Cultul identitătii
Franco, de pildă, e încă numărul 1, iar familiei regale spaniole îi sunt rezervate – tot la ideea lui Franco – numerele de la 10 la 99. Astfel, regele emerit Juan Carlos are numărul 10 iar fiul său, regele actual, Majestatea sa Felipe, are numărul 15. Numărul 13 nu se acordă nimănui, pentru că poartă ghinion. Ca să vezi!
Asta spune deja multe despre intangibilitatea si grandomania dictatorului Franco. Dar nu insist asupra cultului personalitătii; destul l-am trăit la noi, pe propria noastră piele, cu propriul nostru dictator. Altceva bântuie Europa Mileniului trei; nu mai este la modă cultul individului, ci cel extins la nivel macro: cultul identitătii ca natiune, ca popor, grupare de popoare sau chiar continent.
Mai concret, un conducător întelept, când vrea să atragă masele de partea sa, nu se mai expune în fată, ca personalitate suprem-perfectă, ci exagerează calitătile si drepturile supusilor săi, lingusindu-i si propagându-le identitatea iesită din comun. Metoda are si efecte secundare nedorite, creând limite între neamuri si conducând la disensiuni.
Revenind la Spania, ”boborul de rând” are la dispozitie restul numerelor de la 100 în sus, scopul declarat al acestei evidente fiind nici mai mult nici mai putin decât acela de a controla natiunea cât mai bine. Desi veche de la 1944, măsura aceasta are valabilitate până-n zilele noastre. E vorba, fireste, despre introducerea banalelelor cărti de identitate.
Am asistat nu demult la rugămintile fierbinti ale unui avocat român, trăitor în străinătate, rugăminti adresate autoritătilor române, de a retipări cărtile de identitate, pentru a le alinia la modelul celor agreate în spatiul Europei Mari. Se pare că, lipsind o semnătură pe ele, nimeni nu ne consideră cetăteni cu drepturi depline pe propriul nostru continent-tată!
Ne dorim, deci, drepturi egale, dar – curios – documentul nu se cheamă carte de egalitate, ci carte de identitate. Ori noi, identici nicidecum nu vrem să fim! Cum ar arăta lumea dacă ne-am confunda unul cu altul? O încolonare de roboti! Ce bine măcar că numerele se acordă o singură dată si nu sunt repetabile, nici după moartea posesorului.
Poate că n-ati sesizat, dar avem actualmente o mare dilemă, mai ales în Europa: ne zbatem pe tema identitătii, adică ne întrebăm întruna cine suntem si cu cine ne însotim. Natiunile Europei se autoidentifică drept comunitare, seculare, crestine, dar iată că vin altii, puhoaie care vor să se identifice cu noi, solicitând acelasi statut, desi diferă de noi esential, nu doar fizic, ci si etic, religios, comportamental, cerebral si visceral. Si ce fac acesti oameni, deîndată ce pun pasul pe tărâmul făgăduintei? Ei bine, ati ghicit: îsi aruncă cartea de identitate! Nu toti, bineînteles, doar cei care o au pe cea ”gresită”.
Păi cum vine asta? Încerc să-mi imaginez viata mea pe post de individ al nimănui si îmi amintesc cu groază că, odată, chiar am avut o scurtă perioadă sincopară, între două pasapoarte, când am trăit pentru câteva săptămâni în imponderabilitatea lipsei de cetătenie. Ce experientă oribilă, să nu ai niciun drept, să nu poti face nimic, să stai încremenit!
De buletinul pe care l-am primit în tinerete, în România, mă leagă sentimente aproape duioase. Permanent l-am purtat asupra mea, asa cum cerea litera legii, ba chiar îl tineam protejat într-o învelitoare de piele. Chiar dacă nu era mai niciodată la zi - în vremea studentiei nici măcar vize de flotant nu primeam – îmi dădea senzatia că nu pot fi chiar anihilată complet. Până azi îi stiu numărul si seria, taman eu, cea care nici măcar un număr de telefon nu sunt în stare să-l memorez: BG622720. Cât de mare trebuie să fie nemultumirea si disperarea unui om care renuntă la propria sa viată, scotându-se intentionat în afara legii?
Revin la banalul cartonel plasticat si conchid: face parte integrantă din viata noastră ca o a doua epidermă, celulozică. Uneori ne mândrim cu el, alteori îl ascundem sau îl uităm pur si simplu, dar nu prea ne vine, pentru că ni s-a spus că fără el nu valorăm nimic. Asa să fie oare? Putem să ne iesim din propria noastră piele?
Anulare de identitate, furt de identitate, schimb de identitate, modificare, rocadă, actualizare... si lista se poate continua. Păcat de frumosul cuvânt carte, să apară completat cu codite profane cum sunt credit, vizită, identitate! Cu totul altă acceptiune are de fapt cartea în viata de zi cu zi, unde nu e obiect de cult, ci suport de cultură. Se vinde prin librării si se citeste cu evlavie, adeseori cumulând între două coperti viată veritabilă. Culmea, tot viată se stochează în ambele modele de ”cărti”, inclusiv în cea eliberată de circa de politie!
Mascată drept scrisoare de trecere, foaie de parcurs sau tidulă pentru sclavi, ea a existat dintotdeauna, jucând încă din timpuri străvechi roluri eroice sau ingrate, pecetluind libertatea sau robia a milioane si miliarde de oameni, mai mult sau mai striviti de călcâiul stăpânirii, unii sub jug, altii mai putin supusi. De ce să ne credem acum mai liberi decât pe vremuri? Se zvoneste că inevitabila ”etichetă” de la evidenta populatiei, în varianta reloaded, va fi si mai neînduplecată: urmasii nostri vor purta un chip electronic implantat sub piele. Ce straniu că se scrie chip, de parcă ar fi chiar predestinat să reprezinte chipul uman!
De ce atâta caz pentru niste simple hârtii? Pentru că valoarea lor simbolică e atât de mare încât nici măcar bancnotele, cealaltă formă de materializare a hârtiei în obiect de idolatrie, nu le-ar putea concura în semnificatie. Să nu ne amăgim, e-adevărat că în multe privinte ne usurează viata, dar, în măsură covârsitoare, ne-o complică. Numai naivii iau de bun cuvântul pe care-l poartă cu emfază în titlu, etic-corectul ”identitate”. Carnetul acesta nu ne face identici decât în ochii unui observator imaginar de pe Marte, priviti printr-un binoclu foarte aburit; adevărul este că el de fapt ne diferentiază, împărtindu-ne pe căprării sofisticat ierarhizate. Cine-a mai văzut român egal cu americanul, sau femeie egală cu bărbatul? Poate în Paradis, dar oare acolo n-or avea tot un fel de document la purtăror, ca să poată urca din sferă–n sferă, până-n al ... nouălea cer?
Observ că mă îndepărtez de subiect si n-as vrea să cad în păcatul acelui biet tăran cu mintea rătăcită, din satul tatălui meu, pe care tinerii veniti prin vacante de studii se făceau că-l întreabă: ”băi Ioane, ce părere ai tu despre facultăti?”, la care tipul răspundea cumpănit, profund îngândurat. ”facultăti, dificultăti...”. Ei bine, pentru mine toate cuvintele acestea pompoase care se termină în ”-tate” (identitate, responsabilitate, echitate, egalitate, Maiestate samdp) mă pun în mare... dificultate.
Scara cărtilor de identitate e infinită. La baza lantului trofic uman stau cetătenii paria de prin statele care nu dau doi bani pe o viată de om, în timp ce în vârful piramidei, nu se stie exact cine sade. Poate că asa e mai bine pentru noi, să nu stim.
Totusi, o singură curiozitate mai am: ale cui or fi, numerele dintre 1 si 10?
|
Gabriela Călutiu Sonnenberg 2/16/2016 |
Contact: |
|
|
