Reflectii : Criza spirituală
Curând după înapoierea mea din Turcia, unde în prima jumătate a anului 1988 am conferentiat la Middle East Technical University of Ankara, am cunoscut în Vancouver un preot spaniol care fusese multi ani misionar în nord-vestul Africii. Era un călugăr savant cu care am avut plăcerea să fac, cu profit, schimb de impresii despre tările unde activasem amândoi, accentul fiind – datorită vocatiei interlocutorului meu – pe viata religioasă. Dându-mi spre pildă întâmplarea următoare, misionarul a emis părerea că în contrast cu islamul, crestinătatea în general si cea occidentală în special, treceau de o vreme printr-o periodă de slăbire a credintei. In orasul unde îsi efectuase apostolatul majoritatea populatiei era de religie mahomedană, circumstantă datorită căreia el a fost obligat de-a lungul timpului să stabilească relatii amicale cu multi localnici necrestini. Printre acestia era si un negustor arab foarte bogat care într-o dimineată l-a asteptat la intrarea în biserică si i-a cerut permisiunea să asiste la serviciul divin. Preotul a acceptat bucuros, sperând într-o eventuală conversiune. După liturghie oaspele a vrut să afle care era în ritual rostul ostiei, vinului si al cutiei cu cheie de pe altar.
Călugărul i-a explicat că ostia era pâine nedospită despre care catolicii cred că în timpul slujbei, prin ritualul de consacrare,
se transformă, împreună cu vinul, în trupul si respectiv sângele lui Iisus si se folosesc pentru împărtăsanie. Ceea ce rămâne se păstrează pentru mai târziu pe altar într-un fel de locuintă temporară a divinitătii, un dulăpior sfintit numit tabernacol. Omul l-a ascultat atent, dar la sfârsit – scuzându-se politicos – a declarat franc că îi era imposibil să creadă că vorbea serios. ”Dăcă as fi convins că Alah sălăsluieste într-adevăr pe altarul tău,” i-a spus el, ” eu nu as îndrăzni să-l închid într-o cutie, necum să-l las singur. Dimpotrivă, m-as asterne umil la picioarele Lui si as astepta în rugăciune, fără mâncare ori băutură, până ce ar binevoi să mă ducă în rai.” Nu era un caz izolat, mi-a mărturisit misionarul, vasta majoritate a musulmanilor profesând convingeri similare. “Oare câti crestini sunt animati de o asemenea fervoare religioasă?” a întrebat retoric povestitorul. Astăzi, episodul mi se pare deosebit de semnificativ pentru întelegerea terorismului islamic în stil kamikaze si a inabilitătii răspunsurilor occidentului la agresiunile tot mai dese si mai cutremurătoare cărora le suntem martori.
In ce priveste declinul credintei crestine, acesta nu mai constituie astăzi un secret pentru nimeni. Răul a început cu marea schismă dintre bisericile din răsărit si apus, a continuat cu Luther si apoi s-a extins datorita proliferării sectelor si a luptelor dintre ele. A fost însă revolutia franceză care, pentru prima oara în istorie, a înscenat repudierea publică a Creatorului din viata unei natiuni. Aceasta s-a întâmplat, în 1793 când dansatoarea Thérčse Aubry a fost instalată oficial de Robespierre ca zeită a ratiunii pe altarul profanat al catedralei Notre Dame din Paris. Urmată de sângeroasa domnie a teroarei, erezia idolatră s-a limitat totusi numai la Franta, iar ulterior Napoleon, el însusi un produs al revolutiei, a simtit nevoia să-l reinstaureze pe Dumnezeu în drepturile Sale. La sfârsitul primului război mondial însă, comunismul leninist, fascismul musolinian si nazismul hitlerist – toate trei înrudite cu pseudo-filozofia marxistă – au declarat război fătis crestinătăti prin propagandă ateistă, persecutii si lagăre de exterminare.
Dacă înfrângerea Axei Roma-Berlin a încetinit întrucâtva avansul ateismului în Italia si Germania, victoria aliatilor a dat mână liberă lui Stalin să extindă teroarea anticrestină sovietică în tările sclave din Europa estică. In restul Europei postbelice, ascensiunea la putere a diferitelor formatiuni socialiste neomarxiste, deghizate sub etichete liberale sau democrate, a produs treptat – prin manipularea opiniei publice si prin folosirea abilă a sistemelor de educatie – o stare de spirit prielnică înlăturării crestinismului din societatea contemporană. La aceasta a contribuit si migratia masivă a prolificelor etnii islamice din orientul mijlociu si din fostele colonii africane. Si iată că acum am ajuns să-l tratăm pe Dumnezeu asa cum ne tratăm părintii. Pe El l-am mazilit în incinta bisericilor în vreme ce pe părinti îi izolăm în casele de bătrâni, ca să fim liberi să ne ducem viata cum vrem; si nu-i vizităm decât arar, ca să nu ne tulbure. Probabil de aceea n-a făcut recent prea mare vâlvă stirea că Anglia, de secole stâlpul protestantismului, a încetat să mai fie o tară crestină. Concluzia este rezultatul raportului fostei judecătoare, Baronesa Elizabeth Butler-Sloss, în care autoarea propune printre multe altele: desfintarea scolilor confesionale; eliminarea rugăciunii zilnice din scoli; înlocuirea unor episcopi anglicani din camera lorzilor cu prelati ne crestini; retragerea rolului preferential detinut în stat de biserica anglicană si reformarea ritualului de încoronare prin includerea de elemente provenite din alte credinte. De asemenea recomandă rescrierea legilor anti-terorism astfel încât să nu discrimineze pe musulmani si să permită exprimarea vederilor anticrestine fără teamă de rigorile legii.
Este adevărat că blândul Iisus ne-a îndemnat să fim pasnici si să oferim agresorului si celălalt obraz, dar nu a propovăduit corectitudinea politică si nici complacerea în ignorantă sau inactivitate. Când s-a ivit necesitatea unei actiuni violente, ca atunci când a alungat pe negustori din templu, ne-a dat un exemplu de nonconformism si curaj. Si tot El ne-a lăsat să întelegem, prin promisiunea făcută “tâlharului bun”, Dismas, că pocăinta nu vine niciodată prea târziu. Ar mai fi deci posibilă si renasterea spirituală, numai să vrem si noi, să ne unim, si să nu uităm că “unde sunt doi sau trei adunati în numele Meu acolo sunt si Eu.”
Penticton -Vancouver
|
Gabriel Watermiller 3/18/2016 |
Contact: |
|
|
