A versului doamnă
Am dorit amintirea să rămână
zidită, în a dorului fântână
si-am trimis mângâierea neatinsă
prinsă-n versuri cu privirea stinsă.
Si ti-am întins o floare de cais,
învelită în culori pe care-am scris,
să crezi în nemurirea din cuvânt;
versul este sfânt, nu-i vorbă-n vânt.
Si-am asezat pe visul tău de fată
luciri, ce-au răsărit în nopti odată
când am sădit în iubirea fără grai
acord de rime, pe care-l asteptai.
În gândul meu, mereu am să te-ascult,
n-am să te las ascunsă în tumult,
rămâi la pieptul meu, târziu în toamnă;
comoara mea si-a versului meu doamnă.
Doamna florilor
Un ghem de bucurii, neexplodate,
erai odată, pe un peron uitat,
cu asteptarea privirilor udate
de speranta visului, prea căutat.
Si-ai fost purtată pe vise deviate,
de trecerea prin efemere căutari,
pe marginile clipei speriate,
de-nvolburate căi si întristări.
Pe surâsul călător ai pus o floare
si-ai presărat pe norii grei petale,
cu lacrima ascunsă în candoare,
asezi parfum pe drumurile tale.
Azi ai ascunse doruri în culori,
cu înfloriri eterne, fără toamne;
esti minunată doamnă între flori
si-o superbă floare între doamne.
ETERNĂ-NTRE MIRESE
În seara prinsă de amintiri
amurgul mai întârzie o oră
si-ti văd surâsul din priviri
prins cu al meu dor în horă.
Te tin în parfum de tinerete,
cu florile de liliac promise
de sărutul pus peste tristete
si reveria adormită-n vise.
Ne-am mutat în alb castel
pe raza răsăritului de soare,
eu ti-am pus ideile-n penel,
iar tu dai timpului culoare.
Amândoi am cules o floare
care nicicând nu va apune,
când apare nedorita boare
spunem aceiasi rugăciune.
Acum îngenunchiat în rouă
nu mai caut în stele interese,
ne unim privirile amândouă,
iar tu rămâi eterna-ntre mirese.
O lăcrămioară fără lacrimi
Anii trecuti îmi par arlechini pe ramuri,
ce stau agătati de crengi dar nu s-au copt.
Umbra unei statui se leagănă pe unda apei
si mă întreabă printr-un ecou de ce nu stiu
că timpul este tăvălit prin evenimente?
Durerile universale vor să nască lacrimi,
pentru a porni afaceri cu seturi de batiste.
Marginile sunt fără margini, nu au nimic,
doar mireasma teiului aduce un zvon plăcut.
Sunt pribeag si calc frunzisul vested al uitării,
aduc prin vers lumina din ramuri de nelinisti,
linistea albastră se-acoperă cu florile tăcerii
desi clepsidra nimicului pare fără privelisti.
Un murmur de dor devine o nouă simfonie,
am vrut să-mi fii un zâmbet într-o seară,
să schimbăm vacarmul într-o salbă-reverie,
iar tristetea nedumeririlor să nu mai doară.
Te astept pe strălucirea stelelor de toamnă,
cu trilurile de privighetoare fără patimi,
surâsul blând al florilor îl are doar o doamnă
si vei rămâne vesnic o lăcrămioară fără lacrimi.
Pe umărul meu
Mi-e dor de îmbrătisarea ta,
să-ti mângâi a linistii simtire,
când fruntea o ascunzi cu vis,
undeva pe umărul meu.
Mereu în brate te cuprind
si clipa dispare plângând
când ai adus sufletul blând
undeva pe umărul meu.
Te simt în pasii noptilor
ca un val de dor care sterge
si duce nemurirea singurătătii
de pe umărul meu.
Peste rotocoalele de viată
îmi esti un strop de rouă
învesmântat în răsărituri,
undeva pe umărul meu.
|
Constantin Rusu 3/8/2016 |
Contact: |
|
|
