Sublinieri - Brâncusi
Avea 10 ani când a plecat de acasă. Pe jos. Si tot pe jos a parcurs 2000 de km. Până la Paris.
Hobita- unde s-a născut (la 19 februarie (1876) e un sat din Pestisani, comună aproape de Tg. Jiu, în inima Olteniei si dacă am înteles ceva din lumea aia chinuită de sărăcia pământului dar si de ambitia oamenilor de a trece dincolo de limitele locale este solidul confruntării “intemperiilor” vietii, capacitatea acceptării numai în măsură în care fiecare stie ori vrea să accepte.
“La Craiova, am fost băiat de prăvălie la restaurantul Spirtaru, din fată gării. Am stat sase ani si munceam câte 18 ore zilnic. La ceasurile trei dimineata, mă sculau birjarii cu ciocănitul codiristii de la biciusca în usa odăitei unde dormeam.”
Brâncusi povesteste asa scurt si cuprinzător fără accente dramatice, preocupat fiin doar de relatia om-existentă si de puterea acestuia de a o întrebuinta ca pe o sansă de a fi el însusi..
A spălat vase la Bucuresti ca să poată merge la Scoala de Arte Frumoase, a spălat vase si la Paris ca să studieze la École Nationale Supérieure des Beaux-Arts, dar sculptează, caută, experimentează îngrijorat cumva că “Între timp, “trec zilele, trec anii. Iar eu caut acea formă definitivă, nepipăibilă, alunecoasă”...
Salturi spectaculoase croiesc o cale “alunecoasă”, dar strunită în fortă asa ca artistul să-si poată recapitula intentiile si, mai ales, să verifice posibilitatea atingerii lor.
“Arta nu este o întâmplare” zice Brâncusi si atunci n-ar fi deloc gresit să o definim ca semn al destinului si o viată de muncă absolut necesară, impusă parcă de acest semn căruia el i se supune făcând abstractie de zbaterile căutărilor:
“Trebuie să faci artă asa cum respiri, trebuie s-o faci fără dificultate, fără angoasă.”
Am fost de multe ori la Tg, Jiu - am si lucrat vreo 2 ani în zonă – si trebuie să recunosc, Brâncusi a stiut ce spune, lucrările lui respiră linistea unei traduceri spirituale neasteptate, blocurile de piatră ale MeseiTacerii ori Poarta Sărutului dezvalue întelepciunea solidă, calmă, indestructibulă a pământului din care artistul le-a scos la iveală...în preajma lor rătăcirile care configurează existenta si mai ales o cutremură par să dispară:
“Artă trebuie să odihnească si să vindece contrarietătile interioare ale omului, aceste contrarietăti din destinul omului, din tragedia lui firească sau din prostiile societătii.”
În ce măsură Coloana Infinitului răspunde acestei convingeri rămâne, pentru mine, o continuă întrebare totusi pentru că o anume semetie a confruntării dincolo de limitele umane depăseste “linistea” de care artistul vorbeste si despre care el zicea că Michelangelo n-a sugerat-o niciodată.
Coloana mi se pare nu numai o întrebare fără răspuns dar si o îndrăzneala fără limite marcă a uei nelinisti fără sfârsit.
Dar ce stiu e?
Brâncusi este un artist complet ceea ce ar însemna chiar acumulări contradictorii si parcă nicăieri nu mi s-a părut mai posibilă asemenea concluzionare ca atunci când am vizitat acum câtiva ani - cu un grup de prieteni ghidati de Nicapetre - Philadelphia Muzeum of Art.
Apartinând Muzeului, adusă de la Pars, din România si din lume arta Maestrului deschide portile unui teritoriu conectat uman si nu tocmai pentru că ceea ce ar părea terestru la primă vedere se dovedeste afi un zbr adânc explorator...endless...asa ca spatiul către care ne trimite Coloana.
Toronto
|
Maria Cecilia Nicu 2/19/2016 |
Contact: |
|
|
