„Virtutea – parte a sufletului nostru”
„Asemuiti-vă în deprinderea virtutii pruncilor. Ei învată mai întâi forma regulată a literelor,
si asa, pornind de la acestea, propăsesc pe calea cititului. Să facem ca ei.”
– Ioan Gură de Aur
Cuvântul virtute provine din latinescul „virtus”. Dictionarele o definesc ca: Însusire dominantă a caracterului care îl face mai bun pe individul uman din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală”; fortă morală prin care omul tinde către bine si frumos; calitate prin care se urmăreste consecvent un ideal; perfectiune morală etc.
Dacă abordăm gândirea filozofică si pe cea religioasă cu privire la această însusire a caracterului, putem începe cu spusele lui Socrate: „Virtutea e o parte a sufletului nostru, si dacă în chip neapărat e folositoare, atunci ea nu poate fi altceva decât chibzuintă”, prin chibzuintă întelegând judecata logică. Părerea lui era că nu se pot găsi dascăli de virtute, „călăuzele bune” fiind: părerea adevărată pe care se sprijină oamenii de stat când conduc bine afacerile statului, si stiinta. Virtutea nefiind un dar de la natură, neputându-se învăta, e dată prin har divin, afirma Socrate.
După aspiratia ei spre bine, virtutea este una singură, dar, trebuintele vietii omenesti si legăturile dintre oameni fiind multe si felurite, era firesc ca si virtutea să fi luat mai multe înfătisări si astfel, să se vorbească de mai multe virtuti. Astfel, virtutile au fost desemnate de Aristotel si Platon ca fiind: cumpătarea, întelepciunea (prudenta), justitia si curajul. Aristotel împărtea bunurile sufletului în: gândire, virtute, plăcere; virtutea era împărtită si ea în virtutea ratiunii si o virtute morală. Prima apare si se dezvoltă prin învătătură, având nevoie de experientă si timp, cea de a doua – morala – se obtine prin obisnuintă. Ca atare, virtutea nu ne este dată de la natură, ci contra naturii (în luptă cu ea), dar există dispozitia naturală să o primim în noi. Fiind un habitus (obisnuintă), virtutea tine calea de mijloc, ea fiind determinată de ratiune, si de atitudinea unui om întelept. Această cale de mijloc o consideră avantajoasă, ea producând cel mai bun fel de a fi. Curajul s-ar situa între frică si încredere. Excesul de frică si lipsa încrederii, denumeste lasitatea.
Mai târziu, ca virtuti ceresti au fost considerate: Castitatea (curătenia), caritatea (milostenia), hărnicia, răbdarea, bunătatea si modestia (smerenia). Virtutea crestină însemna tăria si statornicia pe calea binelui, în săvârsirea faptelor bune si biruinta neîntreruptă asupra răului. Ea trebuia să cucerească întreaga fiintă a crestinului si să-i fie întotdeauna podoaba cea mai aleasă. Virtutea crestină ca hrană a sufletului, trebuie să fie: Tare în împlinirea faptelor bune; Stăruitoare pe calea binelui, făcută de bună voie si cu stiintă, adică, omul să săvârsească faptele bune nu în necunostintă, ci cu silinta de a cunoaste tot mai bine voia lui Dumnezeu; Virtutea trebuie să se arate prin fapte, căci nu e de ajuns a cunoaste binele, ci trebuie a-l si face; Virtutea crestină trebuie să fie însufletită de dragoste de Dumnezeu si de aproapele.
Biserica Ortodoxă împarte virtutile în: virtuti teologice (religioase), si virtuti morale. Virtutile teologice sunt: credinta, nădejdea si dragostea (1Cor.13;13); virtutile morale sau cardinale sunt: întelepciunea, dreptatea, cumpătarea si tăria. Se mai numesc si cardinale, fiindcă ele stau la temelia celorlalte virtuti si deci, pe ele se reazemă cinstea. Virtutile morale se pot câstiga si prin puterile firesti cu care este înzestrat omul, de aceea ele se mai numesc virtuti firesti sau câstigate. Rădăcina lor se află în legea morală firească, sădită în firea omului chiar de la creare.
Despre întelepciune, cuvânt care provine din latinescul „intellectio” si defineste capacitatea superioară de a întelege si de a judeca lucrurile, învătătura crestină ne spune că este judecata si cumpătarea crestinului de a se purta astfel în viată, încât să nu supere prin faptă sau vorbă pe Dumnezeu si pe semenii săi. Leonardo Da Vinci o numea „fiica experientei”, iar Immanuel Kant – „Viata organizată”. Altfel spus, întelepciunea este arta succesului. Este totodată călăuza spre echilibrul vietii, a unei vieti cinstite. Ea înseamnă pricepere, care se exprimă prin prudentă, experientă si prevedere. Dar si cu multă dragoste, as spune.
„Întelepciunea este izvor de viată pentru cine o are; pedeapsa celui nebun e nebunia”, găsim scris în Pildele lui Solomon, cap. 16; 22. Din întelepciune se fac văzute: prevederea, ascultarea de sfatul bun al altuia si paza bună, iar împotriva ei se păcătuieste prin: grabă la fapte, nebăgarea în seamă a sfaturilor bune si nestatornicia în lucru. Cât despre Dreptate se spune că este o stare de spirit existentă în inimile celor mai multi care au credintă în Dumnezeu. Cumpătarea, numită si chibzuintă, este acea simtire care ne indică măsura care se cuvine fiecărei fapte, fiecărui cuvânt si fiecărui gând. Tăria sau curajul este însusirea sufletească a crestinului de a-si împlini cu statornicie îndatoririle sale si a înfrunta greutătile si primejdiile vietii, roadele ei fiind: răbdarea si statornicia. Opus Tăriei sunt: Sfiala, care face pe om să se teamă prea mult de greutătile vieti; Lasitatea, care-l face să fugă de greutătile vietii; Îndrăzneala, care-l face să nu vadă, sau să nu cântărească primejdia, să meargă împotriva judecătii mintii sănătoase si chiar a bunului simt.
Francezul René Descartes, într-o scrisoare către Principesa Elisabeta, îl contrazice pe Seneca, analizându-i exprimarea: „Toti vor să trăiască fericiti, dar ei orbecăiesc când vor să determine cauzele care fac viata fericită”. Este de ajuns, spune el în scrisoare, constiinta noastră să ne arate că nu ne-a lipsit niciodată hotărârea de a executa toate lucrurile cele mai bune, în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiti. Dacă virtutea nu este luminată îndeajuns de intelect, atunci, consideră el, ea este „falsă, hotărârea si vointa de a face bine duce spre rău.
„Să ne silim să gândim bine”, sfătuia Blaise Pascal, considerând ca excese – excluderea ratiunii precum si admiterea numai a ei, conditionând includerea „ratiunii inimii pe care ratiunea nu o cunoaste”.
Virtutea nu este înnăscută, ea poate fi dobândită, căci, spune filozoful german Immanuel Kant, „facultatea morală a omului nu ar fi virtute dacă nu ar triumfa prin puterea principiului în lupta cu atât de puternice înclinări contrare”. Etica lui Kant este întemeiată pe ratiune – ca ratiune practică neputând fi demonstrată, ne impune totusi legea morală: „Actionează în asa fel încât maxima vointei tale să poată servi oricând, în acelasi timp ca principiu al unei legiferări generale”. Din legea morală derivă datoria, dar si putinta de a o îndeplini, liberi fiind în vointa noastră. De altfel si Voltaire considera virtutea o datorie: „Ce este virtutea, prietene? A face bine; fă-l, si asta-i tot!”. Prin fundamentarea idealismului critic, Kant a exercitat o enormă influentă asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. Cei care au plecat de la sistemul lui filozofic si l-au dezvoltat, au fost , în special Fichte, Schelling si Hegel.
În opinia filozoful german Johann Gottlieb Fichte, scopul vietii noastre terestre, pe care îl prescrie ratiunea, „poate fi îndeplinit în viată si prin viată, căci ratiunea îmi porunceste să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist”. Hegel vine cu sistemul său, cel al ratiunii care domina lumea, care se dezvolta în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii si ale spiritului. „Ceea ce este rational este real si ceea ce este real este rational”, este de altfel ideea centrală a sistemului lui Hegel. Virtutea este ratiune devenită energie.
Interesantă este filozofia lui Bergson când vorbeste despre instinct, inteligentă, ele fiind orientate în două sensuri opuse, una spre materia inertă, cealaltă spre viată. Inteligenta se învârte împrejurul vietii, luând din afară cel mai mare număr posibil de vederi asupra acestui obiect pe care îl atrage la sine, iar intuitia ne conduce în interiorul însusi al vietii. Fără inteligentă însă, ea rămâne mărginită.
Si pentru că am vorbit de cum se păcătuieste împotriva tăriei (curajului), mă opresc la lasitate. Conform dictionarului, lasitatea este sovăire, sovăială, ezitare, eschivare; dezertare, fugă; trădare, înselare, delatiune; ticălosie, mârsăvie, miselie, nemernicie. Cred că sunt nuante, dar caracteristica principală a lasitătii rămâne pasivitatea si umilitoarea stare de cedare. Las este considerat omul fricos lipsit de curaj, omul care oscilează, ezită, nu îndrăzneste, nu se hotărăste, renuntă. Omului las îi lipseste îndrăzneala, acea îndrăzneală înteleaptă. Hristos ne-a îndemnat: „În lume veti avea necazuri, dar îndrăzniti, eu am biruit lumea!”(Ioan 16:33). Dar, cum s-a înteles, curajului îndrăznelii trebuie să i se asocieze puterea mintii, întelepciunea, altfel rezultatul actiunii întreprinse nu poate fi cel bun. Degeaba ai curaj dacă nu ai minte! Iar lipsa curajului te face un om las.
Ar trebui ca fiecare dintre noi să-si aducă aminte mai des că această lume în care trăim este finită si că dincolo de această lume este si acolo o judecată. Si că, acest finit defineste viata mea, lumea mea, existenta mea. Pentru o fiintă ratională, finită, progres poate fi infinit, de la trepte inferioare la trepte superioare ale perfectiunii morale. Nu spun că ar trebui să ne temem, dar să constientizăm faptul că am venit pe această lume pentru a ne înălta, adică a făptui binele, cu iubire de sine si de ceilalti, si să ne întrebăm cu ce plecăm. Dumnezeu este bun si ne va fi iertat, dar remuscarea va fi un sentiment greu de suportat.
Nimeni nu ne cere un curaj nebunesc, doar unul întelept, unul care să dovedească că este înteleasă problema în fata căreia ne aflăm si că avem întelepciunea si nobletea de a o rezolva în spre binele nostru, iar conducătorul – spre binele celor pe care-i conduce, fiindcă poporul nu este orb, el are întelepciunea sa si dreptatea sa. Michelangelo spunea că „se pictează mai mult cu creierul, nu cu mâinile”, poate asa putem si noi spune că se conduce un popor mai mult cu creierul – făptuind, si nu doar cu vorbele – promitând si alte ori, de promisiune uitând.
Gândul îmi fuge la mult dorita Reunificare a tării noastre cu Basarabia si Bucovina de Nord. Ea ar trebui dorită de fiecare român. Doar în vremea comunismului nu s-a dorit această reunificare de către conducerea imbecilă de atunci, care era insensibilă la dorintele fratilor lor. Cei care conduceau tara doreau comoditate, lipsa problemelor mai complicate care să le bulverseze interesele, care să le dea „bătaie de cap”, dând astfel dovadă de un înalt grad de lasitate.
Nu de mult am văzut un reportaj realizat într-un sat din fosta Bucovina de Nord. O locuitoare termina răspunsul la interviul luat de jurnalist, cu întrebarea: „Dar noi ai cui suntem?” Numai aceste cuvinte erau de ajuns să-ti producă fiori. O existentă nedorită, fortat acceptată.
Îmi amintesc că am citit, cu buni ani în urmă, cartea lui Anatolie Pantis intitulată „Ultimul tren spre România”, în care, făcea un scurt istoric al Basarabiei, punctând momentele importante si ajungând la ultimatumul dat de Uniunea sovietică în anul 1940. Profund impresionată, am extras un text în care se vorbea despre momentul Unirii Basarabiei cu România, despre omul politic, jurist, savant si scriitor român, Constantin Stere (1865-1936). Se întâmpla la începutul anului 1918: „Se deschide Congresul... Poetul Mateevici recită: Limba noastră-i o comoară/ În adâncuri înfundată,/ Un sirag de piatră rară /Pe mosie revărsată./ Limba noastră-i foc ce arde/ Într-un neam ce fără veste/ S-a trezit din somn de moarte/ Ca viteazul din poveste/ Limba noastră-i numai cântec/ Doina dorurilor noastre,/ Roi de fulgere ce spintec/ Nouri negri, zări albastre./ Limba noastră-i graiul pâinii/ Când de vânt se miscă vara;/ În rostirea ei bătrânii/ Cu sudori sfintit-au tara./ Limba noastră-i frunză verde,/ Zbuciumul din codrii vesnici,/ Nistrul lin ce-n valuri pierde/ Ai luceferilor sfesnici…/ Nu veti plânge-atunci amarnic,/ Că vi-i limba prea săracă,/ Si-ti vedea, cât îi de darnic/ Graiul tării noastre dragă./
Limba noastră-i vechi izvoade./ Povestiri din alte vremuri;/ Si citindu-le 'nsirate, -
Te-nfiori adânc si tremuri/ Limba noastră îi aleasă/ Să ridice slava-n ceruri,/ Să ne spuie-n hram si-acasă/ vesnicele adevăruri./ Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii,/ Care-o plâng si care-o cântă/ Pe la vatra lor tăranii./
Constantin Stere, Pan Halippa (amândoi din judetul Soroca)… iau cuvântul. Constantin Stere: « ... Ei, tăranii, ei, asupritii reprezintă viata si rezistenta unui popor, aburul pământului, sudoarea, plânsul, râsul, durerea si cântecul. Ei, tăranii suferă cel mai mult când trimisii altor neamuri vin să le cotropească si să le secătuiască pământul, să le batjocorească fiicele, sa le ardă casele. Si vai, frati rusi, sunteti tot tărani... Sunteti tăranii pământului rusesc. Pământul vostru e dincolo de Nistru... De veti dori să rămâneti la noi, nimic împotrivă, numai că n-o să vă lăsăm să ne devastati casele, să jefuiti... Vom încerca să ne creăm regimentele noastre nationale, pentru a ne apăra avutul si cinstea de a fi oameni pasnici si gospodari. Nu mai putem răbda să fim călcati în picioare, întrucât n-am avea si noi o fiintă natională, un stat. Ni-l vom face... » C. Stere a citit delegatiilor rusi si ucraineni, hotărârea tăranilor din judetul Hotin: «Tinând seama că timp de 14 veacuri Basarabia a fost tinut al României, că a făcut parte din acelasi neam… cerem astăzi în mod solemn, în fata lumii întregi, Unirea Basarabiei cu România ». […] Basarabia s-a alăturat României nu prin război, ci prin constientă vrere. Unirea s-a înfăptuit prin aceea că si-au dat mână cu mână. Pe atunci s-a înfiripat cea mai formidabilă horă din toate cate s-au cunoscut, cuprinzând în mijlocul ei o piată si mai apoi străzile de jur împrejur ale Chisinăului, strada Victoriei si clădirile între străzile Victoriei si Păcii, Primăverii si Bulevardul Catedralei. Hora a tinut o noapte. Două zile mai târziu, deputatii basarabeni erau alături în parlamentul si guvernul României, alături de rege si regină. Hora a cuprins întreaga piată de la Iasi…”.
Un proverb evreiesc spune că „Tăcerea înseamnă întelepciune, dar să taci tot timpul, nu e întelept”. Altii cred, si credeam si eu la fel, si mai cred, că întreaga întelepciune umană se rezumă la două cuvinte: Asteptare si sperantă. Asa o fi? Un proverb românesc privitor la asteptare legată de întelepciune, spune: „Celui care stie să astepte, timpul îi deschide portile”, iar privitor la asteptarea îndelungată: „Până creste iarba, moare calul!”
– Carolina de Nord
|
Vavila Popovici 3/1/2016 |
Contact: |
|
|
