Ciclul “Dialogul că pretext” - Horezu ( 2 )
- Dealul de la Costesti e destul de dificil chiar si acum când drumul e asfaltat. Poţi să-ţi imaginezi cum era când făceam cu Rata sase ore de la Vâlcea si nu sunt decât vreo 45 de km.
- Cum făceai sase ore?
- Cam asa: Rata era un harb care trebuie să fi avut vreo douasute de ani, poate si mai mult, e, sigur că nu... ori cum gata să se dezintegreze, nu te uita asa la mine, habar n-ai, ce stii tu! Dacă mergeai pe picioare ţineai pasul cu ea, mai ales pe coaste, drumul era croit si atât, sosea naţională, vreau să zic, din când în când, asa odată de două ori pe an se arunca ceva balast în gropile făcute când de care când de camioane- că se găsise ceva cărbune niţel mai la vale de Horezu- si mai ales de ploile sau zăpada care mai de care mai afurisite ….
- Ce aiureală!
- Crezi?
Casele, câteva numai, stau încă spânzurate pe coaste, uneori chiar în buza serpentinelor si nu e de mirare că vacile ies încă în sosea, ce să mai vorbim de câini. Ruralul ăla e unic.
- De ce unic, ? E la fel peste tot, în toate zonele de munte, vreau să zic.
- E si nu e. Horezu e unic.
- Parcă vorbeai de Costesti?
- Păi când o iei la vale de pe culmea Costestilor mai e o aruncătură de băţ până la Horezu. Si pe urmă, dacă te-ai gândi bine ţi-ai aduce aminte că dealul Costestilor făcea parte din ritual.
- Despre ce ritual vorbesti?
- Anticipaţia. Nu stii ? Ne apropiam de ţintă: Horezu! Popas obligatoriu, gogoasă fierbinte, chiar aci în colţ vis-ŕ-vis de actualul magazin de artizanat, atunci o clădire oarecare, bănuiesc, că nici acum nu stiu, să fi aparţinut unui pricopsit al locului si bineînţeles recuperată de clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare, vreau să zic, odată cu instaurarea puterii proletare…nu te uită asa, ce, ai uitat lozincile? Mă rog, gogoasa era pudratăcu zahăr tos, cam aspră, dar cu gustul unic pe care numai plăcerea conservată în gând ţi-o poate da.
Dealul, la Costesti ziceam, o lua la vale, periculoasă vale, cu o curbă strânsă chiar la baza coborârii, dar tot aruncam un ochi către Arnota pe care o stiam ascunsă printre pomi cândva, dar expusă larg în “epoca de lumina”, că materia prima pentru combinatul chimic de la Govora era nisipul, argilă, pămîntul ăla pe care stă Arnota si ceva mai la vale Bistriţa.
- Vorbesti de mănăstirile locului, nu?
- Sigur. Si nu sunt numai ele. Nu stiu mare lucre despre importanta istorică a Bistriţei, doar că este o ctitorie a boierilor Craiovesti cam de prin sec. al 15-la, am o lipsă, recunosc, dar Arnota se înscrie major, as zice, Antonescu a fost închis acolo până lă proces, sigur, după ce a fost readus în ţară de la Moscova.
- Cam amară remarcă.
- Cam. Dar să nu deviem . Ziceam Horezu. Zona e absolut magică, niciodată nu mi-am explicat de ce. Nici nu stiu dacă as putea explica ceva. Cerul e generos cu lumea aia peste care Rânca, vârful din Parâng domină. Oierii de la Vaideeni si olarii de la Horezu conservă un mod de viaţă chiar dacă au invadat televizoarele, masinile, celularele, computerele, calculatoarele ca să fiu în nota firească. Bănuiesc o comunicare subtilă între oameni si locuri.
- Crezi?
- Nu stiu. Încerc să-mi explic, totdeauna încerc să explic chiar si atunci când simt că e prostesc. Ce să explici? Dealurile care înconjoară Horezu, stii cum e, ca într-o căldare, (ce original, nu?) dealurile, zic, nu-s înalte, coaste usoare, păsuni si livezi se întrepătrund, oi, capre, vaci, ici colo câte un cal- si eu alunec vrând nevrând într-o viziune absurd sămănătoristă care n-are nici o legătură cu ceea ce vreau să zic- dar îmi revin, pentru că la Horezu totul curge, unduieste, de aia Costestiul e anticipaţie, pentru că e în afară, cu o usoară furie a pantelor sugerând viteza, graba de a ajunge.
- Aiurea! Si panta dinspre Slătioara tot asa unduită e ? Ai uitat, se vede, cum gâfâiau motoarele când camionul urca, se străduia să iasă din căldarea Horezului...
- N-am uitat. Si ce importanţă au camioanele alea despre care numai noi stim ca orice istorioară personală?
E idilic si dacă vrei si dacă nu.
- Parcă ziceai sămănătorism sau e tot aia?
- E o suspendare în timp, o încremenire într-un timp propriu nici idilic si nici sămănătorist. Singular.
- Poate că ai dreptate. Horezu e înconjurat de o salbă de chemări ale unei lumi care a fost e mult, de totdeauna de fapt si cu care încercăm să comunicăm. Nu stiu cât de capabili suntem să o facem.
- N-are importantă ce putem noi acum. Ceva vine spre noi din zona aia mititică dar încărcată ochi. E suficient să văd Culele de la Măldăresti si Mănăstirea dintr-un Lemn si Polovragi si Govora si mai ales cea de la Români pe care convenţional o numim Horezu si stiu, dacă nu înţeleg am cel puţin bucuria de a intui.
- Chemare si atât!
|
Naria Cecilia Nicu / Toronto 3/22/2016 |
Contact: |
|
|
