Portret sentimental : Virgil Carianopol
Cunoscandu-l si iubindu-l ca poet, l-am indragit deopotriva si ca om.
Amandoi erau fermecatori, se aveau ca fratii, omul intelegandu-l pe poet atunci cand visa mai mult decat omeneste sau cand cobora in subteranele sufletului, de unde revenea in zori, parca mai obosit. Rar mi-a fost dat sa intalnesc un poet indragostit de poezie ca Virgil Carianopol, care a stiut ca nimeni altul sa-si traiasca poezia, cu o totala si adanca sinceritate, pentru ca ea era de fapt respiratia lui. Fara poezie viata i-ar fi fost goala, pustie, iar el un infirm. Poezia a fost doamna sufletului sau, ei i s-a daruit ca unei iubite. Pentru ea si-a jertfit cei mai frumosi ani si tot ei i-a soptit cele mai tandre cuvinte, dar nu intotdeauna i s-a raspuns cu aceeasi fidelitate si pretuire.
La inceputul carierei sale literare, a fost atras de miscarea avangardista, cand “isi curata flautul de cantece” sau “isi peria hainele de insomnii”, cunoscand pe acest taram chiar unele succese, insa poetul a inteles ca nu aici este locul sau. Atras de spatiul natal, de frumosul si autenticul romanesc, reuseste sa dea universului sau liric o nota distincta, devenind, asa cum spunea Aurel Martin, “o voce interesanta in epoca”, receptata elogios de critica literara, dar si de iubitorii de poezie care-i aplaudau cu generozitate iesirile in public, la sezatori, unde recita magistral, ca un actor, in special poezia sa de suflet “Puritate”.
Satul romanesc si folclorul dau o aura de basm poeziilor sale, in special “Cantec oltenesc” pe care, pentru frumusetea si unicitatea imaginilor, dar si pentru muzicalitatea versurilor, Tudor Gheorghe l-a inclus in repertoriul sau, devenind un adevarat slagar. Poetul a crescut in atmosfera satului nostru, intr-o casa cu stergare pe pereti, cu scoarte, covoare si carpete lucrate de mama sa la razboi. In copilarie a umblat in camasa olteneasca cu flori, incins cu bete tricolore. Perna pe care se culca era o pajiste cu flori, iar cearceaful cu care se acoperea mirosea a Dunare, Jiu si Olt, trairi care i s-au intiparit in suflet, iar mai tarziu au devenit poezie.
Orasul natal – Caracal – era capitala sufletului sau. Cand ma duceam sa vorbesc cu el, in trecere spre Craiova (ma anunta cu ce tren vine), nu ma lasa sa urc in vagon, ci cobora el pe peron – “sa mai pun piciorul pe pamantul natal”, apoi timp de doua minute trebuia sa-i spun toate noutatile din Caracal. Atunci cand trenul nu oprea in Caracal, se scula in picioare, venea la geam si matura cu privirea peronul – “doar, doar oi zari pe unul dintre voi”.
Mi-a reprosat de multe ori ca-l astept la gara cu masina si trecem prea grabiti in fuga ei pe langa strazi, oameni, cladiri pe care dorea sa le mangaie cu privirea, sa le atinga cu mana. Mersul pe jos, de la gara, era pentru el o sarbatoare a sufletului pentru ca intalnea tot felul de cunoscuti, fosti colegi si prieteni cu care depana amintirile tineretii si de care se despartea cu greu, avand ochii umezi.
Cei sapte ani de detentie au avut un puternic impact asupra carierei sale literare pentru ca acolo, in celula, s-au stins multe vise si idei poetice :
Vai, vai, ce multe puteam spune
Din suferinta aceea grea,
Cate lumini si cate umbre
Murira-n calimara mea.
Mi-a fost prieten adevarat. Nu am mai intalnit un asemenea om.
In ziua inmormantarii la Bellu (10 aprilie 1984), am fost unul dintre cei care l-au purtat pe umeri, ducandu-l spre vesnicie.
Coplesit de marea durere si pierdere, am inceput sa murmur in gand, ca o rugaciune, versurile sale :
Cand ma veti lua pe umeri in sicriul
In care am sa stau pe lung popas
Si va voi pare greu, poate ca plumbul,
Desi putin din mine-a mai ramas…
Nu va mirati, eu as fi cum e gandul
Doar eu in racla singur daca-as sta,
As fi ca fulgul de usor, ca visul,
Dar lumea care-o duc in mine-i grea.
Cu prilejul aniversarii zilei de nastere, i-am fixat pe peretii casei natale din Caracal o placa comemorativa pe care sta scris : “Aici s-a nascut si a copilarit poetul Virgil Carianopol 1908 – 1984”.
Acum, la 32 de ani, cand poetul este deja o amintire, ii mai simt inca fiorul adanc si catifelat al poeziei care mi-au mangaiat cei mai frumosi ani ai vietii si m-a facut sa-l iubesc mai mult decat pe tata.
Din Caracal, pentru Observatorul din Toronto,
|
Dumitru Botar 2/14/2016 |
Contact: |
|
|
