Pagini din istoria muzicii românesti
Pentru că avem nevoie să stim cât mai mult despre muzica noastră, să-i cunoastem bine istoria si pe făuritorii ei, trebuie să citim cât mai multe documente scrise de înaintasii nostri. Enescu spunea că muzica românească are un specific propriu pe care nu-l găsesti la alte popoare. De ce? Pentru că arta a fost dintotdeauna inspirată de frumusetea naturii, a văilor si dealurilor, de culoarea cerului. Toate acestea duc la acel "dor" pe care-l simtim când ascultăm muzica noastră.
Doi mari muzicieni, Constantin Brăiloiu si Bela Bartok –buni prieteni- au cercetat timp îndelungat muzica populară, căutăndu-i specificul care o face atât de bogată în exprimare. Bela Bartok, muzician de origine maghiară s-a născut la Sannicolaul Mare. Lui i se datorează cele mai bogate culegeri din folclorul românesc din regiunile Hunedoara, Maramures si Bihor. Din cauza regimului fascist, a plecat în America. Acolo s-a stins din viată în 1945, ducând dorul locurilor de unde a plecat. Marele nostru folclorist Constantin Brăiloiu si-a făcut toate studiile în străinătate: Austria, Elvetia si Franta - la Paris. Întors în tară, a lucrat alături de G. Enescu. A participat la înfiintarea Societătii Compozitorilor Români în 1920 si a Arhivei de folclor. Desi a tinut cursuri si conferinte în multe capitale europene: Paris, Londra, Praga, etc., n-a neglijat niciodată tara sa. A lucrat la Institutul de Folclor din Geneva si la cel din Bucuresti. A decedat în 1958.
Ne vom întoarce la muzica veche românească. Trebue subliniat faptul că la noi instrumentele muzicale, ca vioara de exemplu, au apărut ceva mai târziu. Denumirea veche a viorii a fost "lăută" iar cei care o foloseau se numeau "Lăutari". Pe la 1770, cei care cântau la vioară erau adunati în formatii mai mari sau mai mici de către boierii care îi plăteau folosindu-i la petreceri sau nunti. Atunci s-au format "tarafurile", unele devenind celebre. Prin 1790, boierul Golescu avea lăutarii săi la mosie si erau cei mai admirati de străinii care vizitau tara. Prin 1838 a fost publicată cartea scrisă de Dionisie Fotino: "Istoria generală a Daciei " în care s-a vorbit despre doi lăutari Barbu si Anghelută.
În 1847, în revista lui Asachi "Albina românească" s-a scris despre concertul sustinut de celebrul Franz Liszt la Iasi si în mod special despre receptia organizată de vistiernicul Alecu Barbu în cinstea marelui muzician. La acea receptie a cântat taraful lui Barbu Lăutaru. Franz Liszt a fost foarte impresionat de calitătile muzicienilor spunând : "Ah, cât e de frumos "! Si imediat s-a asezat la pian si a cântat. Abia terminase când Barbu Lăutaru si-a luat vioara si a cântat piesa respectivă de parcă ar fi studiat-o timp indeleungat. Franz Liszt, impresionat, l-a luat în brate si l-a sărutat.
S-a scris si despre doi violonisti suceveni, Nicolae Picu (1789-1864) si Grigore Vindireu (1830-1888), care, la rândul lor, au format alti violonisti. S-a spus despre Grigore Vindireu că avea o tehnică uluitoare si că avea în repertoriu piese de Paganini. A fost profesorul de vioară al lui Ciprian Porumbescu. Scriitorul Vasile Alecsandri a scris despre faptul că au cântat împreună în 1871 la sabatorirea împlinirii a 400 de ani de la sfintirea mănăstirii Putna.
A urmat perioada când cei talentati mergeau să studieze la Conservator. Printre primii violonisti formati de către profesorii de la Conservatorul din Bucuresti sunt mentionati Nicolae Buicǎ 1855-1932) si Grigoras Dinicu (1889-1949). Nicolae Buicǎ era dintr-o familie de lăutari din Slatina care, după studiile din Bucuresti, a plecat la Paris. Atunci l-a cunoscut pe Enescu, cel care l-a admirat si l-a socotit un adevărat virtuos. Datorită turneelor în tările europene a fost cunoscut si apreciat de multi muzicieni.
În orasul Pitesti s-a născut marele violinist Grigoras Dinicu, unul dintre marii virtuosi ai epocii. A studiat vioara de la 6 ani si a ajuns la Conservator la 12 ani, vârstă la care a devenit elevul lui Carl Flesch. Interpretarea pieselor lui Paganini i-a adus multă admiratie din partea specialistilor. El este creatorul uneia dintre cele mai apreciate si iubite piese pentru vioara, "Hora Staccato", care este astăzi în repertoriul celor mai mari violonisti din lume. Jascha Heifetz este cel care a cântat-o prima oară la un concert la Viena în 1932. Se spune că acest violinist ar fi declarat :.."nu se poate vorbi despre arta viorii fără Grigoras Dinicu." Un vestit violinist maghiar, Laez Loczi, supranumit "print al lăutarilor", după ce l-a ascultat pe Grigoras Dinicu ar fi spus:.." Dacă eu sunt numit "print" atunci românul este în mod sigur "rege".
După cum se vede, suntem bogati în "talente". I-am amintit aici doar pe câtiva dintre marii nostri violonisti, care au intrat, făcând cinste României, în istoria culturii muzicale.
Toronto / Feb 2016
|
Florica Gheorghescu 2/18/2016 |
Contact: |
|
|
