DO IT YOURSELF
“Lumea asta e pe dos,
Toate merg cu capu’n jos” (Ion Creangă)
În vara aceasta, cum o fac de câtiva ani buni, am mers în vacantă în România. Nu vă grăbiti să mă lăudati cât de patriotard sunt, căci ce fac e un lucru absolut normal. Dacă eram francez, mergeam în Franta. Faptul de a te naste într-o tară sau alta, într-un teritoriu sau altul, este un eveniment ce are loc de mii si mii de ani, si deci nu e nimic eroic în asta. M-am dus mai ales să îmi văd părintii si fiul si nepotul si prietenii si alti români buni, căci de cei răi a avut grijă televiziunea să mi aducă mereu în prim plan, parcă lăudându-se cu ei.
Părintii mei, alături de atâtia alti părinti, sunt din categoria celor „defavorizati de soartă”. Adică sunt pensionari care, datorită unei educatii proaste primite în timpul regimului mosieresc, nu au stiut să se descurce în viată, nu au stiut asadar să mintă sau să accepte mită si nu au învătat să îsi îndoaie spinarea. În consecintă, au ajuns la bătrânete, la vârsta „frumoasă” de 80 de ani, săraci si uitati de o anume fată a României.
Dar să nu ne ascundem după degete. Defavorizat de soartă sunt si eu, la fel ca multi altii care au emigrat din România. În comparatie cu toti oamenii normali din Europa care nu au fost nevoiti să îsi părăsească tara, noi (sau o mare parte) din cei veniti în Canada suntem niste defavorizati. Si indiferent cât de bine ne-am rezolvat în tara de adoptiune, indiferent cât de drăgută e Canada cu imigrantii, rămânem defavorizati. Într-un interviu la televiziune, astă vară, am fost întrebat de ce am plecat si am răspuns că eu, ca român bun, nu puteam să mai stau alături de acei români răi care au luat tara în arendă si o violează cum vor. Mă tem că acest răspuns nu a plăcut prea tare.
Oricum, de fiecare dată când mă duc în România iscodesc în apartamentul părintilor, cu gândul să aflu ce s-a mai stricat, de ce ar mai avea nevoie, si în fiecare an îi ajut si eu cum pot, ba cu un microwave, ba cu un radio cu ceas desteptător, ba cu altele. Anul acesta i-a venit rândul „dispozitivului electronic de declansat gătitul”. Ati priceput la ce mă refer: e vorba de aprinzătorul electric ce face scânteie si îti permite să aprinzi ochiul de aragaz mai civilizat decât cu chibritul. Tata avea unul de pe timpul lui Mihai Viteazul, care trebuia întâi lovit în tăblia aragazului si apoi dus iute la ochiul în nevoie de flacără; mă rog, o procedură complicată a cărui mare mester era el si numai el. Asa că m-am hotărât să-i fac felul instrumentului antedeluvian si să cumpăr unul nou. Cum astăzi si în România „se găsesc de toate”, cum zice sloganul popular, nu a fost problemă să cumpăr unul.
Am venit entuziast cu aprinzătorul cel nou si chemând toată suflarea să asiste la minunea cea mare am dat să îl folosesc. Numai vezi drăcie, instrumentul a fost proiectat în două ipoteze: sau aragazul este unul în miniatură ce poate fi mutat lângă aprinzător, sau aragazul are o priză lângă ochi (ar fi fost de preferat câte o priză lângă fiecare ochi). Cordonul electric al instrumentului era mult prea scurt. Evident că cei care îl făcuseră au socotit să mai ciupească niste bani si să scurteze cordonul, la mii de aprinzătoare câstigând si ei un ciubuc. Nu m-am enervat cum ar fi fost de asteptat, căci eram în vacantă. Am înteles că din nou am fost tras pe sfoară si am acceptat, având în vedere că eram deja un „defavorizat” si nu mai puteam fi mai defavorizat.
Era vremea prânzului, dar insuccesul mă rodea drept în centrul inimii. Asa că am lăsat familia să se pregătească de prânz si eu am zbughit-o să cumpăr un prelungitor adecvat, adică un simplu cordon ca cele ce le găsesti cu un dolar la orice Convenient store. Nu era mare brânză, doar în România acum se găseau de toate. Doar stomacul mi-a protestat cu gândul la masa bună ce era deja pregătită. Dar încăpătânarea mea a fost mai tare.
Am alergat ca vântul si ca gândul prin vreo cinci (chiar cinci) magazine de electrice si în fiecare am găsit aceeasi situatie: singurele prelungitoare ce se vindeau erau cele sofisticate cu trei sau cinci prize, cu pământare, etc. acelea care costau cel mai scump. Am înteles pe dată ideea. Era asemănătoare cu aceea de a vinde aprinzătoare aproape fără cordon electric. Păi prelungitorul simplu aducea bani putini si nu renta să vinzi. Am stat si m-am întrebat cum de rentează în Canada? Sau în Statele Unite? Unde se zice că nimeni nu dă nimic pe om, ci au în gând numai profitul. În fine, am încercat în disperare un ultim magazin. Vânzătoarea, sezând pe un scăunel, citea o carte. Nu m-a privit, nu eram nimic nou pentru ea: doar un cumpărător ca atâtia altii. Am întrebat-o de prelungitorul cel simplu si i-am explicat cu detalii ce voiam. „Nici o problemă” mi-a răspuns ea ridicându-se alene de pe scaun. „Puteti cumpăra un cordon si un stecher si vă faceti un prelungitor”. Genial. Do it yourself! Exact ca în Vest. La fel ca miile de canadieni care zi de zi se reped la The Home Depot ca să cumpere materiale si să mesterească singuri te miri ce acasă, românii aveau posibilitatea să-si construiască una-două propriile prelungitoare. „Păi eu nu vreau să-mi fac unul, eu vreau să cumpăr unul”, am obiectat în total dezacord cu lozinca „do it yourself”. Vânzătoarea a dat a lehamite din mână si s-a întors la scaunul si la cartea ei. Nici nu mi-a răspuns.
Hmm.
|
Athos 9/2/2004 |
Contact: |
|
|
