Scrisoare pastorală
Sexul îngerilor.
Părintele istoriei, renumitul Herodot, spunea că istoria este învătătoarea vietii (,,Historia magistra vitae”). Se referea la învătăturile pe care le poate extrage individul, dar si poporul, din faptele trecute ale înaintasilor. Românii au un proverb, care vine să completeze această zicere: ,,Cel destept învată din pătaniile altuia, prostul nici dintr-ale lui!” Astăzi mi se pare mai actuală ca oricând pătania bizantinilor. Mare lucru ar fi, dacă vreunul dintre mai-marii Europei, care are si putere de decizie, ar lua aminte la această întâmplare plină de semnificatii.
Era la 29 mai 1453. Constantinopolul, capitala Imperiului Bizantin, era înconjurată si pe mare si pe uscat de către turci, de musulmani. Luptele erau pe viată si pe moarte. Apele Bosforului erau rosii de sângele soldatilor morti din ambele tabere. Bizantinii luptau cu disperare pe zidurile cetătii. Tunurile inamice spărgeau bucată cu bucată din împrejmuirile cetătii, făcând loc puhoiului să pătrundă înăuntru. Împăratul însusi era în iuresul luptei, trăindu-si ultimele clipe ale vietii. În vremea aceasta, boierii, politicienii, filozofii si oamenii de stiintă, alături de capi ai Bisericii, siguri de victoria armatei imperiale, se certau undeva într-un salon al unui palat pe tema… sexului îngerilor. Nu puteau să ajungă la un consens în ceea ce priveste îngerii: sunt de parte bărbătească, femeiască sau si una si alta?! Se formaseră grupuri, bisericute, si fiecare îsi sustinea cu încăpătânare punctul de vedere. Nici n-au observat până au intrat turcii peste ei si i-am măcelărit!
În vremea noastră aflăm îngroziti de noi si noi atacuri teroriste în Europa, săvârsite de extremisti musulmani. Sute de oameni nevinovati sunt sfârtecati de bombe, alte sute rămân mutilati pentru toată viata, milioane de oameni tremură de teamă. Nicăieri nu mai esti în sigurantă, fie că esti într-un mijloc de transport, într-o statie, într-un magazin, o sală de spectacol, pe stradă. În orice moment omul de lângă tine poate apăsa pe un buton sau atinge niste sârme si totul se transformă într-un adevărat iad. Statele occidentale si-au pus armata, politia, institutiile specializate în alertă de grad maxim. Pe străzi vezi soldati înarmati până în dinti, cu arma pregătită de tragere. Musulmanii au sechestrat cartiere întregi din marile orase apusene, în care n-au voie să intre nici măcar masinile salvării, ale politiei sau ale pompierilor. Adevărat stat în stat. Fluxul de imigranti creste de la o zi la alta, iar numărul musulmanilor din Europa a depăsit cifra de 60 milioane. Multi dintre ei au intrat clandestin în spatiul european, nu au acte, nu sunt identificati, se pierd în multime. Europenii renuntă pas cu pas la valorile lor, pentru ca să ,,nu-i jicnească”, să ,,nu-i supere” pe musulmani. Nu mai vorbesc de Sărbătorile Crăciunului sau ale Pastelui, ci de ,,Sărbători de sezon”. Nu mai fac pom de Crăciun în orase, asa cum s-a făcut de sute de ani, ca să nu se simtă noii veniti lezati, fiindcă ei nu au asa ceva. O jumătate de miliard de europeni au ajuns să nu se mai simtă în sigurantă nici în orasele din inima Europei, în timp ce mesagerii mortii se plimbă ca vodă prin lobodă prin Europa. Ne lăudam că detinem tehnică suprasofisticată de urmărire, de ascultare, că serviciile noastre de securitate sunt pregătite să prevină orice act terorist si de fiecare dată când se produce câte unul, vedem că aceste institutii sunt depăsite de evenimente. Lucrurile parcă sunt scăpate de sub control si mai-marii europeni discută linistiti despre…. sexul îngerilor!
Pe fondul unor asemenea situatii tensionate, usor se pot ivi forte extremiste si lideri de genul lui Hitler, care să transforme continentul nostru într-o baie de sânge si să instaureze regimuri dictatoriale, asa cum au fost altele de tristă aducere aminte.
Europa încă mai are destule resurse ca să pună lucrurile la punct, ca să facă ordine si să instaureze disciplina pentru toti locuitorii ei. Alături de pericolul terorismului sunt alte probleme la fel de grele, precum încălzirea climei, poluarea atmosferei, a solului si apelor, distrugerea stratului de ozon, extinderea bolilor incurabile, somajul, sărăcia, războiul, drogurile, traficul de persoane si de arme, energia si multe altele. Fiecare în parte si toate laolaltă sunt, fără îndoială, mult mai importante decât… sexul îngerilor! Păi, nu?
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim un fragment:
,,GÂLCEAVA DE CUVINTE. Mult necaz s-a întâmplat între oameni de pe urma neîntelegerii în cuvinte. Nu toti înteleg prin acelasi cuvânt, acelasi lucru. Cât despre gânduri, neîntelegerea e si mai mare. Urechea auzitorilor parcă ar fi o adevărată răsucitoare a cuvintelor, iar mintea, vârtelnită a ideilor. S-a întâmplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie întelese de oameni cu totul pe dos. Istoria ne stă mărturie: Cel care a avut mai mult de suferit de pe urma oamenilor, răstălmăcitori si suciti de minte, a fost Dumnezeu însusi. Orice s-ar spune, El stia să vorbească limpede; unii, însă, destul de multi, au înteles că le vorbeste un iesit din minte, un îndrăcit, un hulitor de Dumnezeu. De aceea L-au si osândit la moarte. Primejdia, care nu s-a isprăvit, are si o formă întoarsă. Multi, în zilele noastre, zic că cinstesc pe Dumnezeu hulindu-I crucea, sfintii, Biserica, Tainele, si, întrucât S-a făcut si om adevărat, si pe Sfânta Sa Maică. Acestia fac acelasi lucru, adică Îl osândesc la moarte.
La gâlceava se încaieră si următoarele perechi de termeni: sufletul cu trupul, ratiunea cu instinctul, stiinta cu credinta, sau, mai bine-zis, nestiinta cu credinta. Iar cu Dumnezeu se gâlcevesc făpturile Sale: îngerul căzut si omul decăzut. La rândul său, omul decăzut, câtă vreme stăruie în decăderea sa, înseamnă că nu vrea să priceapă deosebirea între virtute si păcat, ci, după mintea lui, totul e natură si nimic mai mult. Ce nu vede, nu există. Dumnezeu, nemurire, înviere, judecată, diavol si iad, - astea-s vorbe de ametire a mintii, bune pentru prosti. (Desi, nu stiu cum s-ar părea la minte omul care, nărăvit să judece asa, ar sta împotrivă, zicând de pildă despre piramidele Egiptului că nu există, fiindcă nu le-a văzut el!). Da, el e măsura lumii; nu stiam. Oare, cine-1 tine din umbră, că cele pământesti le crede, - de vreme ce nu s-a răsculat nimeni împotriva piramidelor Egiptului -, pe când cele ceresti si vesnice nu vrea să le primească. Dar felul ăsta de oameni, nu cred nici ce văd; vederea lor nu plăteste nimic. Mai mult s-ar folosi să fie orbi, decât să stie si să se tină că văd. Din nefericire, asta e tragedia în care se cufundă multime de oameni, dar mai cu deosebire oamenii mărginasi în stiintă si crescuti unilateral în cunostinte. Nu e bine asa, ci precum urmărim o armonie între facultătile sufletesti, tot asa trebuie să urmărim o armonie si între cunostintele din cât mai multe domenii, precum si o sinteză a acestora cu viata. Multă stiintă apropie pe om de Dumnezeu, putină stiintă îl îndepărtează si de stiintă si de Dumnezeu. Iar omul atâta pretuieste, câtă apropiere de Dumnezeu si-a câstigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie si el să si-o câstige. Dar dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină.
Stiinta, filosofia, medicina si celelalte discipline ale preocupărilor omenesti, chiar si dreptul, care pune crucea pe masa de judecată, toate la un loc nu pot să dovedească, nici că există Dumnezeu, nici că nu există. Toate aceste discipline ale stiintei sunt însă folositoare, când îsi cunosc marginile si când nu trec într-o altă zonă a existentei, unde nu au competentă si nici mijloace de cercetare. În stiintă e savantul, care sondează necunoscutul prin teorii si le verifică pe urmă, dacă aduc lumină si corespund realitătii sau ba. Savantul se ajută de teorie, teoremă, notiuni, experiente, concluzii, care formează o bază pentru noi cercetări. Adevărul lucrurilor, însă, e mult mai mult decât atâta; depăseste măsurile omului. Revelatia n-are a tine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul timpului întrucât toate stiintele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu. În credintă, în religie este sfântul, care are alte mijloace de aflare a adevărului. Lui i se revelează, i se descopere o lume mai mare, temelia lumii acesteia. în cunostinta lui nu are teorii, nici aparate, ci e angajată viata lui. Sfântul nu cercetează. Viata lui curată e mijlocul de cunoastere a unei realităti, pe care cercetătorul savant n-o poate prinde niciodată. Stiinta nu angajează viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea. Sfintenia, însă, tocmai viata o angajează. Iar sfântul desăvârsit, care si-a angajat viata si a arătat că o poate si crea, înviind morti si făcând ochi unde nu erau, e singur Iisus. De ce, oare, nu-L recunoaste medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneste. Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaimă migălelii omenesti. De aceea, în interesul cunoasterii vietii si sub unghiul vremelniciei si sub al vesniciei - lucru care depăseste puterea si cunostinta omenească, a venit la noi Dumnezeu însusi si ne-a spus cele de dincolo de stiintă, de filosofie si de medicină, oricât s-ar desăvârsi acestea.
Credinta are revelatia cu care omul credintei nu se tocmeste. Dumnezeu ne însoteste mereu si, pe măsură ce-L cunoastem, viata noastră biologică si psihologică se străbate tot mai tare de adevăr si de lumina cunostintei. Asta e ceea ce posedă credinciosul printr-o cale mult prescurtată, cunostinta pe care savantul n-o poate prinde prin stiintă, ci numai dacă si-a împins stiinta până la toate marginile si i-a recunoscut neputinta. Dumnezeu se revelează smereniei.
Deci, dacă e să întelegem si să folosim ceva, să încetăm gâlceava. Drept aceea, încerc o lămurire armonioasă a unei porunci a lui Dumnezeu, porunca a saptea - o problemă de biologie - cu cele câteva cunostinte ce mi s-au întâmplat la îndemână. Porunca aceasta e o măsură preventivă a lui Dumnezeu, prin care vom dovedi că urmăreste stăvilirea degenerării, a stricăciunii si a toată jalea făpturii omenesti.”
*
File de jurnal – 30 nov. 1981(Continuare):
,,M-am dus la gară si am stat la sala de asteptare până dimineata. Pe la ora cinci, sala era arhiplină. A venit un bătrân cu un săcui agătat în vârful toiagului. Si-a lăsat tacticos ,,bagajul” pe-o masă si s-a îndreptat spre o bancă, unde erau doi domni mai bine îmbrăcati. Vorbea tare si, fără să vreau, am auzit discutia. ,, - Domnilor, vă rog ajutati-mă si pe mine! Sunt de la Prunisori si am 93 de ani. De aseară stau la usa brutăriei, ca să iau 6-7 pâini, să mănânc si eu cu baba o săptămână. Nu mi-a dat. Abia mi-a dat două pâini. Ce mă fac eu? Cu ce mă duc acasă? Pe-ale două pâini le mănânc până mâine. Mai am eu alti 16 lei să dau poimâine la autobuz, ca să vin să iau alte două pâini? Nu am decât o pensie de 150 lei de la colectiv. Le-am dat pământul, boii si acareturile. Adică, mi le-au luat ei. Eu am muncit 75 de ani pământul din greu si am luptat si în război, să-l apăr. Eu văd că acum sunt bătrân si mi-e aproape ceasul, dar nu vreau să mor de foame. Învătati-mă unde să mă duc, cine poate să-mi aprobe, ca să cumpăr si eu 6-7 pâini?” ,,- Du-te la consiliul popular sau la partid, mosule!” a zis unul dintre cei doi domni. ,, - Du-te, du-te, că-ti dau ăia!” a completat si celălalt. ,, - Si…, credeti c-o să-mi dea?” ,,- Da, du-te acolo, că noi n-avem ce să-ti facem!” ,,- Mă duc atunci acolo! Mi-or da ei!”
Si bătrânul si-a luat bastonul si săcuiul în mână si a iesit, gârbovit si înconvoiat, hotărât să se ducă la consiliu sau la partid, ca să-i dea domnii de acolo pâine. Avea în el ceva din trăsăturile tatălui lui Dinu Păturică, după ce-si blestemase fiul”(Vezi Nicolae Filimon, Ciocoii vechi si noi).
*
Folclor din Mehedinti(LXXXII). Continuăm să prezentăm bocetul si ritualul înmormântării din nordul judetului Mehedinti.
Urmează la casa îndoliată pomana. Cu acest prilej, toti participantii la înmormântare iau masa. Se face un toiag din ramură de alun, la capătul căruia se leagă un caier de lână, o batistă, mere, bani si bomboane. Rudelor si prietenilor apropiati ai mortului li se dă doliu: femeilor o basma neagră, bărbatilor o fâsie de pânză neagră, pe care trebuie s-o poarte la mână sase săptămâni, dacă mortul a fost bătrân, sau un an, dacă mortul a fost tânăr.
Socotind că sufletul celui mort va mai veni încă multă vreme acasă, se pune după usă sau în fereastră, în camera unde a stat el, o pânză, pe care se asează un pahar cu apă si două-trei bucăti de zahăr. Acestea se tin sase săptămâni, schimbându-se zilnic apa din pahar(Inform. Ana I. Bârcea). Este plătit un copil sau o fată, care ,,să-i aducă apele mortului”. Acesta e dator să aducă la trei case din sat câte un urcior de apă timp de patruzeci de zile(Inform. Maria Veta Buncea si Ana Vetii Manii din Bratilov si Maria Buzatu din Mărăsesti). La Sălistea Izvernei este obiceiul ca a treia zi după înmormântare să se arunce lături pe mormânt(Inform. Cocoteanu Sevastita).
Un moment important legat de ritualul înmormântării este si cel al slobozirii. Acesta are loc a 40-a zi după înmormântare, adică atunci când copilul sau fata a terminat ,,de adus apele mortului”. În Mărăsesti (Inform. Ana I. Bârcea si Maria Buzatu) se merge la o apă curgătoare si se alege pe marginea acesteia o pajiste. Se pune pe nisipul de la marginea apei, chiar în apă dacă se poate, o pânză, iar pe aceasta o ,,cotovaie uscată(coajă fără miez) de dovleac”, în care sunt fixate două lumânări aprinse, încrucisate. Copilul care a adus apele sade pe mal cu o ramură de alun în mână si cu un cutit. Femeia care face slobozirea ia apă cu o cană de lut din pârâu si o toarnă lângă troaca de dovleac. În acelasi timp, pentru fiecare cană turnată, copilul crestează cu cutitul ramura de alun(,,ca pe răboj”). Aceasta se repetă, până când este turnată a 44-a cană cu apă. Atunci se dă drumul la ,,cotovaia”(troaca) de dovleac pe apă, cu lumânările aprinse. Pe marginea apei se asează colăcei cu lumânări aprinse, la distantă de 1-2 metri între ei, urmându-se drumul ,,cotovaiei”. În acelasi timp, femeia tămâiază pe deasupra colăceilor. Când se opreste, troaca este luată si asezată pe ,,un măsai” de lână, pe care se găseste un colăcel. În Baia de Aramă(Inform. Maria Sorea si Badea Alexandrina) ,,slobozirea” este asemănătoare, numai că se face si un toiag, în care se pun mere sau ouă coapte si se dau de pomană 12 colăcei în jurul pânzei, care nu mai este pusă în apă, ci pe iarbă, la marginea apei(va urma).
*
In memoriam – Arhim. Neonil.
Am aflat cu multă tristete, că a plecat dintre noi, la cei peste 90 de ani ai săi, Părintele Arhim. Neonil, staretul Mânăstirii Frăsinei(VL).
L-am întâlnit de două ori în viată: în 1982 si în 1999. Aveam biserica în lucru. Amploarea si valoarea consolidărilor, finisărilor, picturii, depăseau cu mult posibilitătile economice ale enoriasilor din Malovăt. Am făcut atunci apel la eparhii, mânăstiri, institutii de tot felul, persoane publice, pe unde am stiut si pe unde n-am stiut, dar am reusit să încropesc sumele necesare si să termin lucrările respective, fără ca enoriasii nostri să simtă povara. M-am adresat si Mânăstirii Frăsinei. De fiecare dată mi s-a returnat cererea, cu mentiunea că trebuie să aibă avizul ierarhului locului si să merg personal la mânăstire, cu chitantierul. M-am conformat întocmai.
Prima dată am avut emotii serioase. Auzisem multe despre Mânăstirea Frăsinei, dar n-o vizitasem niciodată. M-am dus. Se întunecase, când am străbătut satul Muiereasca, de care apartine, administrativ, mânăstirea. Am început să urc muntele. La o oarecare înăltime, drumul s-a bifurcat în stânga si am văzut nu prea departe o biserică înconjurată de ziduri mari si alte clădiri. Am fost convins că am ajuns. Am bătut la poartă, dar nimeni n-a iesit. Totul era afundat în întuneric. Am intrat în masină si m-am culcat. Pe la ora unu, noaptea, cineva m-a trezit. Era un călugăr. I-am spus cine sunt si unde merg. Mi-a explicat că aceea este mânăstirea ,,pentru femei”. Mânăstirea ,,pentru bărbati”, cea zidită de Sfântul Calinic, e mult mai sus, către vârful muntelui. Am pornit. Masina urca cu greu pe un drum îngust, usor serpuit. De-o parte si de alta străjuiau codrii. Într-un târziu, am ajuns la poarta celei de-a doua mânăstiri, cea ,,a bărbatilor”. Poarta era larg deschisă. Am intrat cu masina, fiindcă mânăstirea era undeva departe de poartă. În apropierea mânăstirii erau zeci de masini. Cred că erau din aproape toate judetele, dacă iau în calcul numerele de înmatriculare.
Era ora 2 noaptea si slujba era în toi. M-am dus si eu în biserică. Era lume ca în noaptea de Pasti. Numai bărbati. Biserica mânăstirii, pictată de Nicolae Grigorescu, îti dădea impresia că nu mai esti pe pământ. Fondul picturii de un albastru deschis, îngerii si sfintii frumos conturati, o lumină caldă, usoară, mă făceau să cred că sunt în văzduh, printre stele. Era o liniste desăvârsită. Doar preotii si cântăretii de la strană îsi rosteau cântările si rugăciunile lor, cu glasuri dulci, linistite, bine pliate pe muzica bizantină. Parcă erau niste suspine ale sufletului, izvorâte din adânc. Călugării erau multi prin biserică, dar ca niste umbre: slabi, subtiri, lipiti de câte un stâlp, ori de ziduri, nemiscati, rostindu-si în tăcere rugăciunile. Altii sedeau îngenuncheati ore în sir în câte un colt al bisericii, fără să se miste, fără să se ridice.
Când a răsărit soarele, s-a terminat si slujba. Parcă eram transformat sufleteste. Era pentru prima dată, când simteam spiritul Athosului pătrunzându-mi sufletul. A iesit si Părintele Neonil din altar. Parcă era un mitropolit din vechime. Părul i se revărsa în plete albe pe umeri, barba albă îi ajungea până către capul pieptului. Era un om frumos la chip, luminos la fată, cu ochi vioi, iscoditori, cu un zâmbet abia perceptibil, care te făcea să ai curaj si să-i spui cu încredere ce te doare, ce nevoie te aduce la el. Am asteptat la rând ca să vorbesc cu dânsul. I-am spus cine sunt, ce-mi trebuie. M-a dus la trapeză(sala de mese), a dat poruncă unui călugăr să-mi aducă niste ghiveci călugăresc, iar dânsul a plecat, nu înainte de a-mi spune să-l astept acolo. S-a întors după o vreme si mi-a adus cinci mii lei. Era o sumă destul de mare la vremea aceea. În fata dumnealui am scos chitantă pentru bani. Mi-a mai dat apoi un pomelnic cu obstea mânăstirii, vii si morti, si mi-a spus autoritar: ,,Să-l pomenesti toată viata! Spor la treabă si să faci biserică frumoasă!” M-am spovedit la un duhovnic al mânăstirii si am plecat.
A doua oară lucrurile s-au derulat aproape la fel, numai că suma, la banii de atunci, a fost de cinci milioane lei.
Asa proceda dânsul cu toti preotii care-i cereau ajutorul. Nu spunea nimănui că nu are, că nu poate, că nu vrea. Parcă împlinea ceea ce spusese Anton Pann cu mult înainte: ,,De la lume adunate si iarăsi la lume date!”
Dumnezeu să te ierte si să te odihnească Părinte Neonil!
Zâmbete. ●
,,- Părinte, sunt maica…., de la mânăstirea… Lucrez acum la vesmintele dvs. Ia spuneti-mi, aveti burtă?” ,,- N-am, maică!” ,,- Cocoasă aveti?” ,,- Maică, eu sunt om sărac! N-am nici burtă, nici cocoasă!”
● ,,- Părinte, mă uit la analizele astea! Dumneata parcă ai mâncat numai paie!” ,,- Doamnă doctor, am mai luat si câte o gură de fân din când în când!” ,, - Daʹ lucernă nu!?” ,, - Nuuu!”
● ,, - Părinte, am citit în Biblie, că altădată oameni ca Adam, Noe, Avraam, Moise si altii au trăit sapte-opt sute de ani! De ce astăzi mai auzim doar foarte rar de câte cineva, că a ajuns la o sută de ani? De ce, părinte? De ce?” ,,- Păi, vezi dumneata..., între timp medicina a făcut progrese mari!”
*
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 3/29/2016 |
Contact: |
|
|
