Povestea unui artist român în Albion: Vinicius Les
Despre Vinicius Les s-ar putea spune, pe scurt, că s-a născut în Baia Mare, a primit numele unui personaj din Quo Vadis-ul lui Henryk Sienkiewicz, trăieste în Londra si, dacă ar fi să primească orice pictură si-ar dori, ar alege Portretul unui bărbat cu tichie albastră, al lui Jan van Eyck.
Face parte din a doua generatie de artisti a familiei Les, a terminat Liceul de Artă din Baia Mare si Facultatea de Arte si Design din Timisoara, se ocupă de olărit si ceramică, dar si pictează.
A expus si în tară, si în străinătate si este unul dintre tinerii cu un crez artistic viguros si onest.
Spune că a primit câteva lectii de la viată si că toate acestea i-au confirmat optiunile artistice. Intentiona să facă un master la Barcelona, dar, printr-o conjunctură favorabilă a ajuns în Anglia, unde i-a plăcut si a rămas.
Acum este profesor de ceramică si arte plastice într-un atelier deschis, în Londra, si, desi duce o viată plină si are mult mai multe oportunităti decât în Româna, obiectivul lui principal este să se întoarcă în tară si să contribuie la schimbarea pe care, zice el, generatia tânără este responsabilă să o facă.
„Numele mi-a fost ales după unul dintre personajele lui Sienkiewicz, care era deschis la schimbare, curios si iubitor de adevăr”, povesteste Vinicius Les, adăugând că numele influentează viata celui care-l poartă; „Citind romanul, primit cadou de la tatăl meu la vârsta majoratului, m-am regăsit în acest personaj”. Primul său profesor i-a fost propriu tată, Ioan Les, plastician si ceramist, care l-a încurajat si îndrumat în olărit si ceramică, oferindu-i si libertatea de a-si alege singur drumul.
„Dacă nu mă făceam artist, acum eram murdar de ulei de motor”
Se spune că tot răul este spre bine, dar Vinicius este de părere că unele întâmplări pe care le-a considerat esecuri, nu au făcut decât să-i pregătească ulterior un drum mai bun. Si exemplifică: „la sfârsitul clasei a opta, în mod surprinzător, am picat la prima sesiune a examenului de capacitate. Fără a mai învăta mare lucru, am promovat în următoarea sesiune, dar am pierdut sansa de a intra la liceul dorit si am rămas la mila computerului, care m-a repartizat la scoala profesională de mecanici auto”. A rămas acolo un an, după care s-a hotărât să „abdice” din postul de viitor mecanic al tării si a reusit să intre la Liceul de Artă. „Mi-a plăcut la scoala auto, fiindcă am făcut lăcătusărie si lucram la strung; prelucram metale si a fost captivant, deci probabil că, dacă nu mă făceam artist, acum eram murdar de ulei de motor. Dar despărtirea de acest domeniu a fost complicată si amuzantă: a trebuit să obtin până si semnăturile bucătăreselor de la cantina scolii si chiar a pedagogului de la cămin, desi nici măcar nu călcasem vreodată pe-acolo”. Vinicius spune că încă de când a intrat la Liceul de Artă a stiut că va face artă toată viata. A intrat într-un colectiv foarte competitiv si a avut profesori de exceptie, care l-au ajutat să-si contureze personalitatea artistică. Apoi a optat firesc spre Facultatea de Arte si Design din Timisoara. „În Timisoara profesorii abordează arta modernă de pe un fundament solid de artă academică, pe când facultătile din tară mi-au creat impresia că sunt prea academice, iar profesorii mi-au părut prea inoculati cu propriile viziuni artistice”, explică el. Anul petrecut la scoala auto i-a prins bine, zice el, fiindcă a avut ocazia să nimerească la clasa profesorului Cristian Sida, a regretatului profesor dr. Romul Nutiu si a altor adevărati pedagogi. „Am descoperit cu ajutorul lor pictura-obiect, asamblajul, monotipia, dadaismul si implicit ready-made-ul, teoria culorii după Johannes Itten, tehnicile si tehnologia picturii. Am petrecut un semestru întreg în mirosul initial insuportabil si apoi plăcut al cleiului de oase, am dus pânza întinsă si grunduită la nivel de artă. Dar cu adevărat extraordinar a fost că, desi studiile au fost reduse prin declaratia de la Bologna, Cristian Sida a reusit să concentreze informatia într-un maraton fructuos în care am abordat o multime de tehnici”, explică el.
De la extaz la agonie si invers
În timpul facultătii a cunoscut-o pe viitoarea sa sotie, care era studentă la Grafică si Gravură si cu care a plecat în mai 2011 la Londra. Sora lui mai mică se stabilise deja acolo si i-a invitat să stea la ea timp de două luni, cât era plecată în vacantă.
„Am luat această călătorie ca pe una de documentare. Am vizitat gratuit mari muzee si am descoperit capodoperele marilor titani pe care nici nu îndrăzneam să mă gândesc că le-as putea vedea vreodată. Îmi amintesc că m-am adăpostit de ploaie la National Gallery si mi-am dat seama că pot intra fără bani. Am văzut Goya, apoi am intrat în sala impresionistilor: Seurat, Signac, Monet, Manet, Van Gogh. Când am ajuns la Caravaggio si Rembrandt eram în extaz si, brusc, m-am trezit la vreun metru de marele Michelangelo. Am rămas pur si simplu stupefiat. După ce am vizitat si Tate Modern cu marii săi artisti moderni, am decis că… vreau să mai trăiesc o vreme în Londra”.
Fascinat de vegetatia mereu verde, care, vorba lui, „nu e doar verde, ci într-o infinită variatiune de verde”, dar si de caracterul mai rece al oamenilor, care i-au plăcut ca personaje pe scena lumii, Vinicius si-a găsit de lucru pe un santier, s-a mutat într-o cameră închiriată si si-a chemat iubita în Anglia. A urmat o perioadă grea.
„M-am trezit într-un mediu străin mie. Nu mai eram murdar de praful pastelurilor si vopsele, ci de praful plăcilor de rigips si de vopsea industrială. Uneori eram chemat: «Artistule, vino si curătă-mi peretele-ăsta!». De multe ori meditam la confortul financiar al unei meserii în constructii, dar apărea gândul că părintii mei s-au străduit să mă ajute să studiez ce am vrut eu să studiez, să fac ce am vrut eu să fac si mi-am zis că am să mor dacă nu pictez”.
Pânza de 200 de lire
Cu sprijinul iubitei, care muncea, dar se ocupa si de celelalte treburi ale casei, a reusit să picteze în fiecare zi, desi munca pe santier nu era tocmai o relaxare.
„Orice muncă este respectabilă, am cunoscut oameni de calitate care îsi făceau meseria cu aceeasi pasiune pe care eu o aveam pentru artă. Ei nu s-au compromis de dragul confortului, deci nici eu nu aveam voie să mă compromit pentru confort. Uneori mă gândeam dacă arta este, de fapt, un confort, si ar trebui să fac altceva. Aceste gânduri cred că erau o urmare a circumstantelor în care trăiam, alături de oameni care nu aveau de ce să creadă în mine si care considerau munca de zi cu zi un adevăr. Am fost considerat prost când am plătit 200 de lire pentru un sul de pânză, mi se spunea doar câte lucruri puteam face cu acei bani… Mai am si acum câtiva metri din acea pânză, de care probabil n-o să mă ating, pentru a păstra ceva din acele vremuri”, povesteste Vinicius Les.
Apoi, lucrurile au început să se schimbe. După ce s-a căsătorit, a primit dreptul de a lucra fără să fie nevoit să obtină permis, fapt care i-a oferit noi oportunităti. Si-a găsit un post de ceramist în cadrul unei organizatii care se ocupa de persoane cu dificultăti, dizabilităti de învătare si probleme de sănătate mintală.
„Am învătat de la persoanele cu care lucram, printre altele, sinceritatea de a lucra fără a te supune cerintelor mainstream-ului, fără să-ti pese ce se cere. Sunt de părere că dacă un artist pictează pentru bani «ce se cere», atunci îsi prostituează talentul. Or, talentul este o responsabilitate; trebuie să aprofundezi ce ti s-a dat fără să te lasi distras de «sclipiciurile» mărunte”, sustine Vinicius.
Acum, pare că greul a trecut. Se sustine financiar ca profesor particular de ceramică si arte plastice în cadrul unei fundatii caritabile, unde englezii plătesc bilet pentru a-si însusi experiente artistice.
S-a mutat, extinzându-se la întreg parterul unei case cu o grădină plină de vegetatie, se bucură de un atelier propriu, dar încă are nevoie de multe, de exemplu de un cuptor în care să ardă ceramica.
A participat la două expozitii în Londra – la Electric House si Central Wembley –, iar în octombrie 2015 a expus la Institutul Cultural Român din Londra.
Care este cea mai arzătoare dorintă a lui Vinicius Les? „Îmi doresc să trăiesc în România, să-mi cresc copiii acolo si să contribui la schimbarea pe care noi, generatia tânără, suntem datori s-o facem.”
|
Adina Scutelnicu 3/4/2016 |
Contact: |
|
|
