolina de Nord / aprilie 2016
|
Vavila Popovici 4/1/2016 |
Contact: |
|
|
