Parcul Înverzit din Mijlocul Cenusiu al Orasului
„Nicio floare nu poate înflori fără lumină. Si niciun om nu poate trăi cu adevărat fiind lipsit de iubire.” ― Max Muller
Mergea pe stradă privind abătut în jurul ei. Trecătorii nu o băgau în seamă. Era o simplă anonimă pe o stradă fără nume. Masinile huruiau zgomotos pe sosea pe măsură ce soarele se târa lenes către miezul zilei. Si nimic nu se întâmpla. Doar banalul cotidian se asternea cenusiu peste oras înglobând la grămadă clădiri si oameni într-un instantaneu încremenit în marele ocean al timpului.
Dar ea mergea mai departe si privea absentă la fetele oamenilor, la fel de inexpresive ca si a sa. Nu observa nicio diferentă. Aceleasi riduri, aceleasi griji, se asterneau asemenea frunzelor îngălbenite în miez de toamnă. Santurile trecutului se citeau pe fiecare fragment de spatiu ce îi placau trecerea către clipa următoare. Si ea călca peste dalele materiei prefăcute în cenusă de împlinirea vremii.
Intră într-un parc. La acea oră matinală, fiindcă după-amiaza încă se lăsa asteptată, doar putini vizitatori populau aleile proaspăt înverzite ale acelei oaze de viată din mijlocul plumburiului citadin. Păsea fără grabă. Nici nu avea de ce să mărească ritmul. Nu avea nicio tintă.
După câteva sute de metri, se opri si se aseză pe o bancă. Amintiri venite de demult, de peste zeci de ani, începură să se materializeze în imaginatia sa. Acel loc fusese martorul tăcut al multor etape din viata sa. Dar toate acele realităti dispăruseră în negura unor timpuri ce nu se vor mai întoarce niciodată. Ele se topiseră asemenea unor năluci si numai ea mai stia că ele existaseră vreodată.
În fată se distingea suprafata albăstrie a lacului din interiorul acelui parc. Privi luciul apei. Observă cum se reflectau formele clădirilor din jur. Un pod se afla la o sută de metri de locul unde stătea. Îsi aminti de bărcile care pluteau vara pe acel lac. Zări amprenta trecerii lor pe sub pod. Îsi aminti de zidul dens al umbrei întunecoase pe care îl traversai când lăsai ca barca să îsi urmeze cursul pe sub acea punte de traversare, de pe care spectatori curiosi priveau către cei care manevrau ambarcatiunea.
Zâmbi. Trecuse prea mult timp. Emotiile acelei epoci dispăruseră împreună cu persoanele ce o populau. Fără să vrea, ea se surprinse vorbind:
― Unde se duce trecutul? Care este drumul către el?
― Acolo unde se va duce si viitorul, îi răspunse neîntrebată vocea unei persoane ce se asezase neobservată pe aceeasi bancă cu doar câteva minute înainte.
Se încruntă. O surprinsese neplăcut interventia acelei persoane necunoscute, care îndrăznise să îi vorbească. Dar prinsă în jocul dialogului continuă:
― Viitorul nu izvorăste din trecut! Cele două sunt separate de suprafata dură si impenetrabilă a prezentului!
― Da si nu, îi răspunse provocator aceeasi persoană. S-ar putea ca viitorul să nu fie altceva decât un trecut care se întoarce ca să trăiască din nou în prezentul clipei de fată!
Reflectă la cele spuse. Nu aveau noimă. Erau doar un amestec de cuvinte lipsite de relevantă. Dar nu renuntă la ideea initială:
― Nu are logică! Prezentul nu este important decât în măsura în care izvorăste dintr-un trecut notabil si se îndreaptă către un viitor luminos.
Tăcerea se asternu pret de câteva clipe, după care dialogul se reluă.
― Basme! Vorbesti din cărti si nu din experientă, îi răspunse provocator acea persoană. Prezentul reprezintă totul, crede-mă!
Enervant! Nu suporta mai mult si se gândi să îi dea o replică de netăgăduit, dar, fără voia ei, îi puse o întrebare:
― De ce este atât de important prezentul? De obicei, noi trăim marcati de amintirile trecutului si de visele viitorului. Prin urmare, prezentul reprezintă doar o punte de legătură pe care păsim doar pentru a traversa către una dintre cele două mari sectiuni ale timpului.
Dar acea persoană, la rândul ei, nu se lăsă bătută:
― Fiindcă prezentul este singurul în care existi cu adevărat! În trecut ai fost. În viitor nu ai ajuns încă. Dar în prezent te afli mereu acasă!
Argumentul părea pertinent. Brusc, realiză că toată viata si-o petrecuse în cele două sfere ale nefiintei si doar trecuse grăbită prin sectiunea timpului de care se lega existenta ei nemijlocită. Merse mai departe pe firul logic si întrebă:
― Ce sens are prezentul? La ce bun o fâsie atât de îngustă de timp?
Persoana necunoscută nu se grăbi să răspundă, ci doar îsi ridică privirile către un strat de flori, de curând plantat, în care lumina se răspândea cu generozitate. Însă, la doar zece metri distantă, alte plante cresteau în umbra întunecoasă a unei clădiri înalte. Pentru ele primăvara nu venise încă. Nicio floare nu se deschisese. Doar un verde vestejit si închis la culoare încerca să se profileze timid pe frunze.
― Vezi cele două grupuri de plante din fata noastră? întrebă acea persoană. Unele au înflorit, pe când celelalte se luptă măcar să înverzească, cât despre flori, nici vorbă! De unde provine diferenta?
Nu era greu ca ea să-i răspundă:
― Lumina face diferenta! Plantele care se bucură de acest soare puternic de primăvară înverzesc imediat si în scurt timp înfloresc. Dar cele aflate în întuneric, nici măcar nu stiu că a venit primăvara.
― Bine ai răspuns! spuse persoana necunoscută. Lumina face diferenta între cele două categorii. Ca să mă întelegi mai bine, lumina are forta prezentului când este vorba de timp. El nu poate să aibă impact asupra trecutului, care inevitabil rămâne în umbră, dar poate zămisli frumusetea viitorului!
Asocierea dintre lumină si timpul prezent o bulversă. Reveni la discutia de la început:
― De ce doreste trecutul să revină în viitor?
― Simplu. Fiindcă el nu poate trăi cât timp rămâne în umbră. Pentru a se materializa si înflori, el are nevoie de puterea luminii prezentului. Printr-o filtrare adecvată, el încearcă, si de multe ori reuseste, să îsi mute domeniile în viitor!
Nu reusea să înteleagă exact la ce anume făcea referintă, fapt pentru care o întrebă:
― Ce să înteleg din toate acestea?
― Nimic complicat: uită de trecut, trăieste prezentul si priveste cu bucurie către viitor! spuse persoana necunoscută, după care se ridică si plecă mai departe pe aleea ce ducea către podul de peste lac.
Ea rămase singură pe bancă împreună cu gândurile sale, nestiind ce să creadă, când, deodată, se auzi o melodie venită de pe terasa unui restaurant. Involuntar, îsi aduse aminte de una dintre cele mai frumoase momente din viata sa pe măsură ce acele cuvinte se depănau armonios si lacrimile îi umezeau ochii:
„Nu trebuie să plângi
Fiindcă totul va fi bine.
Doar prinde-te de mâna mea
Si tine-te bine strâns!
Te voi ocroti mereu,
Te voi înconjura cu prezenta mea.
Voi fi cu tine mereu
Nu trebuie să mai plângi!
Desi pari neajutorată,
Esti mai puternică decât simti.
Bratele mele te vor îmbrătisa
Si te vor tine în sigurantă!
Legătura dintre noi
Nu poate fi ruptă.
Voi fi cu tine mereu
Si nu trebuie să mai plângi!
Fiindcă tu esti în inima mea
Si vei rămâne acolo mereu
Din ziua de fată,
De acum, si pentru totdeauna!
Vei rămâne în inima mea
Indiferent ce vor spune altii!
Vei fi în inima mea
Pentru totdeauna!
Ceilalti nu înteleg ceea ce noi simtim;
Ei nu au încredere în ce le spunem.
Stiu că noi doi părem diferiti
Dar inimile noastre sunt aceleasi!
Nu asculta de ceilalti
Fiindcă ei nu te pot sfătui.
Avem nevoie unul de altul
Asa cum timpul o va dovedi!
Trebuie să fim puternici
Ca să ne urmăm destinul.
Vom merge împreună
Si timpul va fi alături de noi!
Priveste acum lângă tine
Si îmi vei zări chipul.
Doar întinde-ti bratul, atinge-mă,
Si vei vedea că am rămas cu tine mereu!
Când ultimul acord al melodiei se stinse, observă că lumina cădea cu putere pe fata ei. Lacrimile se uscaseră pe fata asprită de vreme, dar în suflet simtea aceeasi putere a iubirii ca în urmă cu zeci de ani. Prezentul strălucea cu putere asupra amintirilor venite de peste timp si prin forta iubirii, trecutul prindea din nou chip pe cărarea viitorului. Stia că destinul nu poate fi înfrânt si că inimile legate prin forta iubirii, într-o zi din nou se vor întâlni.
― Fiindcă puterea iubirii constă în acea capacitate extraordinară de a pune în miscare mecanismele tainice ale destinului, care prin lumina prezentului descoperă calea viitorului renăscut din cenusa trecutului, îsi spuse ea ca prin vis pe măsură ce se îndrepta către iesirea din parcul înverzit din mijlocul întunecat al orasului. Iar versurile melodiei „Vei fi mereu în inima mea” o urmară cu vocea inconfundabilă a solistului trupei Genesis, exact ca la început!
Parcul Înverzit din Mijlocul Cenusiu al Orasului
„Nicio floare nu poate înflori fără lumină. Si niciun om nu poate trăi cu adevărat fiind lipsit de iubire.” ― Max Muller
Mergea pe stradă privind abătut în jurul ei. Trecătorii nu o băgau în seamă. Era o simplă anonimă pe o stradă fără nume. Masinile huruiau zgomotos pe sosea pe măsură ce soarele se târa lenes către miezul zilei. Si nimic nu se întâmpla. Doar banalul cotidian se asternea cenusiu peste oras înglobând la grămadă clădiri si oameni într-un instantaneu încremenit în marele ocean al timpului.
Dar ea mergea mai departe si privea absentă la fetele oamenilor, la fel de inexpresive ca si a sa. Nu observa nicio diferentă. Aceleasi riduri, aceleasi griji, se asterneau asemenea frunzelor îngălbenite în miez de toamnă. Santurile trecutului se citeau pe fiecare fragment de spatiu ce îi placau trecerea către clipa următoare. Si ea călca peste dalele materiei prefăcute în cenusă de împlinirea vremii.
Intră într-un parc. La acea oră matinală, fiindcă după-amiaza încă se lăsa asteptată, doar putini vizitatori populau aleile proaspăt înverzite ale acelei oaze de viată din mijlocul plumburiului citadin. Păsea fără grabă. Nici nu avea de ce să mărească ritmul. Nu avea nicio tintă.
După câteva sute de metri, se opri si se aseză pe o bancă. Amintiri venite de demult, de peste zeci de ani, începură să se materializeze în imaginatia sa. Acel loc fusese martorul tăcut al multor etape din viata sa. Dar toate acele realităti dispăruseră în negura unor timpuri ce nu se vor mai întoarce niciodată. Ele se topiseră asemenea unor năluci si numai ea mai stia că ele existaseră vreodată.
În fată se distingea suprafata albăstrie a lacului din interiorul acelui parc. Privi luciul apei. Observă cum se reflectau formele clădirilor din jur. Un pod se afla la o sută de metri de locul unde stătea. Îsi aminti de bărcile care pluteau vara pe acel lac. Zări amprenta trecerii lor pe sub pod. Îsi aminti de zidul dens al umbrei întunecoase pe care îl traversai când lăsai ca barca să îsi urmeze cursul pe sub acea punte de traversare, de pe care spectatori curiosi priveau către cei care manevrau ambarcatiunea.
Zâmbi. Trecuse prea mult timp. Emotiile acelei epoci dispăruseră împreună cu persoanele ce o populau. Fără să vrea, ea se surprinse vorbind:
― Unde se duce trecutul? Care este drumul către el?
― Acolo unde se va duce si viitorul, îi răspunse neîntrebată vocea unei persoane ce se asezase neobservată pe aceeasi bancă cu doar câteva minute înainte.
Se încruntă. O surprinsese neplăcut interventia acelei persoane necunoscute, care îndrăznise să îi vorbească. Dar prinsă în jocul dialogului continuă:
― Viitorul nu izvorăste din trecut! Cele două sunt separate de suprafata dură si impenetrabilă a prezentului!
― Da si nu, îi răspunse provocator aceeasi persoană. S-ar putea ca viitorul să nu fie altceva decât un trecut care se întoarce ca să trăiască din nou în prezentul clipei de fată!
Reflectă la cele spuse. Nu aveau noimă. Erau doar un amestec de cuvinte lipsite de relevantă. Dar nu renuntă la ideea initială:
― Nu are logică! Prezentul nu este important decât în măsura în care izvorăste dintr-un trecut notabil si se îndreaptă către un viitor luminos.
Tăcerea se asternu pret de câteva clipe, după care dialogul se reluă.
― Basme! Vorbesti din cărti si nu din experientă, îi răspunse provocator acea persoană. Prezentul reprezintă totul, crede-mă!
Enervant! Nu suporta mai mult si se gândi să îi dea o replică de netăgăduit, dar, fără voia ei, îi puse o întrebare:
― De ce este atât de important prezentul? De obicei, noi trăim marcati de amintirile trecutului si de visele viitorului. Prin urmare, prezentul reprezintă doar o punte de legătură pe care păsim doar pentru a traversa către una dintre cele două mari sectiuni ale timpului.
Dar acea persoană, la rândul ei, nu se lăsă bătută:
― Fiindcă prezentul este singurul în care existi cu adevărat! În trecut ai fost. În viitor nu ai ajuns încă. Dar în prezent te afli mereu acasă!
Argumentul părea pertinent. Brusc, realiză că toată viata si-o petrecuse în cele două sfere ale nefiintei si doar trecuse grăbită prin sectiunea timpului de care se lega existenta ei nemijlocită. Merse mai departe pe firul logic si întrebă:
― Ce sens are prezentul? La ce bun o fâsie atât de îngustă de timp?
Persoana necunoscută nu se grăbi să răspundă, ci doar îsi ridică privirile către un strat de flori, de curând plantat, în care lumina se răspândea cu generozitate. Însă, la doar zece metri distantă, alte plante cresteau în umbra întunecoasă a unei clădiri înalte. Pentru ele primăvara nu venise încă. Nicio floare nu se deschisese. Doar un verde vestejit si închis la culoare încerca să se profileze timid pe frunze.
― Vezi cele două grupuri de plante din fata noastră? întrebă acea persoană. Unele au înflorit, pe când celelalte se luptă măcar să înverzească, cât despre flori, nici vorbă! De unde provine diferenta?
Nu era greu ca ea să-i răspundă:
― Lumina face diferenta! Plantele care se bucură de acest soare puternic de primăvară înverzesc imediat si în scurt timp înfloresc. Dar cele aflate în întuneric, nici măcar nu stiu că a venit primăvara.
― Bine ai răspuns! spuse persoana necunoscută. Lumina face diferenta între cele două categorii. Ca să mă întelegi mai bine, lumina are forta prezentului când este vorba de timp. El nu poate să aibă impact asupra trecutului, care inevitabil rămâne în umbră, dar poate zămisli frumusetea viitorului!
Asocierea dintre lumină si timpul prezent o bulversă. Reveni la discutia de la început:
― De ce doreste trecutul să revină în viitor?
― Simplu. Fiindcă el nu poate trăi cât timp rămâne în umbră. Pentru a se materializa si înflori, el are nevoie de puterea luminii prezentului. Printr-o filtrare adecvată, el încearcă, si de multe ori reuseste, să îsi mute domeniile în viitor!
Nu reusea să înteleagă exact la ce anume făcea referintă, fapt pentru care o întrebă:
― Ce să înteleg din toate acestea?
― Nimic complicat: uită de trecut, trăieste prezentul si priveste cu bucurie către viitor! spuse persoana necunoscută, după care se ridică si plecă mai departe pe aleea ce ducea către podul de peste lac.
Ea rămase singură pe bancă împreună cu gândurile sale, nestiind ce să creadă, când, deodată, se auzi o melodie venită de pe terasa unui restaurant. Involuntar, îsi aduse aminte de una dintre cele mai frumoase momente din viata sa pe măsură ce acele cuvinte se depănau armonios si lacrimile îi umezeau ochii:
„Nu trebuie să plângi
Fiindcă totul va fi bine.
Doar prinde-te de mâna mea
Si tine-te bine strâns!
Te voi ocroti mereu,
Te voi înconjura cu prezenta mea.
Voi fi cu tine mereu
Nu trebuie să mai plângi!
Desi pari neajutorată,
Esti mai puternică decât simti.
Bratele mele te vor îmbrătisa
Si te vor tine în sigurantă!
Legătura dintre noi
Nu poate fi ruptă.
Voi fi cu tine mereu
Si nu trebuie să mai plângi!
Fiindcă tu esti în inima mea
Si vei rămâne acolo mereu
Din ziua de fată,
De acum, si pentru totdeauna!
Vei rămâne în inima mea
Indiferent ce vor spune altii!
Vei fi în inima mea
Pentru totdeauna!
Ceilalti nu înteleg ceea ce noi simtim;
Ei nu au încredere în ce le spunem.
Stiu că noi doi părem diferiti
Dar inimile noastre sunt aceleasi!
Nu asculta de ceilalti
Fiindcă ei nu te pot sfătui.
Avem nevoie unul de altul
Asa cum timpul o va dovedi!
Trebuie să fim puternici
Ca să ne urmăm destinul.
Vom merge împreună
Si timpul va fi alături de noi!
Priveste acum lângă tine
Si îmi vei zări chipul.
Doar întinde-ti bratul, atinge-mă,
Si vei vedea că am rămas cu tine mereu!
Când ultimul acord al melodiei se stinse, observă că lumina cădea cu putere pe fata ei. Lacrimile se uscaseră pe fata asprită de vreme, dar în suflet simtea aceeasi putere a iubirii ca în urmă cu zeci de ani. Prezentul strălucea cu putere asupra amintirilor venite de peste timp si prin forta iubirii, trecutul prindea din nou chip pe cărarea viitorului. Stia că destinul nu poate fi înfrânt si că inimile legate prin forta iubirii, într-o zi din nou se vor întâlni.
― Fiindcă puterea iubirii constă în acea capacitate extraordinară de a pune în miscare mecanismele tainice ale destinului, care prin lumina prezentului descoperă calea viitorului renăscut din cenusa trecutului, îsi spuse ea ca prin vis pe măsură ce se îndrepta către iesirea din parcul înverzit din mijlocul întunecat al orasului. Iar versurile melodiei „Vei fi mereu în inima mea” o urmară cu vocea inconfundabilă a solistului trupei Genesis, exact ca la început!
|
Octavian Lupu 3/8/2016 |
Contact: |
|
|
