Invitatie de weekend- Orillia
Sunt experiente în viată pe care încerci în zadar să le uiti. Eu încerc să uit orasul Orillia, poate pentru că am motivele mele personale. Orasul acesta, situat la peste 120 km. nord de Toronto, lângă lacul Simcoe, în centrul provinciei noastre, este minunat.
Multă lume va spune că sunt gresit, dar este opinia mea. Am fost acolo de multe ori din motive profesionale si nu am avut noroc. Ultima oară, într-un loc de parcare, un alt cetătean;a oprit masină lîngă mine si când spun “lângă” mă refer la faptul că a parcat în asa fel încât a lăsat o urmă serioasă pe usa automobilului meu. S-a dat jos din masină lui, s-a scuzat si a scos din buzunar un “black marker”, acoperind, a crezut el, zgârietura usii mele. S-a urcat înapoi în masina lui si a fugit. Am luat numărul, care apartinea unui negustor local de masini si am chemat politia.
Ofiterul a localizat dealerul de masini, proprietarul masinii, si mi-a propus să mă duc acolo. Zis si făcut. Ajuns acolo, fiecare a dat din umeri, nu puteau să-l găsească pe inculpat si mi-au spus că ei împrumută numărul multor salariati si clienti. “Este ca un ac în carul cu fân” m-i s-a răspuns. “Acul” m-a costat pe mine frumusel.
Si mai este ceva în Orillia. Monumentul clădirii “Casino Rama” pe care este imperativ să-l vizitezi. Doar să-l vizitezi. Înainte de a pleca spre Orillia, am fost avertizat. “Ai grijă să iei cu tine atâtia bani cât vrei să pierzi.” Eu nu sunt un mare riscant când este vorba de jocurile de noroc si nici nu am avut în gând să pierd prea mult timp acolo. Dar este ca o atractie magnetică. Sunetul clopoteilor care-i anuntă pe câstigători, vaietele păgubasilor si muzica asurzitoare te fac să te învârtesti în saloanele Cazinoului si să privesti fetele crispate ale unor oameni la mesele de joc. Este o experientă, oricum.
Dar cum ispita este ispită, într-una din sosirile mele în Orillia, după ce o fetită drăgută mi-a luat numele si adresa, am poposit la masina de dat bani, “slot machine” si o oră de stat pe scaun m-a costat 28 de dolari. Am plecat buimăcit, nici nu am întors capul si am jurat ca experienta asta să fie o învătătură.
Dar, potrivit cu sistemul cazinoului, m-au mai invitat prin postă de multe ori si am resistat. De atunci, trimit prin postă 25 de dolari pe lună, doar să mă lase în pace, pentru că o repetată vizită la “Rama”, cu sotia, m-ar costa mult mai mult.
Si mai este si iarna, drăguta, să nu te ia norocul să sofezi pe soselele 11 sau 12. Am avut “sarcina” să sofez în urma unei masini reparate de dealerul pentru care lucram si eu trebuia să ajung cu el acasă în Orilia să primesc o legătură de chei apartinând unui mecanic. O furtună de zăpadă m-a prins pe la o portiune a lui West Street si am pierdut legătura cu ghidul meu pe care trebuia să îl urmez îndeaproape. Am oprit, am privit uluit înainte si împrejur, nici o tipenie de om sau locuri unde să mă adreses. După 20 de minute m-am întors în Toronto si ei au înteles că “misiunea” mea devenise “imposibilă”. M-am reîntors a doua zi, am privit majestoasa clădire a Cazinoului “Rama”, am zâmbit si asta a fost totul.
Dar am să mă reîntorc în orasul acesta măcar ca să vizitez casa scriitorului Stephen Leacock, celebrul humorist, care mi-a încântat mintea ani si ani de zile.
Se cuvine, în încheiere, “să dăm Cezarului ce-i al Cezarului”. Este de mentionat că orasul Orillia a introdus pentru prima oară “Daylight saving time” si că tot aici a fost sărbătorit ca fiind prima municipalitate cu instalatie de transport hydro-electrică din America de Nord. Este de lăudat si pune o lumină aparte asupra acestui loc, pe care nu, nu îl pot uita.
|
Harry Beer 2/25/2016 |
Contact: |
|
|
